ȘTEFAN cel MARE și RUSIA

     

      Avansarea Moldovei în istorie a fost strîns legată de eveni­mentele și schimbările ce se produceau în spațiul de la nord-est de Nistru. Rusia de Sud-Vest, “adevărata Rusie” și-a pierdut importanța, căzînd sub dominația Poloniei, apoi a uniei polono- lituaniene. Dar în jumătatea a doua a veacului XV era în plină afirmare, înrîurind activ procesele politice din zonă, o altă formațiune social-politică — Statul Rus Moscovit, Rusia Moscovită. Ștefan al lll-lea cel Mare folosea orice căi de a stabili relații de bună înțelegere și prietenie cu diferite țări, fie Rusia Kieveană, fie cu Rusia Moscovită.

      La 1463 Ștefan se căsătorește cu Evdochia, fiica cneazului Kievului. Ulterior s-a încurscrit cu marele cneaz al Rusiei Moscovite Ivan al lll-lea, căsătorindu-și fiica Elena (Elena Voloșanca) cu Ivan cel Tînăr, feciorul cneazului. Pe la 1487 au apărut posibilități reale pentru a pune bazele unei alianțe militare și politice între Moldova și Statul Rus împotriva Poloniei panilor, adversara comună a ambelor părți. Începînd cu acea perioadă, marele cneaz al Rusiei Moscovite a notat de mai multe ori în documentele sale că se află cu Ștefan cel Mare “în cuscrie și înțelegere”, că domnul Moldovei este “Prieten prietenilor noștri și dușman dușmanilor noștri”. Între Ștefan al lll-lea cel Mare și Ivan al lll-lea a fost încheiat un tratat, al cărui text nu s-a păstrat. Existența lui este dovedită de declarația unui sol al lui Ștefan cel Mare la Moscova, care vorbea despre “Zapisele de înțelegere și jurămîntul depus”. Acest tratat, după toate probabilitățile, a avut o anumită importanță pentru ambele părți.

      În 1497, cînd armatele polono-lituaniene porniseră o campanie împotriva Moldovei, oastea ducelui Lituaniei s-a întors înapoi, la intervenția cneazului moscovit. Armia polonă, în cele din urmă, a fost zdrobită la Codrul Cozminului (1497). Pe de altă parte, acțiunile lui Ștefan cel Mare împotriva feudalilor polono-lituanieni întărea pozițiile Moscovei față de adversarii ei din vest. Tratatul, perceput așa cum ne permit mărturiile timpului, și-a păstrat efectul și în prima jumătate a veacului XVI, de pildă, în anii domniei lui Petru Rareș. După ce Moldova a căzut definitiv sub suzeranitatea otomanilor, acest tratat și-a pierdut valoarea.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

MOLDOVA și VALAHIA

/continuare/

      Consultăm culegerea precedată de pompoasele declarații de mai sus. Mare va fi deziluzia, chiar și a unui liceist! Din cele 341 de acte vechi oficiale de o valoare documentară inestimabilă privind “relațiile țărilor române”, nici unul, dar nici unul nu vizează careva “relații” ale Moldovei cu Valahia (Transalpinia, Țara Basarabilor). Ți-e oarecum să așterni pe hîrtie aceste banalități. Dar nici să inventezi noi documente “relaționale” moldo-valahe nu ar fi corect. Laurii lui B.P.Hașdeu sau chiar N.lorga în acest domeniu nu ne impresionează. De aceea citim, rînduim și reproducem numai ceea ce s-a publicat sub auspiciile celor mai înalte foruri ale științei românești. Nu ne vine nici nouă a crede, dar așa este: deocamdată (mileniul III) nu cunoaștem nici un document, nici măcar vreun rînd care ar confirma cea mai mică aluzie la niscaiva, oricare relații economice, politice între Valahia (Muntenia) și Moldova.

      Dacă nu există nici un document privind relațiile nemijlocite moldo-valahe, atunci pe ce temei se declară despre: “legăturile între Moldova și Țara Românească”?! “Legături” “permanente”, ba chiar “neîntrerupte” și numaidecît “multilaterale”?! Dacă nu există nici o mărturie ce ar consemna măcar o oarecare relație fie diplomatică, economică sau politică dintre Moldova și Valahia (Muntenia), cum se poate declara că aceste state “s-au dezvoltat din toate punctele de vedere într-o interdependență foarte strînsă”?! Din cele 341 de acte vechi din colecția asupra căreia îngăduim (DRH D.), 19 reflectă relațiile strict comerciale dintre Moldova și Brașov. Prin alte 2 scrisori (din 11 februarie și 5 iulie 1450) Bogdan al ll-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, făgăduiește lui lancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei, prietenie și alianță. La 16 februarie 1453 una din efemeridele domnitoare în Moldova, Alexandru, cere lui lancu de Hunedoara ocrotire. La aceste 22 de scrisori (pînă în 1457), dezvăluind diferite aspecte neguțătorești dintre Moldova și vestitul centru comercial din Transilvania — Brașov, trei din ele cerînd prietenia și ocrotirea guvernatorului de Transilvania, se reduc toate închipuitele “legături permanente, neîntrerupte și multilaterale” dintre Moldova, Valahia și Transilvania, care, chipurile, s-ar fi “dezvoltat din toate punctele de vedere într-o independență foarte strînsă”!

      Într-o lucrare apărută în 1986, se declara că “la baza constituirii frontului comun al țărilor române îndreptat împotriva expansiunii otomane a fost conștiința originii comune, a unui țel identic — apărarea independenței”. (Istoria militară a poporului român, II, 1986). Dintr-o altă lucrare, așijderea românească, apărută după 1989, în condițiile înlăturării dictaturii naționalist- comuniste din istoriografia română, aflăm despre niște “acțiuni permanente de solidaritate și colaborare (…) ce au dus la o politică externă unitară. Această realitate de necontestat reflectă și mai mult dăinuirea conștiinței etnice comune și a conștiinței unității de neam”. (A.Berciu-Drăghicescu, Fl.Stănculescu, 1993).

      Nimic nou sub soare! Același duh naționalist-comunist ca în epoca de pomină a lui Nicolai Andreevici Ceaușescu! De același duh naționalist-comunist, îmbîcsit în istoriografia română în anii 1964-1989, piftesc toate “istoriile românilor” pentru “basaragheni”.

      Într-o ultimă istorie a românilor (Chișinău, 2001, pentru rusofoni), ce “tratează istoria națională ca pe o istorie a unui popor unitar”, inclusiv de pe Bîc, se afirmă: “Acțiunile politice și militare comune ale domnitorilor (Moldovei, Valahiei, a principilor Transilvaniei) de acum (sfîrșitul veacului XVI) înainte se desfășoară (…) pe temeiul unității religiei și culturii, acesteia revenindu-i un rol extraordinar în dezvoltarea conștiinței de sine naționale a tuturor românilor…”

      Mai întîi, cît de «comune” au fost “acțiunile politice și militare» și împotriva cui au fost îndreptate 60 de ani în șir — s-a demonstrat mai sus. Apoi în sec.XIV-XVI religia ortodoxă și limba de cultură, prin intermediul bisericii, erau comune și sîrbilor, bulgarilor, rusinilor, rușilor, ba chiar și grecilor (numai cultul), aceștia toți, inclusiv sîrbii și croații de aceeași limbă, manifestînd identități etnice diferite.

      Declarația cum că presupusele “acțiuni politice și militare comune” s-ar fi desfășurat pe temeiul “conștiinței de sine naționale a tuturor românilor” rămîne, ca și în anii 1964-1989, o basnă umflată de propaganda de atunci, dar și de azi, și de acolo. Desigur, izvoarele narative (cronici, note de călătorie) constată originea comună a romanicilor răsăriteni de la Adriatică pînă la Nistru. Scriu despre comunitatea în bună parte a limbii, tradițiilor romanicilor nord-dunăreni și carpato-nistreni. Dar bunul Dumnezeu le-a îngăduit, pentru a se deosebi, ca popor, de alții, ce-și stăpînește moșia sa și își apără vatra sa de alții, să se numească diferit.

     …Dacă pentru denumirea unui fenomen sau a unei comunități în anumite epoci sînt folosite, atestate în izvoare scrise apelative diferite, înseamnă că denominarea acestui fenomen sau a comunități nu s-a statornicit încă, n-a devenit fapt de conștiință. Aceasta e o axiomă. în actele cancelariilor străine, ale celei din Tîrgoviște (Argeș, București) romanicii dintre Carpați și Dunăre sînt numiți Vlahi, Vlasi, Valahi, transalpini, basarabi, ungrovlahi, munteni, rumîni — către sfîrșitul sec.XVII — începutul sec.XVIII; (ultimul cuvînt — “rumîn” folosit general în Valahia (Muntenia) cîteva veacuri în șir cu sensul “țăran șerb”, “iobag”).

      Așa s-a întîmplat că de prin secolul XIII, dar, mai ales, din veacul XIV, romanicii carpato-nistreni, pentru a se deosebi de alții, ca drept-apărători ai moșiei lor, s-au numit moldoveni. Cu acest nume și numai cu acesta au fost înveșniciți în creația populară, în propriile documente ale Cancelariei de Stat, în toate cronicile moldo-slavone și letopisețele moldovenești în limba moldovenilor…

      Romanicii de la răsărit de Carpați sînt numiți moldoveni în actele Curții regale, în cronicile ungurești. Este semnificativ dar firesc și deosebit de instructiv, că diplomele cancelariei domnești a Valahiei (Munteniei), toate cronicile muntene (din pacate, foarte puține și sărace) numesc pe moldoveni… moldoveni.

      Presupunînd că istoria etnică a moldovenilor, reflectată foarte larg în diferite surse documentare, este bine cunoscută poftim cititorii să urmărească cum se prezintă imaginara ”unitate de neam”, adică manifestarea identității etnice a romanicilor răsăriteni în documentele și cronicile Valahiei (Munteniei).

      Bunăoară de acum la 1391, 21 decembrie, ”loan Mircea, vajvoda Vallachiae”, adeverind o gramotă de dame, enumeră martorii: “…4. Groza Moldovan…” _

      Să urmărim cum se reflectă și se manifestă ”conștiința unității de neam”, “acțiunile comune» ale celor care, după cum se declară în ultima Istorie a românilor a lui D.Dragnev, ar ”alcatui o comunitate etnoculturală unitară» într-un șir de acte emise de cancelaria domnească a Valahiei. Vlad Dracul, voievodul Valahiei, scrie (1431 brașovenilor:

ori cu cine doriți, împăcați-vă și negustoriți și hrăniți-vă sau cu moldovenii, sau cu vlasii” (valahii).

      Același domnitor în anii 1431-1432 a semnat cîteva scrisori către brașoveni, în care tare original se evidenția unitatea conștiinței de neam”, marea dragoste dintre cei de neam comun”,’ acțiunile lor comune “tare strînse :

Și oricîți oameni s-ar afla din Moldova, pe nici unul dintre ei să nu-l lăsați să iasă din mîinile voastre’’;

Sluga mea Vlad mi-a spus că îl alungați și nu-l lăsați să-și facă slujba mea cu care l-am însărcinat, ca oriunde ar afla moldoveni să-i apuce și să-i jupoaie și să le ia tot ce poartă cu ei. Voi bine știți că am trimis o slugă a mea în Moldova iar moldovenii l-au prins și l-au legat… Pentru aceea l-am lăsat pe sluga mea Vlad să-i apuce pe moldoveni și sa le ia. ce poartă;

Voi bine știti cît îmi sînt de prieteni moldovenii. De aceea eu am lăsat pe slugile mele să umble pe acolo, prin țara domnului meu (Transilvania), chesarul, și unde află moldoveni să apuce și ce poartă la ei să le ia, iar pe ei să-i aducă la mine

      Alexandru Aldea, domnul Ungrovlahiei (Valahiei) era, totuși, mai îngăduitor cu acei pe care dînsul îi știa de moldoveni: în mai 1432 el informa brașovenii: “Să știți că din porunca domnului meu, craiul (Ungariei) au venit moldovenii, 4 steaguri și n-au plecat nici unul din ei».

      Consultînd cu atenție și fără prejudecăți actele curții Valahiei, chiar din perioade mai tîrzii, vom observa că domnitorii acestei țări erau bine informați despre identitatea etnică a moldovenilor. Mai mult: aveau pe lîngă cancelarie moldoveni, oameni de credință. Leon Tomșa, domnul Valahiei, în trei documente din 1630 enumeră etniile cărora le da anumite privilegii: “…fie vlah sau grec, sub sîrb, sau arbănaș (albanez), sau moldovan”; “a adus ruși și moldoveni, oameni străini, fără dajde”; “ori sîrb, ori grec, ori arbanaș, ori moldovan, care vor dori să trăiască pe această ocină”… Același Leon Tomșa pomenește în niște documente de afaceri pe “Nicoară Moldovanul”, pe “Gavril Moldovanul”…

      Despre anumite “acțiuni comune” specifice ale “celor de un neam” scrie și domnul Valahiei Matei Basarab (ianuarie, 1633): “Necula vistier ș-a sculat asupra domniei mele și a țării (…) cu moldovenii”. În noiembrie a aceluiași an Matei Basarab dispunea: “să aibă strîngere (de dări) oameni străini fără dajde moldoveni, sîrbi, greci și arbănași și oameni de astă țară (valahi)”. În iulie 1634 M.Basarab încă o dată manifestă grijă față de acei pe care istoriografia română trei veacuri mai tîrziu i-a declarat “de neam comun”: “să-i lăsați foarte în pace de biru moldovenescu și de fum nimica să nu-i învăluiri, ales care va fi moldovan, voi de la cel și luați bir moldovenescu…” Așadar, în numele unor misterioase “acțiuni comune și teluri comune” bazate pe “conștiința comunității de neam”, valahii au pus o dajde aparte — birul moldovenesc, la care erau supuși “ales care va fi moldovan”. Cu toată “dragostea” fățișă a valahului M.Basarab față de moldoveni, “clucerul al doilea” de la curtea sa era “moldovanul Costin” (Костин второи клучер молдовенен; doc. din august 1634).

      Cronicarii munteni, în primul rînd cel mai va valoros dintre ei, stolnicul Constantin Cantacuzino, sînt mult mai înțelepți, mai creștini, mai democrați decît truditorii istoriografiei românești (1964-1989) și ai celei chișinăuiene (de aceeași făcătură) de la 1990 încoace. Fiind mai aproape de evenimente, venind din mediul în plămădire a realităților, neavînd pe capul lor vreo secție de propagandă, vreun Comitet Central sau Consiliu al unirii, fiind cu credință în Dumnezeu, primii istorici munteni înșirau pe hîrtie ceea ce “au ispitit și au văzut” (C.Cantacuzino, stolnicul). Cronicarii munteni au văzut cu totul altfel așa-zisele “acțiuni în comun decretate în veacul XX, “identitatea etnică comună”, plăsmuită în secolul XX. Creștini și umaniști adevărațl cronicarii munteni priveau și constatau drept ceva firesc deosebirile între valahi (rumîni) și moldoveni, căutînd să nu comită greșeli și în nume și în locuri”. Scriind prin 1716 Istoria Țării Românești (capitolul «De Dachia pe scurt.. .cu ce părți s-au hotărît), stolnicul C.Cantacuzino constata niște realități pe care astăzi la Chișmau te-ai mira de le-ar publica cineva:

      “Însă valahii, acești (acei) gheografi și mai toți istoricii cîți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în două, una de sus; alta de jos îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare — Moldova, cea de jos și mai mică, țara aceasta Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa, că Rumînească numai lăcuitorn ei o cheamă și doar unii den ardeleni(i) rumîni, pentru că și aceia și ceștia numai cînd se întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni iar moldovenii să osăbesc de să răspund: moldovani .

       Stolnicul C.Cantacuzino știe că “încă între dînșii (rumînii den Ardeal, moldovenii și ceștea de țara aceasta) multosăbesc, care aceasta iaste cum să vede din amestecătură vecinilor lor”…

       Referindu-se la “neamul și ijderenea moldovenilor, mirat ca letopisețele moldovenești scriu despre prevenirea moldovenilor din păstori din Maramureș, cronicarul muntean nota îngăduitor mai înainte: “însă și moldovenii să ție și să crează cum din acei ei pogoară, volnici vor fi”.

      Considerîndu-se însă rumîn curat, stolnicul C.Cantacuzino scrie cu mare mîndrie, arătată astăzi de olteni și dîmbovițeni: “Iară noi într-alt chip de ai noștri și de toți cîți rumîni, ținem și credem (…) că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumînii, sîntem adevărați romani și aleși romani în credință și în bărbăție…

      lată cum se prezintă “acțiunile comune anțiotomane ale unui “roman ales”, valahul Mihai Viteazul, în Letopisețul cantacuzinesc (Sec.XVII): “Iar lui Mihai vodă veni-i un sol de la împăratul creștinesc Rudolf… Aduseră solii veste cum să se lase Mihai vodă de toată Țara Ardealului, să se întoarcă la țara- și să-și tie Tara Muntenească… Iar Mihai vodă nu-și mai aduse aminte de cea de apoi…, ci-și înalță sfatul și mintea de om neînțelept și de pizma cea de dămult a Irimiei vodă. Mihai vodă să rădică asupra Irimiei Vodă cu oști mari… Moldovenii dederă dosul…iar Mihai vodă începu a să scrie și a să mărturisi cum că iaste domn a 3 țări… Mihai vodă nu să îndura de Ardeal.

      Trimise 2 boiari (la împăratul Rudolf), rugîndu-se împăratului să-i lase Ardealul că l-au dobîndit cu sabia… Mihai vodă găti pe Marco și îl trimise în Moldova să fie domn și dacă sosiră în lași, începură a se veseli. Iar oștile Irimiei vodă încă au fost viind în Moldova. Deci cu cîtă bucurie merseseră (trimișii lui Mihai), cu atîta rușine fugiră și năpustiră țara…”

      În Istoriile domnilor Țării Rumînești de Radu Popescu (1729) acțiunile militare comune”, conduse de făcătorul așa-zisei «primei uniri politice a țărilor române” M.Viteazul, “conștiința unității de neam” de nezdruncinat este prezentată cît se poate det convingător și sincer: “Mihai Vodă care au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri de-i avea ca pă niște măgari pă toți”.

      Așa sînt prezentate în actele cancelariei domnești a Valahiei, în cronicile muntene “acțiunile permanente de solidaritate și colaborare a țărilor române”, “acțiunile militare și politice comune ale tuturor românilor” (D.Dragnev), astfel se reflectă și se manifestă “dăinuirea conștiinței unității de neam…” A celor pe care Mihai Viteazul îi avea “de măgari”…

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

MOLDOVA și VALAHIA

  1. La sfîrșitul anului 1469 o armată munteană (valahă), avînd sprijinul beilor turci, încearcă să cucerească Chilia, aflată în stăpînirea moldovenilor. Invadatorii au fost respinși. Aceasta a fost prima invazie a valahilor sprijiniți de turci asupra Moldovei lui Ștefan cel Mare (al patrulea atac valah după întemeierea Moldovei).
  2. În februarie 1470, drept răspuns la atacul valaho-turc din anul precedent, Ștefan întreprinde o expediție în Valahia. Oastea moldovenească pradă și arde Brăila, Orașul de Floci, județul Ialomița (27 februarie).
  3. În primăvara anului 1471 domnul Valahiei Radu cel Frumos pornește o campanie în Moldova pentru a răzbuna atacul lui Ștefan cel Mare din anul precedent. Armata moldovană condusă de Ștefan cel Mare surprinde, la 7 martie, la hotarul Moldovei, lîngă tîrgul Soci pe invadatorii valahi, provocîndu-le o grea înfrîngere.
  4. În noiembrie 1473 se desfășoară campania lui Ștefan cel Mare în Valahia cu scopul de a-l înlocui pe Radu cel Frumos, supus Porții Otomane, cu Laiotă Basarab. Armata moldovană pătrunde în Valahia pe la Milcov, înaintînd pe la Rîmnicu Sărat, Buzău și Gherghița. în zilele de 18-20 noiembrie lîngă pîrăul Vodna a avut loc încleștarea hotărîtoare (Bătălia de la pîrîul Vodna sau de la Cursul Apei). Ștefan cel Mare înfrînge armata Valahiei. De aici oștile moldovene înaintează spre Tîrgșor, apoi spre sud-vest pentru a ajunge în capitala Valahiei; valahii se retrag.
  5. La 24 noiembrie 1473 Ștefan cucerește cetatea Dîmboviței și instalează ca domn pe Laiotă Basarab. Scrie Grigore Ureche la Letopisețul Țării Moldovei: .. Iară Ștefan Vodă s-au pornit după dînsul (Radu cel Frumos) cu toată oastea șa. Și într- această lună 23 au încunjurat cetatea Dîmbovița și într-aceea noapte au fugit Radu vodă din cetate, lasă pre doamnă-sa Maria și pe fiica sa Voichița și tot ce au avut și s-au dus la turci. Iară Ștefan vodă, miercuri 24 ale aceștii luni, au dobînditu cetatea Dîmbovița și au întratu într-însa și pre doamna Radului vodă și pre fiică-sa Voichița o au luat-o luiși doamnă și toată avuția lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui… Iară pe Basarabă (Laiotă) vodă l-au lăsatu domnu în Țara Muntenească și au domnit o lună”. Așadar, Ștefan cel Mare I- a bătut crunt de 5 ori (1469-24 nov. 1473) pe Radu cel Frumos pînă a se hotărî a-l alunga din scaunul domnesc al Valahiei.

     6. La 28 noiembrie 1473 turcii încearcă să readucă la tronul Valahiei pe Radu cel Frumos. Armata turcă (circa         13.000 de oșteni), alături de care lupta și în un corp muntean (valah) — circa 6.000 de oșteni, suferă o mare înfrîngere din partea lui Ștefan cei Mare; cei circa 2.300 de prizoneri au fost trași în țeapă.

     7. Radu cel Frumos, domnul Valahiei, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni (valahi) înlătură pe Laiotă Basarab, reia domnia Valahiei (23.12.1473), apoi pătrunde în Țara Moldovei, jefuind și prădînd pînă la Bîrlad.

     8. Cu sprijin de la Ștefan cel Mare, Laiotă Basarab pătrunde în Valahia și, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, reia (martie, 1474) scaunul domnesc valah. Instalat la domnia valahă cu atîtea jertfe din partea moldovenilor, valahul Laiotă Basarab trădează cauza antiotomană.

    9. Ștefan cel Mare organizează (octombrie, 1474) o expediție de pedepsire a domnului Valahiei Laiotă Basarab, care trecuse de partea turcilor.

  10. Un corp de oaste valah condus de Laiotă Basarab însoțind armata turcească năvălește (ianuarie 1475) asupra Moldovei (Lupta de la Vaslui).

   11. Sultanul turc Mahomed al ll-lea în fruntea unei armate de 120.000 de oșteni, sprijinit de oastea valahă (12.000 de oșteni) năvălește (iulie, 1476) asupra Moldovei (Bătălia de la Valea Albă sau Războieni). “…Moldovenii… pînă la moarte să apăra, nici biruiți dintre arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobînda la turci… Și a fost scîrbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, dacă auziră că au căzut moldovenii suptu mîna păgînilor… Scrie la letopisețul nostru (cel moldovenesc) că la acest războiu ce au fost la Valea Albă, au fostu și Basarabă vodă cu muntenii, venit întru ajutorul împăratului turcescu, pe care toți domnii de prinprejur îl cuvînta de rău, zicîndu că n-au fostu în ajutor crucii și creștinătății, ce păgînilor și dușmanilor”. (Grigore Ureche).

   12. Ștefan cel Mare pătrunde (octombrie, 1476) în Valahia, pune stăpînire, la început de noiembrie, pe Tîrgoviște. În locul lui Laiotă Basarab, care fuge la turci, este pus domn Vlad Țepeș.

   13. La 16 noiembrie 1476 armata moldoveană cu cea transilvăneană cuceresc Bucureștii. În decembrie însă Laiotă Basarab, ajutat de turci, revine în Valahia, alungă pe Vlad Țepeș și ocupă tronul.

   14. În noiembrie 1477 Ștefan cel Mare pătrunde în Valahia, îl biruie pe Laiotă Basarab și instalează la domnie pe Basarab cel Tînăr (Țepeluș), care, în scurt timp, trece de partea turcilor, trădînd cauza antiotomană.

   15. În mai-iunie 1480 Ștefan cel Mare întreprinde o campanie în Valahia cu scopul de a-l alunga pe Basarab cel Tînăr, fostul său protejat, care trecuse de partea turcilor; în același timp un corp de oaste transilvăneană se aliază cu moldovenii. Deși Basarab cel Tînăr este înfrînt, el se menține în scaunul domnesc valah.

Steag al lui Ștefan cel Mare. 1500

   16. Ștefan cel Mare surprinde și înfrînge (8.07.1481) într-o luptă grea armata valahă, condusă de Basarab cel Tînăr, sprijinit de o armată otomană condusă de Aii bei și Skender bei(Bătălia de la Rîmnic), care pătrunseseră în Moldova și prădaseră “pînă sub Lunca cea Mare . În această luptă a căzut eroic Șendrea, cumnatul domnitorului Moldovei. “…Cu mila lui Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a tuturor sfinților și cu ajutorul sfîntului și a maretoi mucenic Procopie au fost biruiți muntenii și mulțime de inși fără număr au perit și toate steagurile lor au luatu și multi boieri au picat”. (Gr.Ureche).

   17. Drept represalii, Ștefan cel Mare pătrunde în Valahia (septembrie 1481) alungă pe Țepeluș și-l înlocuiește cu Vlad Călugărul, fiul lui Vlad Dracul. Scrie în Letopisețul de la Bistrița al Țării Moldovei: “Iar domnitorul Ștefan Voievod au pus muntenilor domn pe Vlad voievod Călugărul, care mai apoi au făcut vicleșug asupra domnului Ștefan, căci dăduse ajutor turcilor, cînd au mers de au luat cetățile și au prădat tara”.

   18. 0 puternică armată otomană trece (27.06.1484) Dunărea pe la Ișaccea, face joncțiune cu armata Valahiei, condusă de Vlad Călugărul, care a trădat cauza antiotomană, și cu un corp de oaste tătar. Hoardele turco-valaho-tătare asediază la 6 iulie 1484 Chilia apărată de moldovenii conduși de pîrcălabii Ivanco și Maxim. După 8 zile, la 14 iulie, cetatea este cucerită de invadatorii turco-valaho-tătari.

   19. La 5 august 1484 turcii împreunați cu valahii, ajutați de tătari cuceresc Cetatea Albă, apărată de moldovenii conduși de pârcălabii Gherman și Oană. Este pentru prima dată, cînd din trupul Moldovei au fost rupte și luate în stăpînire străină cetăți și teritorii moldovenești.

Astfel e limpede pentru toată lumea: prima sfîșiere și răpire a pămîntului strămoșesc al moldovenilor a fost făcută de valahi (munteni) împreunați cu păgînii turci și tătari.

   20. Folosindu-se de lipsa din țară a lui Ștefan cel Mare (aflat în Polonia), turcii, conduși de beiul Ali, însoțiți de sateliții lor valahi (munteni) conduși de Vlad Călugărul, năvălesc asupra Moldovei (19.09.1485), valahii de-a valma cu turcii prădînd și arzînd tara pînă la Suceava; invadatorii sînt nevoiți să se retragă în fața lui Ștefan cel Mare, care îi urmărește pînă în apropierea Chiliei.

   21. Armata turcă invadatoare condusă de Bali beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra, a fost înfrîntă de oastea lui Ștefan cel Mare la Catlabuga (16.11.1485). Apoi a năvălit asupra Moldovei Bali beg, aducîndu-l pe pretendentul la tronul Moldovei Hronoda. Dar Ștefan Voievod i-a bătut la Șcheia (8.03.1486)…

      Din circa 40 (patruzeci!) de “situații conflictuale” — ciocniri armate, represalii, campanii de război, bătălii sîngeroase dintre Valahia (Muntenia) și Moldova enumerate în volumul “Moldova, 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine stătător” (București 1998) — 21 (douăzeci și una) a avut loc în timpul domniei lui Ștefan al lll-lea (cel Mare). Prima a fost năvălirea valahilor (muntenilor), împreunați cu turcii, în al 12-lea an curgător al domniei lui Ștefan, în 1469. Ultima — pe perioada acestei domnii! — în 1485, cînd valahii, de-a valma cu turcii, au ars și prădat Moldova pînă la Suceava. În urma asocierii valahilor cu turcii și tătarii, unirii și colaborării lor strînse (încă din 1420!) și creării unui front antimoldovenesc cu scopul de a-l detrona pe Ștefan cel Mare, de a supune Țara Moldovei, de a hăcui părți din teritoriul ei, valahii, cot la cot cu turcii și tătarii, au răpit și au lăsat la hatîrul otomanilor în 1484 Chilia, Cetatea Albă și teritoriile din preajma lor.

      Valahii erau mai cruzi și mai periculoși chiar decît turcii. Mărturisea cu amărăciune loan Țamblac, solul lui Ștefan cel Mare (8.05.1477): “Dacă vrăjmașul ar fi fost singur, n-ar fi fost așa de rău, dar el a poruncit să vină și cealaltă Valahie (l’altra Valahia), de-o parte, și tătarii de altă, iar el însuși a venit în persoană cu toată puterea lui și ma-u înconjurat din trei părți și m-au găsit singur pe mine…”. Precizează cronicarul polon lan Dlugosz: “Singura mîngîiere a sultanului era că Basarab, voievod al Munteniei, mulțumită căruia turcii începuseră acel război, îi ajuta cu toți oamenii lui, cu hrană și cu de toate la orice nevoie pe turci, care prăpădeau Moldova cu foc și pară. Oastea munteană, avînd aceeași limbă și aceleași obiceiuri cu moldovenii și cunoscînd toate tainele pămîntului acela, îl lovea cu mult mai rău decît turcii”. Însuși sultanul Mahomed al ll-lea mărturisea solului polon Martin Chorazicz, că “voievodul Munteniei și împăratul tătăresc au fost acei care-l împinseseră și-l ațîțaseră cu soli și rugăminți să facă acest război” (împotriva Moldovei, 1476).

      Ne spune Letopisețul Anonim (de la Bistrița): În anul 1476, luna iulie 26, vineri, a venit însuși țârul turcesc, numit Mehmet bei, cu toate puterile sale, și cu Basarabă voievod cu ei, și cu toată oastea sa asupra lui Ștefan voievod. Și au făcut război cu ei la Pîrîul Alb și au biruit atunci blestemății de turci și cu muntenii hicleni. Și au căzut acolo cei buni și mulți boieri mari și oștenii cei buni și tineri sub mîinile limbilor necredincioase și păgîne, și sub mîinile muntenilor păgîni ce au fost de partea lor împotriva creștinilor”.

      Mărturiile reproduse din acte vechi, din cronici locale și străine ne dovedesc că istoria Moldovei trebuie completată cu un capitol obligatoriu, dacă vorbim de adevăr istoric, și anume Frontul antimoldovenesc al Turciei, Valahiei și tătarilor — factor hotărîtoral ruinării și rășluirii Moldovei. În acest compartiment, unul de bază al Istoriei Moldovei, vor trebui analizate multilateral și cuprinzător toate aspectele și urmările tragice pentru Moldova ale Războiului Turciei și Valahiei împotriva Moldovei: Războiul de 60 de ani: 1429-1489, cînd s-a încheiat tratatul de pace moldo-turc.

      De altfel, starea de război dintre Valahia și Moldova, declanșată de valahi în 1429, ba chiar din 1400, șe menține. Valahii pînă astăzi n-au încheiat — niciodată! — nici o pace cu Moldova. N-au încercat măcar să-și ceară scuze pentru toate strîmbătățile, jecmănelile și nelegiurile, ce le-au șăvîrșit pe pămînturile moldovenilor. Chiar și președintele Italiei și-a cerut scuze pentru că romanii au înecat în sînge Dacia intracarpatica, pu toate că italienii de astăzi n-au nimic cu legionarii din lumea romană de atunci.

      Acest compartiment va trebui să conțină un capitol consacrat apariției și statornicirii Tranzacționalismului politic multisecular, practicat fructuos pînă în zilele noastre. “Ștefan cel Mare care a cucerit Valahia în mai multe rînduri, nu s-a gîndit s-o păstreze pentru dînsul, ci a numit acolo domni munteni”. (P.Panaitescu). “Toți domnii pe care Ștefan a căutat să-i impună pe tronul Valahiei au ‘trecut rapid în tabăra sultanilor, însoțindu-i în campaniile împotriva Moldovei”. (Ov.Cristea).

      Să comparăm. Pretendenții care veneau la tronul Moldovei și domneau, sprijiniți fie de turci, fie de unguri sau poloni, în caz de pericol se retrăgeau, de regulă, la protectorii lor. Bunăoară, Petru Rareș în Ungaria, Movileștii în Polonia etc. Valahii puși în scaunul Valahiei întru interesele și cauza Valahiei, cu mari jertfe din partea moldovenilor lui Ștefan, cum se vedeau înscăunați, în scurt timp treceau de partea turcilor. Astfel valahii se foloseau de posibilitățile și viețile moldovenilor ca să fie puși pe tron. Apoi trădau pe moldoveni, intrau în cîrdășie cu turcii, se foloseau de posibilitățile turcești, pentru a se menține la putere pe tron, îndreptînd armele împotriva celor care i-au înscăunat. Altfel zis, domnitorii valahi porneau la luptă cu unii, trădau, se vindeau altora, ca apoi să lupte cu cei dintîi.

Atare afacerism (tranzacționalism) politic pare ca a devenit tradițional.

      “…Am început războiul din 1939 (ca și cele din 1429, 1916 — Aut.) într-o tabără pentru a-l termina în alta. În tabăra învingătorilor, desigur…” (Al.Paleologu, 1991).

      Registrul manifestărilor tranzacționalismului științific nu are sfîrșit. Se afirmă, la comanda interesului politic îngust, hipernaționalist — una. Dar se aduc și se etalează public volume întregi care resping totalmente înfierbîntatele declarații politicianiste, adică savante. Am arătat mai sus, că declarațiile despre un “Front antiotoman comun al Țărilor (la plural!) române” nu sînt susținute de nici un fel de dovezi. Din contra:, dovezile larg cunoscute demonstrează existența unui Front antimoldovenesc valaho-turc. Chiar colecțiile de documente oficiale, depistate, alcătuite și comentate chiar de români, neagă totalmente existența unui “front antiotoman comun”, zămislit ideologic din interese politico-expansioniste în 1964-1989 și umflat din 1990 încoace…

      Chiar documentele editate de români, bogata istoriografie moldovenească (în haină slavonă, germană sau polonă), documentele curiei papale, ale Senatului venețian, ale curților regale vecine, scrierile cronicarilor străini, cronografia moldove­nească în limba moldovenească — toate împreună dovedesc, fără putintă de cea mai mică tăgadă, existența timp de 60 de ani (1429-1489) a unui Front antimoldovenesc, promotorii căruia au fost Valahia (Muntenia) și Turcia, ajutate periodic de tătari.

      Alianța turco-valaho-tătară antimoldovenească a declanșat, începînd cu 1429, Războiul de 60 de ani al Turciei, Valahiei și al tătarilor împotriva Moldovei. Celor cărora atare constatări li s-ar părea cam deocheate, impulsionate de moldovenism care e numaidecît “primitiv”, chiar “agresiv», le adresăm cuvintele lui Miron Costin: “cercați scripturile”. Se vor convinge că aceste informații documentare sînt la dispoziția oricui, pot fi consultate de oricare cetățean care nu este “leneș și necurios”. Le cunoaște toată lumea. Numai istoriografia din 1964-1989, 1990-2004 și numărul nesfîrșit al așa-ziselor “istorii ale românilor” se fac a nu le cunoaște, îndărătnic nu vor să vadă aceste date. Și deci tranzacțiile politico-științifice continuă în aceleași ritm: non stop.

      Într-o culegere de documente vechi extrem de prețioasă citim tipărit negru pe alb: “Cele trei țări românești (Transilvania, Moldova și Valahia) de la constituirea lor, s-au dezvoltat din toate punctele de vedere într-o independență foarte strînsă… După consolidarea politică și economică a țărilor române relațiile dintre ele se dezvoltă tot mai organizat”. (DRH D.) Ș.a.m.d. Dacă ar fi să luăm în serios aceste declarații formulate de foarte mari istorici, împovărați de foarte grele titluri, ar fi de așteptat să ni se pună la dispoziție un noian de documente doveditoare.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

MOLDOVA și VALAHIA

/continuare/

      «… în primii ani de existență a Statului Moldovenesc acesta nu avea graniță comună cu Țara Românească din cauza interpunerii Ungariei, care, în scopul extinderii spre Dunăre, i-ar fi asigurat o punte de legătură între sud-estul Transilvaniei și marele fluviu prin așa-numitul “culoar unguresc”. Privilegiul comercial acordat negustorilor brașoveni la 28.06.1358 este ilustrativ pentru pretențiile lui Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, asupra fîșiei de pămînt dintre Buzău și Prahova. Drepturile de stăpînire ale lui Nicolae Alexandru (domnul Valahiei) asupra teritoriului în discuție erau total eludate de rege”. (V.Spinei, 1982). Privilegiul regelui ungur putea fi, ipotetic, pus la îndoială de un alt privilegiu, al lui Vladislav-Vlaicu (domnul Valahiei) acordat la 20.01.1368 acelorași brașoveni. Vladislav însă recunoștea că este «voievod al Transalpiniei” (Valahiei) “din mila majestății sale regești, vestitul rege al Ungariei”, adică Ludovic I de Anjou. Majestatea sa regală, șeful și stăpînul domnului transalpin (valah), dacă lua în serios atare samovolnicii legislative ale subalternului său, putea să-l lipsească de buzdugan și de scaun domnesc.

      Desigur, orice informație istorică poate fi luată în discuție și chiar pusă la îndoială. Mai ales cele care “nu aranjează”, precum “privilegiul acordat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou la 28.06.1358 negustorilor din Brașov de a circula cu mărfurile lor spre Dunăre în regiunea dintre gura lalomiței și a Siretului” (C.Cihodaru, 1982). Dar cu condiția ca se aduc dovezi noi sa propun interpretări proaspete, concordate realitătii regiunii și epocii. Argumentele gen “probabil”, “se poate”, “trebuie admis”, foarte posibir în mileniul III par (ar trebui) să nu mai aibă gradul de credibilitate din 1964-1989.

      Existența și funcționarea îndelungată a “culoarului unguresc” este confirmată, intr-un fel sau sau altul, de diploma acordată sașilor din Brașov din 28.03.1353, prin care Vladislav al ll-lea, domnul Valahiei, “slujind cu credința pe acel domn și părinte al nostru lancu de Hunedoara” (comțte al Bistriței) roagă pe brașoveni, la cerința lui lancu, “să trimită niște arme la cetatea Chilia”. La 30.04.1454 comitele Bistriței lancu de Hunedoara poruncește “judelui și orășenilor jurați din Brașov sș dați (arme) pentru apărarea cetății noastre Chilia…

      2000 de săgeți, 15 arcuri, 200 de corzi de arc, 2 măji sau lingouri de fer… pentru apșrarea acelei cități Chilia’’. Aceste și alte acțiuni ale lui lancu de Hunedoara demonstrează cît se poate de clar că voievodul Transilvaniei apoi comite al Bistritei, a fost un promotor activ al politicei expansioniste a Ungariei față de Moldova și Valahia dărîmînd ăncercările de a-l prezenta lider al unui inexistent “front antiotoman comun românesc”, cum se străduie să-l înfățișeze istoncii noștri. S-a stabilit mai demult că “rezultatul “fericit” al întervențiilor lui lancu de Hunedoara în Țara Românească și Moldova (în 1447-1448, 1453, 1454 ș.a. — Aut.) a constat în reaprinderea conflictului pentru Chilia între cele două tări” (Ovidiu Crisțea, 1995).

      În planul polițicii Ungariei de extindere a dominației sale asupra Valahiei și Moldovei (inclusiv “culoarul unguresc”) și a rolului lui lancu de Hunedoara la realizarea acestei politici amintim că în tratatul de pace, încheiat la Adrianopol (12. 06. 1444) pe 10 ani între Imperiul Otoman și Ungaria, Valahia era inclusă ca o parte mtegrantă a regatului ungar. Astfel, de obligațiile externe și acțiunile interne ale Valahiei purta răspundere Ungaria. Reamintim că pentru a readuce Chilia Moldovei Ștefan cel Mare a dus două războaie: în 1462 și 1465 cu …ungurii.

      În definitiv, “sugestiile oferite de N.lorga în legătură cu funcționarea spre mijlocul secolului al XlV-lea a așa-numitului ”culoar unguresc” între țara Bîrsei (Transilvania) și gurile Dunării (culoar ce desparțea Moldova de Valahia — Aut.) și-au qăsit valorificarea în mai multe lucrări ale medievisticii românești și străine”. (V.Spinei, 1993).

Așadar, “cele două țări — Țara Basarabilor (Valahia) și Moldova — la început nici nu se ating”. (N.lorga).

      Cancelaria domnească a lui Ștefan cel Mare din 1457 pînă în 1504 menționează, doar printre altele, țara dintre Carpații de Miazăzi și Dunăre numai în 12 (douăsprezece!) acte. Prima dată — în al 18-lea an curgător al domniei Marelui Voievod: la 25.01.1475 această țară fiind numită Montagna. In celelalte 11 acte (scrisori adresate principilor creștini, senatului venețian, brăilenilor, solilor moldoveni, brașovenilor, în Tratatul moldo-ungar (12.07.1475) această țară este numită “Transalpinia”, “terra Wallachiae”, l’altra Valahia”, “Bлашская Земля”, “Magna Valahia», “Maiorem Valahia”. în documentele din 1496, 1499 e numită Бacapa6cкoe”, “Bacapaбская Земля”; în 1503 — “țara basarabilor” (suret de pe ispisoc).

      Nici un act, nici o scrisoare, nici un tratat, nici măcar vreo înțelegere, fie și în proiect, despre oarecare “acțiuni de solidaritate și colaborare”. Nici un îndemn, nici măcar vreo aluzie la vreo “politică externă unitară”. Nici o notiță, nici un rînd, nici pomeneală de vreo careva “luptă comună a românilor pentru independență și afirmare”. Din contra. De acum în primul document în care este menționată țara carpato-dunăreană, în scrisoarea din 25.01.1475, Ștefan cel Mare anunta principii creștini că “pe la Boboțeaza trecută mai sus-numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni (…); împreună cu aceasta se aflau (.„) și domnul țării Muntenești (Signor de la Montagna) cu toată puterea lui… Auzind și văzînd noi acestea, am luat sabia în mînă și cu ajutorul domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinitătii (turci și munteni), i-am călcat în picioare și pe toti i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre…” (Lupta de la Vaslui).

      Către ianuarie 1475, cînd valahii împreună cu turcii au năvălit asupra moldovenilor, între Valahia și Moldova se produseseră 11 conflicte mai mult sau mai puțin sîngeroase, muntenii ajutînd pe sau fiind sprijiniți de turci. Prima năpădire a basarabilof asupra Moldovei a avut loc în 1400, “Mircea cel Bătrîn, domnuî Valahiei pătrunde în Moldova și-l îndepărtează pe luga de la tron”. A doua și a treia năvălire la rînd a Munteniei (Valahiei) asupra Moldovei s-au produs în toamna 1429 și iarna anului 1430! Dacă excludem campania (după întemeierea Moldovei) ungunrior din 1395 ce vroiau să-și readucă Țara Moldovei, valahii (muntenii) au fost primii care ai tăbărît de trei ori la rînd (1400, 1429, 1430)! — asupra Moldovei, de atunci năvălirile războinice ale muntenilor împreunați cu turcii devenind permanente. Astfel, după cum a demonstrat istoricul român Ov.Cristea, bunele relații” dintre Moldova și Valahia “Cunosc numeroase momente tensionate. Așa stau lucrurile între Mircea cel Bătrîn și Ștefan I, între Mircea și Alexandru cel Bun (despre care o cronică turcească ne spune că se aveau “precum dinții de cîine pe pielea de porc”), între Alexandru cel Bun și Dan al II-lea, sau între Ștefan cel Mare și o listă întreagă de domni munteni de la Vlad Țepeș la Vlad Călugăruî’. Însă despre aceste dușmănii nu se permite să scrii. Contravin “acțiunilor solidare”. Este semnificativ în acest sens trucul istoriografic: deși conflictul între Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare din 1462 e atestat de mai multe surse grecești, turcești, genoveze, venețiene, unii istorici români și toți cei chișinăuieni se fac a nu vedea această vrajbă.

      Ștefan cel Mare era un iscusit strateg militar, un politician prevăzător și diplomat abil ca să nu constate coincidența intereselor politice expansioniste ale valahilor (muntenilor) și turcilor față de Moldova.

La 20.06.1475 Ștefan cel Mare anunță pe Stanciul, Duma și Mihău, solii săi în Ungaria, “despre dușmanii creștinității, despre necredincioșii turci ce vin împotriva noastră (…); și pe uscat va veni împotriva noastră chiar sultanul, ca să pună chiar el stăpînire pe pămîntul nostru cu toată puterea sa și cu toată oastea sa, și cu toată puterea țării Valahiei, căci valahii sînt pentru noi ca și turcii (quia valahi sunt nobis veluti turci)…”. Anume așa se manifestau în realitate “interesele politice comune” ale valahilor și turcilor: în “solidaritate și colaborare” valaho-turcă contra Moldovei! Dat fiind că informațiile privind “politica externă unitară” turco-valahă împotriva Moldovei sînt dosite, excluse din manuale, mai reproducem un document ce demonstrează în toată frumusețea “interesul politic comun”, “acțiunile de solidaritate și colaborare” ale Valahiei, Transilvaniei și Moldovei care, cică, “au dus o politică externă unitară”. La 11.06.1476 Stefanus voievoda, dominus Terre Moldaviensis, scrie brașovenilor; “Să faceți pe placul nostru și să NU îngăduiți să se ducă grîu și alte bucate în Transalpinia (terra Transalpiniâ, Valahia), fiindcă voiesc aceștea pierderea noastră și a întregii creștinități și sînt supuși turcilor”.

      Încă în 1470 domnul Valahiei Radu cel Frumos scria brașovenilor că “nu are pace acum cu moldovenii și cu Ștefan voievod” (după ce năvălise asupra Moldovei la sfîrșitul anului 1469), totodată voievodul muntean mustra pe brașoveni: “căci vindeți arme acestor moldoveni” (quia arma ipsis venditis Moldaviensibus).

      Și letopisețele moldovenești în haină slavonă (germană și polonă), izvoare de neprețuit prin bogăția de informații culturale și istorice, reflectă adecvat realitățile politice, diplomatice, militare moldo-ardeleano-valahe din sec.XIV-XVI, fixate în actele Cancelariilor domnești. Astfel, letopisețele moldovenești, scrise la curtea lui Ștefan cel Mare, redau aproape mot-a-mot formulele din corespondența oficială a lui Ștefan privind “blestemații turci și muntenii hicleni” (клетии турции и с хекленими мунтяни), despre “cei buni și mulți boieri mari și oșteni cei buni și tineri”, despre “mulțime mare de oșteni moldoveni”, “ce au căzut sub mîinile limbilor (noroadelor) necredincioase păgîne și sub mîinile muntenilor păgîni, care au fost părtașii păgînilor, care au fost de partea lor împotriva creștinilor”.

      Așadar, actele oficiale ale Cancelariei Moldovei, letopisețele moldovenești în haină slavonă (germană, polonă), precum și prima cronică moldovenească în limba moldovonoasoă — Letopisețul lui Grigore Ureche demonstrează intagral și cuprinzator lipsa oricăror “legături” între Moldova și Țara Basarabilor (Valahia, Muntenia), cu atît mai mult a unor “legaturi” care ar fi fost,cică, ”pernanente, neîntrerupte și multilaterale”. DRH D., 1977). Arată cu toată limpezimea lipsa oricăror “acțiuni permanante de solidaritate și colaborare” între Moldova și Valahia (Muntenia), care, cica, ar fi «dus o politică externă unitară” (Miturile comunismului românesc, 1995)

      Dimpotrivă. Dooumentele moldovenești, cronioile moldovenești oferă numeroase dovezi definitive, de netăgăduit ce se completează reciproc, confirmînd existența unor “legături neintrerupte, a unor acțiuni de solidaritate și colaborare” între Valahia (Muntenia) și Turcia, “legături” ce se manifestau ultilateral și permanent”, întîi de toate, în campaniile valaho-turcești împotriva Moldovei. Interesele politice comune ale Valahiei și Porții Otomane, legăturile lor neîntrerupte și multilaterale, acțiunile lor de solidaritate și colaborare militară permenenta impotriva Moldovei, au rezultat cu crearea Frontului antimoldovenesc al Valahiei și Turciei, care, în cele din urmă, a dus la ruinarea și la rășluirea Moldovei.

Campaniile otomanilor, valahilor, tătarilor în Moldova (jumătatea a doua  a veacului XV).

      Acțiunile politico-expansioniste antimoldovenești, campaniile militare valaho-turcești în Moldova, din timp planificate și riguros coordonate, sînt foarte bine reflectate în actele vechi în corespondența diplomatică, în cronicile moldovenești și străine în sinteze istoriografice românești. Cantitativ campaniile, expedițiile războinice valaho-turcești asupra Moldovei — 21 de bătălii (și cele de răspuns) se prezintă astfel: în timpul domniei lui Ștefan cel Mare otomanii au atacat Moldova de 11 ori, inclusiv campaniile din,iarna 1475 (Bătălia de la Vaslui), din vara 1476 (Bătălia de la Valea Albă), din 1484, în urma căreia au fost rupte de la Moldova Cetatea Albă și Chilia. Toate aceste năvăliri au fost întreprinse de turci împreunați cu valahii (muntenii). Izvoarele istonce marturisesc că acțiunile militare valaho-turcești împotriva Moldovei, acțiuni de solidaritate și de colaborare într-adevăr au fost neîntrepte. Ele n-au început cu “încercarea lui Ștefan cel Mare de a pune la tronul Țării Românești a unui domn care ar fi dușmănos otomanilor”, cum scrie istoricul D.Dragnev. “Conflictul militar cu Valahia și concomitent cu Imperiul Osman” NU “a fost declanșat de Ștefan vodă”, cum scrie Gh.Gonța (1986). Războiul de 60 de ani al Valahiei și Turciei — 21 de bătălii — împotriva Moldovei l-au declanșat valahii (muntenii). Să cercăm documentele…

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

MOLDOVA și VALAHIA

/continuare/

      Cele următoare sînt descoperite demult, descrise și comentate de foarte mulți istorici pînă la noi. Ultima dată au fost publicate în studiul lui Nicolai Știreanu Istorie sau isterie (Chișinău, 2001). Ne aplecăm a cîta oară, asupra clitului de volume paginile cărora, cînd te uiți mai bine, au la bază dovada covîrșitoare: “Așa a zis x…”. Dacă nu te lenevești și vreai să afli ce a zis, descoperi că el se bazează pe “y” , iar acesta — pe “z”… Fiind reluată și repetată la nesfîrșit, afirmarea nefondată se generalizează, devine băsnuire. Astfel se înfiripă conștiința mitizată, miturile istorice: “Se înrădăcinează în conștiință în urma unui proces banal — al repetării mecanice. Nimeni nu-și dă osteneala să consulte sursa directă și astfel afirmarea greșită călătorește din carte în carte, din articol în articol, din manual în manual. Apoi se obișnuiesc cu ea în așa măsură, că oricare alt punct de vedere este considerat drept atentat criminal asupra temeliilor”. (V.Bușcov, 1997). Pe teren moldovenesc, prin exploatarea la limită a procedeului repetării mecanice, societății i se impune ideea că moldovenii, cică, nu ar avea istoria lor. Elevilor, profesorilor și chiar specialiștilor li se injectează închipuirea cum că istoria — ieri a unui vecin, azi a altui este unica și cea mai adevărată istorie, iar dacă e unica și adevărată, cine ar avea nevoie de istoria Moldovei?!

      Ocolind constatarea malițioasă a lui A.Pușkin ”Sîntem leneși și necurioși”, în continuare îndrăznim să privim lucrurile de la începuturi, de iznoavă. Să le rînduim oleacă altfel. Vom recurge la ceea ce Andre Wurmser numea Conseils de revizion: sa drămăluim cele (să admitem) știute de iznoavă. Așadar…

      “Pentru Moldova lui Ștefan cel Mare o problemă din cele mai importante din punct de vedere internațional era aceea a situației vecinei sale de miazăzi, Țara Românească” (E.Sțănescu, 1964). Să fim, chiar de la bun început, corecți: Valahia (Țara Basarabilor sau Muntenia) se afla între Carpații Meridionali și Dunăre. Deci undeva la sud-vest de Moldova, avînd în acea perioadă la răsărit “culoarul unguresc”. Apoi, judecînd după actele Cancelariei domnești a Moldovei, după letopisețele moldovenești, pe Ștefan cel Mare 12 ani la rînd, pînă în 1469, vecina sa de sud-vest defel nu l-a interesat. Și ca s-o terminăm cu aces subiect incidental: la miazăzi Moldova a avut cea mai statornică și cea mai fidelă vecină — Marea Neagră.

      Se declară fără nici un temei, că, cică, între Moldova și Valahia “legăturile au fost permanente, neîntrerupte și multilaterale. Asemenea legături (…) erau sprijinite de interesele economice și politice comune… Relații intense se desfășoară între cele trei țări românești în deceniile IV și V ale secolului XV… Relații economice și relații politice deopotrivă explicabile prin interesele comune ale țărilor românești”. (DRH D., 1977). S.a.m.d.

      Se declară că moldovanul Vodă Ștefan ar fi fost român bîntuit de instincte : ”Instinctul politic al domnului român – așa e numit fără nici o șagă Ștefan cel Mare ! – îl va îndrepta (…) să revină la politica traditională românească de refacere a unui front comun de luptă… Domnul român Ștefan cel Mare s-a străduit să realizeze mai întîi unitatea de acțiune a celor două țări romanești din afara arcului carpatic… Se stabilește (1473) o colaborare între cele trei tări românești, ceea ce de fapt însemna încununarea cu succes a eforturilor făcute de domnul român Ștefan cel Mare pe plan politic și militar”. (M.Neagoe, 1977). .

      “Domnul Moldovei, protector al Țării Românești, sprijinit și urmat de transilvăneni, era privit în epoca atît de români, cît și de străini drept conducătorul politic al întregului spațiu românesc . (Istoria militară a poporului român, II, 1986). Așa se scria, se studia, se învăța, se impunea istoria românilor” în epoca înfloririi metodologiei istorice romanești naționalist-comuniste.

      Astăzi cu toate că se declară că totalitarismul istoric a fost stîrpit tot așa se scrie, se studiază, se învată și se impune aceeași “istorie a românilor” — calapod 1964-1989. Se decretează simplu și apăsat: “Ștefan cel Mare poate fi considerat fără exagerare, domn al tuturor românilor”. (A.Berciu-Draghicescu, Fl.Stănculescu, 1993)

      Pe aceleași “magistrale” naționalist-comuniste, asfaltate ideologic în 1964-1989, pășește astăzi triumfal și istoriografia de făcătură chișinăuiană. Încă în 1992 prestigiosul istoric român V.Spinei prevenea colegial:

      “Pericolul de a riposta la practicile îndelungate de trucare insolentă a trecutului, ce a umilit demnitatea națională, prin exagerări opuse ca viziune, pîndește și istoriografia nouă din Republica Moldova”. Însă îndemnurilor delicate ale unor istorici reputați, cei de școală nouă chișinăuiană preferă tiparele “generalului istoric” llie Ceaușescu. Doar un singur exemplu din altele, nenumărate : Domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) a constituit cea mai glorioasă perioadă din istoria medievală a românilor și punctul culminant al luptei românilor pentru independentă și afirmare”. Anume acest concept de factură naționalist-ceaușistă se tirajează astăzi în Republica Moldova. Anume atare idei nationalist-ceaușiste se impun astăzi — 2004! — școlilor, instituțiilor superioare de către Ministerul de Invățămînt al Republicii Moldova.

      Să ne aplecăm asupra documentelor. Prima dată țara dintre Carpații Meridionali și Dunăre în documentele Cancelariei domnești a Moldovei este pomenită în 1395! La 36 de ani de la afirmarea Statului Moldovenesc ! De la primul (1384) pînă la ultimul (1.04.1457) din cele 2 volume de Documente de pînă la Ștefan cel Mare, țara dintre Dunăre și Carpații Meridionali este menționată numai de 5 (cinci!) ori!. În hrisoave ce se referă la cu totul alte regium și cu totul alte probleme! Concret: țara care mult mai tîrziu se va numi Valahia (Muntenia) în documentele (pînă în mai 1457) pubhcate de M.Costăchescu se pomenește în trei privilegii acordate negustorilor Ivoveni (1408,1434, 1456): de fapt se indică doar populația spre care s-ar fi putut îndrepta mărfurile: «до басараб» ( spre basarabi, trăitorii din țara basarabilor”).

      Celelalte două documente tratează alte subiecte și sînt foarte grăitoare în raport cu “acțiunile permanente de solidaritate și colaborare”, cu “politica externă unitară”, cu “interesele economice și politice comune”, cu “dezvoltarea într-o interdependentă foarte strînsă a țarilor române” — “legături, interese, colaborări și acțiuni comune” observate de istoriografia română abia după 1964 de istoriografia româno-chișinăuiană după 1990.

      Astfel, în omagiul prestat la 6 ianuarie 1395 Ștefan I, “воевода Земли Молдавской” făgăduia regelui și panilor poloni: «верны быти подлуг их стати (…) co вceм nocnoльством Земли Молдавской” (vom fi credincioși și vom sta lîngă dînșii cu tot poporul Țarii Moldovei)… Urmează în ordinea iminenței pericolului: impotnva craiului Ungariei, ”împotriva voievodului Basarabiei, împotriva turcilor, împotriva tătarilor…” (противу кроля угорского, противу басарабского, против турок, противу татар…).

      Celălalt document, de asemenea tare elocvent pentru demonstrarea “Solidarității și colaborării permanente”, “intereselor politice comune”, “politicii externe unitare a țărilor române”, prezintă o scrisoare din 1.04.1457 a lui Petru Aron, prin care “воевода, господарь Земли Молдавской” roagă să fie ajutat “Să ne facă nouă pace și liniște din partea basarabilor și a ungurilor, ca să avem pace din partea acestora” (учините нам мир и покои от басараб и от угров яко быхо имели собе покои от тих).

      Așa stă treaba, potrivit documentelor Cancelariei domnești, pînă la Ștefan cel Mare, cu “acțiunile permanente de solidaritate și colaborare” a basarabilor (valahilor) cu Moldova; aceasta era în realitate “politica externă unitară» a Moldovei și Țării Basarabilor, politică ce, chipurile, ar “reflecta conștiința unîtății de neam”. Între “basarabi” și moldoveni, care, potrivit actelor oficiale, nu prea știau unii de alții. lar ceea ce aflaseră moldovenii despre “basarabi” i-au făcut să se solidarizeze și să colaboreze cu alții “împotriva voievodului basarabiei”, să roage pe alții “să le facă pace din partea basarabilor”…

      Subliniind “caracterul osăbit al Moldovei”, N.lorga constata: “În fundația (întemeierea) Moldovei nici un semn nu vine de la domnia acelora pe care moldovenii îi vor numi “munteni”… În adevăr totul e deosebit între cele două țări, care, la început, nici nu se ating… în jos — la hotarul de sud-vest al Moldovei era episcopatul cuman al Milcoviei, datînd din secolul al Xlll-lea și servit, cu sau fără prezența unui adevărat șef al diecezei, de franciscanul din Ciuc (Transilvania), și lîngă ei șuvița de comunicare a Ungariei cu Dunărea, “culoarul unguresc”.

         

Portretul lui Ștefan cel Mare. Tablou votiv. ( Detaliu ). Biserica din Voroneț.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

“Dușmanii creștinătății”: OTOMANII

/continuare/

      Numai în cîțiva ani, după ce Mircea cel Bătrîn (domnul Valahiei) acceptă (1415) să plătească 3000 de galbeni haraci turcilor, după ce, în urma represaliilor asupra Valahiei, turcii cuceresc Turnu, Brăila, transformînd Giurgiu în raia (teritoriu ocupat și administrat de turci), impunînd pe domnitor să încheie pace; după marea expediție în care turcii înfrîng și ucid (1420) pe Mihai, succesorul lui Mircea, otomanii ajung la hotarul Moldovei. În 1420 flota turcească atacă Cetatea Albă, dar a fost respinsă de apărătorii moldoveni. A doua încercare a flotei turcești de a cuceri Cetatea Albă s-a soldat cu același rezultat.

      Folosindu-se de situația slăbită a Moldovei, Poarta Otomană l-a impus (1455) pe Petru Aron să plătească haraci — 2000 de galbeni anual. Achitarea haraciului însemna respectarea de către otomani a caracterului de stat de sine stătător al Moldovei. În vara aceluiași an sultanul Mahomed al ll-lea emite un act ce prevedea încetarea năvălirilor asupra Moldovei în schimbul achitării haraciului.

     Situația la hotarele sud-vestice ale Moldovei s-a agravat, după ce, în iulie 1462, turcii, ocupînd Tîrgoviștea (capitaia Valahiei), îl alungă pe Vlad Țepeș și pun în scaunul țării pe Radu cel Frumos înconjurat de o unitate armată turcească. Pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare turcii năvălesc, iarăși împreună cu valahii, asupra Moldovei în 1469. Oștenii moldoveni ai lui Ștefan au respins hotărît atacul otomanilor și al valahilor.

Bătălia de la Lipnic.

      În 1469 sau 1470 asupra Moldovei năvălesc și tătarii. Să-I ascultăm pe Gr. Ureche: “ Vă leato 6978 (1470) multă mulțime de oaste tătărască au întrat în țară să prade, cărora prinzîndu-le de veste Ștefan vodă, le-au eșit înainte. Și la o dumbravă ce se cheamă la Lipinți (astăzi Lipnic în raionul Ocnița), aproape de Nistru, i-au lovit Ștefan vodă cu oastea sa, avgust 20 și dînd război vitejește, i-au risipit și multă moarte și perire au făcut într-înșii și mulți au prins în robie și le luă tot pleanul (= prada)… Ștefan vodă cu mare laudă și izbîndă s-au întors la scaunul său, la Suceava».

      În decembrie 1473 otomanii, din nou împreună cu valahii, orqanizează o campanie împotriva Moldovei: 12.000 de turci împreunați cu 17.000 de valahi năvălesc, jefuiesc și ard pînă la Bîrlad. Dar sînt respinși. Către anul 1474, după ce turcii (împreunați cu valahii) în repetate rînduri au fost batuți crunt de către moldoveni, a devenit limpede că încleștarea cea mare între Moldova și Poarta Otomană nu putea fi evițata. Imperiul Otoman ajuns la culmea puterii sale nu-și putea închipui că o tară mică precum Moldova ar putea sta în calea întinderii sale. Dar nici Moldova, devenită sub Ștefan al lll-lea cel Mare recunoscut factor european, nu putea permite nimănui să i se calce pămîntul, fără a fi pedepsit. Ștefan cel Mare s-a adresat papei Sixt al IV-lea, propunînd organizarea unei coaliții creștine antiturcești. Fără rezultat. Țara Moldovei și domnul ei Ștefan al lll-lea au rămas singuri în fața hoardelor turcești și ale sateliților acestora.

Bătălia de la Vaslui (10.01.1475).

În fruntea unei armate de 120 000 de oșteni, Soliman-pașa, ajutat de oastea valaha pătrunde în Moldova, înaintînd spre Suceava. Țelul campaniei era ocuparea Moldovei și înlocuirea lui Ștefan cel Mare cu un domn unealta a turcilor. Ștefan cel Mare, avînd 40.000 de oșteni ajutati de cîteva mii de secui, unguri și poloni a folosit o tactică menită să slăbească puterea dușmanului. În calea înaintării turcești țara era pustiită, arsă. Moldovenii în permanența îi hărțuiau pe turci. Ștefan cel Mare a ales drept cimp de bătălie lunca rîului Bîrlad, la sud de Vaslui. Moldovenii, ocupînd poziții dominante pe dealuri împădurite, ce flancau valea, aveau avantaje. Focul artileriei moldovene, iureșul cavalerei moldovenești, în frunte cu Ștefan cel Mare, au pricinuit turcilor pierderi grozave. Dezastrul a fost desăvîrșit de pedestrașii țarani : zeci de mii de turci au țost nimiciți. Marea biruința a moldovenilor “rău înarmați și mai că luați de la coarnele plugului” (K.Marx ) a răspîndit faima Moldovei în întreaga Europă și l-a acoperit pe Ștefan cel Mare cu o glorie nepieritoare. Sultana-valide, văduva sultanului Murad I, mărturisea: “niciodată o oaste turceasca n-a suferit o astfel de înfrîngere”. (Eugeniu Russev).

      După această răsunătoare biruință Ștefan cel Mare nu-și permite răgaz de veselii și laudă. La cîteva zile dupa bătălie domnul Moldovei informează principii creștini atrăgindu-le atenția : “… Păgînul împărat al turcilor iși puse de gînd sa-și răzbune și  să vie în luna lui mal cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră care este poartă a creștenității și pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă a creștinității, care este țara noastră, va fi pierdută — Dumnezeu să ne ferească de așa ceva — atunci toată creștinitatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinității, pînă mai este vreme…”

Stephanus vaivoda, Segnor del paese della Moldavia.

Planul Bătăliei de la Vaslui (1475)

      La 20.06.1475, Ștefan cel Mare scria solilor săi în Ungaria, Stanciu, Duma și Mihău: “…Am aflat prin iscoadele noastre despre dușmanii creștinității, despre necredincioșii turci că vin împotriva noastră;…și pe uscat va veni împotriva noastră chiar sultanul, ca să pună chiar el stăpînire pe pămîntul nostru cu toată puterea sa și cu toată puterea țării Valahiei (cum tota potentia terre Valachiae), căci valahii sînt pentru noi ca și turcii (quia valahi sunt nobis veluti Turci). Și să credeți cu temei în că nu este altfel decît așa.» Armatele turcești (împreunate cu cele a valahe) au navălit asupra Moldovei un an mai tîrziu. La 26 iulie 1476 la locul zis Valea Albă, lîngă Războieni, moldovenii au mai murit o dată pentru patria lor.

Bătălia de la Valea Albă (Războieni)

-» eveniment culminant în campania de represiune întreprinsă de turci, ajutați de hiclenii munteni impotriva Țării Moldovei. lată cum redă acest eveniment dramatic pențru Moldova și moldoveni, participantul nemijlocit la această bătălie Ștetan cel Mare. Urmează un adevărat model de tratare obiectivă a unui eveniment cu urmări defavorabile pentru narator poporul său. Un adevarat model de “istorie sinceră”:  ”Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod. În anul 1476 iar al domniei sale al 20-lea an curgător, ridicatu-s- a Puternicut Mahmet, împăratul turcesc cu toate puterile sale răsăritene, și încă cu Basarab voievod numit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara sa basarabenească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei și au ajuns pînă aici, la locul ce se zice Pîrîul Alb. Și noi, Ștefan voievod, și cu fiul nostru Alexandru, ieșit-am înaintea lor aici și am facut, cu ei mare război în luna iulie 26; și cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgîni și au căzut aici mulțime mare de oșteni moldoveni…” (Din Inscripția pe biserica ridicată pentru pomenirea celor căzuți în Bătălia la Valea Albă, 1496).

      Zice Letopisețul (de la Bistrița): “În anul 1476, lunâ iulie 26, vineri, a venit însuși țarul turcesc, numit Mehmed bey, cu toate puterile sale, și cu Basarabă voievod cu ei, și cu toată oastea sa, asupra lui Ștefan voievod. Și au făcut război ei la Pîrîul Alb și a biruit atunci blestemații de turci și cu muntenii hicleni. Și au căzut acolo cei buni și mulți boieri mari, și oștenii cei buni și tineri (…) sub mînile limbilor necredincioase păgîne și sub mîinile muntenilor păgîni, care au fost părtași cu păginii și au fost de partea lor împotriva creștinilor…”       

Campania din 1476 a lui Mehmet II nu și-a atins țelul : Moldova și-a păstrat neatîrnarea. (Eugeniu Russev)

      Efortunle diplomatice ale lui Ștefan al lll-lea cel Mare adresările sale prin scrisori, prin solii către Republica Venețiană, Scaunul papal, Marele Ducat al Lituaniei, regatele polon și ungar ș.a. de a închega o coaliție creștină antiotomană de a străjui ”Poarta creștinității” care era Moldova, pentru a o sprijini spre a-și păstra integru teritoriul au fost în van. Tările vecine, marile centre ecleziastice și comerciale deveneau tot mai pasive pe măsură ce expedițiile turco-valahe coordonate cu cele ale tătarilor deveneau tot mai greu de stăvilit.

      În vara 1484 o puternică armată turcească sprijinită de valahi și de tătari asediază cetatea Chilia, apărată de moldoveni conduși de pîrcălabii Ivanco și Maxim. După o săptămînă de asediu năvălitorii ocupă cetatea (14 iulie). La 8 august armatele turco-valaho-tătare ocupă Cetatea Albă apărată de moldoveni conduși de pîrcălabii Gherman și Oană.

      Strădaniile Moldovei nu s-au terminat aici. Aflînd că Ștefan și marii săi curteni erau plecați la Colomeea, turcii împreunați cu valahii năvălesc (septembrie 1485) în Moldova, pradă și ard țara pînă la Suceava. Dar “dau dosul” în fața lui Ștefan care se întorsese în țară și i-a urmărit pînă la Chilia. O lună mai tîrziu moldovenii s-au răzbunat. Oastea moldovană, condusă de Ștefan învinge la Catlabuga (16.11.1485) armata turcească condusă de Malcoci-oglu. Ștefan însă nu reușește să-și reîntoarcă Chilia.

      În acea perioadă domnul Moldovei Ștefan al lll-lea cel Mare devine dușmanul nr.1 al turco-tătarilor. În primăvara anului următor (1486) o numeroasă armată în frunte cu Baly-beg iarăși năpădește asupra Moldovei, intenționînd s-o supună. Pentru aceasta însă trebuia, întîi de toate, să-l detroneze pe Ștefan. În bătălia de la Șcheia (1486) moldovenii conduși de Ștefan și de această dată i-au biruit pe turci, omorîndu-l pe pretendentul la tron Hronoda (Hroiot).

      Proslăvit de suverani și cronicari europeni, de curia papală, de Senatul Veneției, care-l hrăneau cu vorbe dulci, fraze pompoase și promisiuni deșarte, neajutorat de nimeni, rămas singur în fața hoardelor turcești înpreunate cu armatele valahe și cele tătărești, trădat de către toți domnii valahi, pe care chiar el i-a pus la tronul Valahiei, nevoit să tină seama de poftele expansioniste și ale altor vecini, Ștefan al lll-lea cel Mare, semnează la 1489 un tratat de pace cu sultanul Mahomed al II-lea, obligîndu-se să plătească anual Porții 3000 de florini venețieni, rămînînd totuși singur stăpînitor al Moldovei, în afară de Chilia și Cetatea Albă.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

MOLDOVA și POLONIA

/continuare/

       Cu toate că Moldova prin actele semnate anterior era, adică șub obladuirea suzerană a Poloniei, Ștefan în 1457 și 1458 întreprinde expediții în regiunile sudice ale Poloniei, intentionînd sa-l prindă pe P.Aron, ucigașul tatălui său. Implicată în conflicte cu teutonii, Polonia n-a replicat. Din contra. A acceptat și a semnat Tratatul moldo-polon de la Overhelăuți (1459) prin care Ștefan a obținut ce a dont. Mai mult. În urma unei ințelegeri din 1462, un an mai țîrziu (1463), Hotinul, cedat Poloniei de Petru Aron, reintră în stăpînirea Moldovei.

      Satișfăcînd pretențiile mai mult diplomatico-ceremoniale ale suveranilor poloni, Ștefan semnează la 28.07.1468 un nou Tratat moldo-polon, prin care domnul Moldovei confirmă relațiile bilaterale stabilite anterior. Regele polon se obligă să nu adăpostească nici un pretendent la tronul Moldovei. Ulterior, nădăjduind că Polonia  va da ajutor pentru reîntoarcerea Chiliei și a Cetății Albe, Ștefan al lll-lea, însoțit de mari boieri, prestează (1485) la Colomeea omagiu regelui polon Cazimir al IV lagello. (În adaosul jurămîntului depus de domnul Moidovei secretarul regelui polon nota : “hec inscnpsio ex valachico … in latinum versa est, sed rex ruthenice lingua scriptum accepit”. Faptul că polonii cunoșteau bine Moldova șj pe moldoveni îl îndreptățește pe loan Bogdan să constate: înseamna că textul latinesc al tractatului a fost tradus din moldovenește”…)

      Polonia însă nu-și respecta obligațiile prevăzute în acordurile moldo-polone. Atitudinea duplicitară a Poloniei, ca și a Unqariei demonstrată încă în 1412 în Tratatul de la Lublau, s-a manifestat și pnn încheierea la 21.03.1489 a acordului polono-turc pe doi ani. Prin semnarea lui, regatul polon recunoștea stăpînirea otomană asupra cetăților-porturi moldovenești Chilia și Cetatea Albă. Astfel regele polon Cazimir al IV-lea încălca angajamentele luate la Colomeea față de Moldova. În acea perioadă prestigiul Statului Moldovenesc, autoritatea suveranului său erau atît de bine cunoscute în Europa, încît Ștefan cel Mare nu putea lăsa nepedepsită atare fățărnicie, arătată țării și poporului său. În vara anului 1490 Ștefan cel Mare pătrunde în Pocuția, pune stăpînire pe ținut, pune garnizoane moldovenești în cetăti. Poloma insă nu a renunțat la intenția de a supune Tara Moldovei .

Campania polonă împotriva Moldovei (august-octombrie 1497). Bătălia de la Codrul Cozminului.

      Regele polon loan Albert, în fruntea unei armate de aproape 100.000 de oșteni, trece Nistrul pe la Mihălceni (9 august) și înaintează pînă la Coțmani. Solii Moldovei, trimiși în întîmpmare pentru limpezirea situației și aflarea motivelor acestei năpădiri, au fost luați prizonieri și închiși în cetatea Lvovului. Aceste acțiuni nediplomatice, dușmănoase au scos la iveală intențiile adevărate ale năvălirii polonilor în Moldova. Invadatorii urmăreau țelul să supună Țara Moldovei și să-l înlocuiască pe domnul ei cu Sigismund, frătele craiului polon. Ștefan cel Mare “a poruncit să se adune toată oastea sa la tîrgul Romanului”. Domnul Moldovei părăsește Suceava, îndreptîndu-se spre Roman, unde se strînse armata — aproape 40000 de oșteni moldoveni. Se aștepta un ajutor armat dm partea regelui Ungariei Vladislav al ll-lea. La 26 august polonii încep asediul Sucevei, care a ținut “trei săptămîni zi și noapte”, fără vreun oarecare rezultat. Corpul de oaste ungur (12.000 de oșteni) pătrunde în Moldova. Conducătorul ungur începe tratativele cu părtașii în conflict. Ștefan cel Mare acceptă să se termine atacurile, “dar în așa chip ca ei (polonii) să se întoarcă pe aceeași cale pe unde au venit”. Polonii se retrag din Moldova, dar nu respectă condiția pusă de Ștefan cel Mare, alegînd drumul prin orașul Siret spre Codrii Cozminului, lîngă Cernăuți. La 26 octombrie are loc Bătălia din Codrul Cozminului. Oastea moldovenească în frunte cu Ștefan cel Mare, atacă armata polonă: “Și a fost atunci măcel mare între armatele moldovenești și leși. Și au fost luate toate schiptrele crăiești și au căzut acolo multă oaste și toate tunurile cele mari, cu care bătuse în cetatea Sucevii, au fost luate atunci și altele și mai mici multe, pe care nu este cu putință a le înșira”. Rămașițile armatei polone cu greu au putut ajunge pînă la Cernăuți. (Eugeniu Russev).

29 octombrie. Lupta de la Lențești.

Oastea moldovenească în frunte cu vornicul Boldur, înfrînge un detașament de cavaleri mazuri care venea în ajutorul oștilor polone.

30 octombrie. Lupta de la Cernăuți.

Ștefan cel Mare împrăștie resturile armatei polone, alungîndu-le din țară. Acesta a fost ultimul acord al biruinței depline a lui Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor poloni.

      Scrie Gr.Ureche despre “certarea celor puternici”: “Dumnezeu cel dreptu, cela ce ceartă nedreptate’a și înalță dreptatea, cu cîtă certare pedepsește pe ceea ce calcă jurămîntul. Că acest Olbrihtu nu spre păgîni, ci spre creștini vrea să facă războiul, nu da ajutor aceluia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbească pe cela ce lupta cu vrăjmașii creștinilor, pe carele trebuia cu totii să-l ajutorească”.

Campania polonă în Moldova (1497)

      Vrînd să pedepseașcă regele polon pentru atacul din anul precedent asupra Moldovei, Ștefan al lll-lea cel Mare organizează o campanie masivă în Polonia (iunie 1498); cucerește, pradă și arde cetățile Trembowla, Buciaci și Podhaeț, apoi pînă la Lvov și peste Nistru, în Pocuția. Astfel Ștefan al Ill-lea cel Mare a demonstrat și cu prilejul acestui conflict, că în ultimul pătrar al veacului XV Moldova, intîi de toate — domnul ei, erau în contextul european al epocii, o forță și personalitate, de care trebuia să se tină cont numaidecît, poziția cărora în balanța intereselor europene nu putea fi deloc neglijată. Exista un stat — Moldova, cu un domnitor — Ștefan al lll-lea cel Mare cu care, indiferent de ambițiile și pretențiile altora, trebuia să se negocieze și să se dialogheze de la egal la egal.

      Convins, după toate, de această realitate, regatul polon, prin mijlocirea regelui Ungariei Vladislav al lll-lea, încheie (16.04.1499) Tratatul de pace moldo-polon, ce confirma egalitatea deplină a ambelor state, prevăzîndu-se că ele își vor acorda ajutor în caz de primejdie. În forma sa definitivă tratatul s-a semnat la Hîrlău la 10.07.1499. Rămînea deschisă problema Pocuției. Tărăgănarea de către poloni a lichidării “chestiunii Pocuției” (achitarea de către Polonia a celor 3000 ruble de argint împrumutate în 1388 de la Petru I Mușat în schimbul Pocuției) l-a făcut pe Ștefan ca trei ani mai tîrziu (octombrie 1502) să ocupe această regiune, să instaleze pîrcălabi și garnizoane în cetăți, vameși în orașe și tîrguri. Avînd în vedere Pocuția, Ștefan al lll-lea cel Mare declară (noiembrie 1503) solului polon Firley: «взял есми  ту букату  земле, хочу щоби ми ся ней достало». În limba moldovenească această frază rusească înseamnă: “am luat această bucată de pămînt, vreau să-mi rămînă mie”. Pe marginea ei loan Bogdan conchide: «Această citație ad literam a cuvintelor lui Ștefan e o dovadă că el știa rusește”.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

MOLDOVA și UNGARIA

/continuare/   

      După cinci ani de domnie de eforturi consecvente în vederea centralizaru statului, de concentrare a puterii reale în mîinile domnitorului Ștefan al lll-lea se hotărăște la prima acțiune de Moldovenesc. Se pregătește de un “război drept (bellum justum), căci iși propunea readucerea substăpînirea Moldovei a unor centre economice și militare de mare însemnătate dupa expediția în Transilvania (contra ocrotitorilor pretendentului P. Aron), Ștefan încearcă, la 22.06.1462 să elibereze cetatea și portul la Dunăre — Chilia, ocupată de unguri. Campama n-a reușit, Ștefan fiind rănit (la picior), necaz de care o pătimit toața viața. Insă, vorba cronicarului: “unde-l biruia altii nu pierdea nadajdea (…) că să ridică deasupra biruitorilor”. Peste cițiva ani, la sfîrșit de ianuarie 1465, Ștefan alungă pe unguri din Chilia, numind pircălab al cetății și ținutului pe Isaia, cumnatul său.

      În relațiile, de tot genul, ale Moldovei cu Ungaria (Transilvania) se disting două perioade: pînă la Bătălia de la Baia (1467) și dupa această încleștare sîngeroasă. În fruntea regatului ungar în acei ani se afla Matei Corvin, unul din cei mai isteți diplomați, strateg militar. Și chiar în primii ani de domnie ai acestui rege, oștean viteaz și mîndru, Ștefan a atentat la ceea ce maghiarii considerau că le aparține. Desigur, Matei Corvin iși dădea seama că Moldova este o stavilă în calea expansiunii turcești, ce amenința partea de sud a regatului Transilvama. Din aceste considerente Ungaria era oricum interesată ca Moldova sa fie de sine stătătoare, să aibă cu ea relații stabile, ocupîndu-i totuși Chilia.

      Conștient de atitudinea duplicitară a Poloniei, Ștefan avea și el interese să nu zădăre Ungaria. Dar nu cu prețul cedării Chiliei ! Sau să-i permită Ungariei să încurajeze pretențiile lui P. Aron la tronul Moldovei. Astfel se justifică incursiunea lui Ștefan în Transilvania, cele doua asedii (1462,1465), în urma cărora Chilia a fost eliberată și a revenit Moldovei.

      Dar nici Matei Corvin nu era un rege mai putin inimos Dînsul se pregăti minuțios pentru campania de pedepsire a Moldovei și a domnului ei.

Bătălia de la Baia.

      Armata ungară, vreo 40.000 de oșteni, condusă de însuși Matei Corvin, pornește (noiembrie 1467) din Brașov (Ardeal) spre Moldova. Expediția avea o misiune clară: pedepsirea moldovanului Ștefan al Moldovei. Totodată suveranul ungar urmărea scopul de a supune Țara Moldovei și a-l reînscăuna pe Petru Aron. După ciocniri neînsemnate la trecătoarea Oituz, cetele armate moldovenești se retrag, hărțuind năvălitorii, care ocupă și ard orașele moldovenești Trotuș, Bacău, Roman și Neamț, în drum spre Suceava poposind la Baia, vechea capitală a Moldovei. Aici Ștefan a hotărît să dea lupta definitivă. În noaptea de 14 spre 15 decembrie oastea moldovană, vreo 12.000 de oșteni, a încercuit Baia, a dat foc orașului și s-a năpustit asupra năvălitorilor, zdrobindu-l într-o încăierare sîngeroasă. Potrivit planului bătăliei, întocmit de Ștefan, toate corpurile armatei moldovene trebuiau să atace dușmanul simultan și concentrat. Însă corpul de armată moldovană copdusă de marele vornic Crasnaș nu s-a băgat în luptă. Această faptă rușinoasă, egală cu trădarea, a permis unei părți a armateț ungare și regelui grav rănit să fugă în Transilvania. Atacați în permanentă de tăranii moldoveni, ungurii în drumul retragerii au avut mult de suferit.

Campania regelui Matei Corvin în Moldova (1467)

      Ștefan însă nu s-a mulțumit cu aceasta. Hotărît să-și acopere pagubele aduse Țării Moldovei de invadatorii unguri, cu scopul de a pedepsi atitudinea dușmănoasă a  secuilor fată de domnitorul Moldovei, o oaste moldovană condusă de Filip Pop, spătarul al doilea, pătrunde (1469) în Transilvania și pradă în secuime.

      Campania lui Matei Corvin în Moldova în care semetul rege și armata șa a suferit o grea înfrîngere s-a dovedit a fi ultima încercare a ungurilor de a supune Țara Moldovei. Biruința strălucită a oastei moldovene condusă de Ștefan cel Mare a fost primul act de confirmare, în aria europeană, a autorității lui Ștefan și a tării sale Moldova. În deceniile următoare relațiile moldo-ungare, între Ștefan al lll-lea al Moldovei și Matei Corvin al Ungariei, se vorcălăuzi de alte interese, desfășurîndu-se pe alt făgaș. Dar nu chiar de la mceput. Dorind șă aibă prietenie și înțelegere cu vecinii, Ștefan a propus să încheie pace stabilă (prin intermediul regelui polon) cu Matei Corvin, căruia suveranul moldovan îi cerea despăgubiri pentru daunele aduse țării sale în 1467. Dar nu s-au putut înțelege.

      Ambele țări au făcut pași semnificativi spre îmbunătătirea relațiilor moldo-ungare. Printr-o diplomă din 20.01.1473 regele ungar, dă asigurări negustorilor moldoveni pentru afacerile lor de comerț în orașele Bistrița, Brașov, Cluj și Sibiu din Transilvania. La rîndul său, Ștefan cel Mare semnase (3.01.1472) un privilegiu comercial acordat brașovenilor. Prin salvconductul (document de liberă trecere) din 10.07.1475 dat de Ștefan, toți negustorii din Ungaria erau “Slobozi să vină în bună voie și fărâ zăbavă cu toată marfa lor și să vîndă și să cumpere slobod și în bună voie și fără piedici și fără pagubă, fie pe vreme de pace, fie pe vreme de răzmeriță”. La 12.07.1475 se semnează Tratatul moldo-ungar, ambele părti arătînd îngrijorare fată de colaborarea militară strînsă între Valahia și Turcia. Semnat la lași, tratatul era îndreptat, întîi de toate, împotriva Turciei. Ștefan recunoștea din considerente strategice, suzeranitatea regelui ungur obligîndu-se să-i acorde ajutor împotriva oricărui dușman, ”în afară de craiul Poloniei…, cu care înaintașii noștri au avut pace și alianțe . Matei Corvin făgăduia să nu adăpostească în țara sa nici un dușman al Moldovei. Totodată printr-un act, emis la Buda la 15.08.1475, M.Corvin se obliga să-l ajute pe Ștefan în luptele împotriva turcilor.

      Negocierile, semnarea Tratatului moldo-ungar la lași (12.07. 1475), clauzele lui reflectă, în bună măsură, esența politicii externe a lui Ștefan al lll-lea, dictată de situația geografică, de conjunctura geopolitică, de posibilitățile reale ale țării. Domnind într-o țară ce avea la vest, nord-vest și nord-est vecini puternici, care nu-și ascundeau poftele teritoriale, amenințată și atacată în fiecare an din sud-vest de turci și valahi, Ștefan cel Mare trebuia să manevreze diplomatic cu mare atenție și iscusință. De aceea, deși l-a bătut crunt la Baia, a întreprins expediții în hotarele Ungariei lui Matei Corvin, Ștefan recunoaște suzeranitatea acestuia, cu toate că Moldova se afla sub suzeranitatea Poloniei prin înțelegerea de la 4.04.1457, reconfirmată prin tratatul moldo-polon de la 18.07.1468. Prin această, dublă vasalitate Ștefan obținea îndepărtarea de hotarele Moldovei a oricăror pretendenți la tron și o anumită stabilitate, fie precară, din direcțiile nord-esț, nord-vest. Prin recunoașterea suzeranității duble — și a Poloniei, și a Ungariei — Moldova ca și cum se afla sub ocrotirea amîndurora, căci pretențiile ambelor, și ale Poloniei și ale Ungariei, se anulau reciproc. Astfel, prin abilitatea diplomatică a lui Ștefan, Moldova la 1475, fiind de iure vasală, era, de facto, de sine stătătoare, “vasalitatea” ei fiind mai mult decorativă. Că realitatea era anume aceasta, că Ștefan se folosea cu iscusință de veleitățile vecinilor săi, ne-o demonstrează actul din vara 1489, prin care Matei Corvin da în posesiunea Moldovei cetatea Ciceului și Cetatea de Baltă din Transilvania cu domeniile lor. Cetățile în care Ștefan a numit pîrcălabii săi erau cedate domnului Moldovei drept compensație pentru pierderea Chiliei și a Cetății Albe, ocupate de turci și valahi în 1484. Această concesie cu titlu feudal marchează alianța Ungariei și a Moldovei contra Poloniei. Legăturile de reciprocitâte dintre Moldova și Ungana se întăresc și prin înrudire: prin căsătoria (1489) lui Alexandru, feciorul mai mare al lui Ștefan, cu fiica voievodului Transilvaniei Bartolomeu Dragffi. Semne de respect al lui M.Corvin față de Ștefan cel Mare denotă și mijlocirea de către curtea ungară a relațiilor Moldovei cu curia papală, care a transmis un anumit ajutor moldovenilor în iulie 1476… Un alt exemplu. În 1497, Bartolomeu Dragffi, trimisul regelui ungar, mijlocește la Suceava negocierile între moldoveni și năvălitorii poloni.

      Astfel pornite de la o rivalitate mai veche, ce a culminat cu bătălia sîngeroasă de la Baia, relațiile dintre Moldova și Ungaria, datorită viziunii politice strategice, iscusinței diplomatice a celor doi suverani — Ștefan al lll-lea cel Mare al Moldovei și Matei Corvin al Ungariei, în ultimul pătrar al veacului XV se dezvoltau pe principii de deplină egalitate, de respect și ajutor. Ceea ce nu totdeauna s-ar putea spune despre ceilalți vecini ai Moldovei.

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

“O NOUĂ ȚARĂ VESTITĂ…”

/continuare/      

      Se încresțase pe războj doar o sută de ani, de cînd moldovenii lui Bogdan I întemeietorul au scuturat pentru totdeauna de pe umerii Moldovei dominația ungurilor. Trecuse doar vreo jumătate de veac de cînd, prin eforturile domnitorilor Petru I Mușat (1375-1391) și ale lui Roman I (1391-1394), sudul Moldovei a fost eliberat de tătari. Abia la 1392 Roman se intitulează: “Marele singur stăpînitor, cu mila lui Dumnezeu domn voievod, care stăpînește Țara Moldovei din munte pînă la mare”. Se scursese doar cîteva decenii, de cînd, datorită stăruintelor diplomatice ale lui Alexandru cel Bun (1400-1432) și vitejiei oștenilor moldoveni Țara Moldovei s-a făcut observată în Europa. Dar pentru a se menține ca stat suveran, ea trebuia să se afirme, să fie luată în considerație. Pentru aceasta, în împrejurările de atunci, se cereau cîteva lucruri: consolidarea obștii moldovenești pe calea concentrării puterii centralizatoare autoritare în mînile domnitorului și renovarea, întărirea sistemului fortificațional strategic de apărare al țării — a cetăților; restrucțurarea și completarea, pe baza unor noi principii, a armatei, comandantul suprem al căreia era însuși suveranul. Aceste sarcini și misiuni și le-a asumat, le-a realizat consecvent și pilduitor Ștefan al lll-lea. Și astfel, în secolul al XlV-lea, după cum va constata istoricul rus N. Caramzin, “și-a făcut apariția o nouă țară vestită în vecinătatea Litvaniei, cîrmuită de voievozi numele cărora aproape că nu ne sînt cunoscute pînă la Ștefan al III-lea sau cel Mare…”

      Eforturile în vederea centralizării puterii domniei, de întărire a sistemului ei de apărare Ștefan le conjuga cu actiunile sale pe  tărîm diplomatic. La mijlocul veacului al XV-lea Moldova era  puțin cunoscută în Europa. Ca factor al politicii externe, ea aproape nu era luată în seamă și se menținea în contextul sud-est european în bună parte datorită rivalității regatelor vecine — Ungarța și Polonia, ce-și puneau piedici, cînd încercau să-și extindă suzeranitatea efectivă asupra Moldovei. însă ambele aveau o teamă comună: lărgirea Imperiului Otoman care din 1417 ocupă zone și la nord de Dunăre. Ocuparea de către turci a Moldovei ar fi însemnat pentru Ungaria, ca și pentru Polonia, de a avea la hotarele sudice și sud-estice un dușman de temut. Ștefan al lll-lea a știut să se folosească de aceste împrejurări — de interesele contradictorii ale statelor vecine.

Harta administrativă a Țării Moldovei. Sec. XIV-XV.

      Personalitate politică vizionară, Ștefan putea presta omagii cînd unui vecin ambițios, cînd altui. Știind bine că atare gesturi, mai mult exterioare, nu lezau prin nimic neatîrnarea țării, demnitatea supușilor săi. Rețineau însă, într-o măsură sau alta, poftele teritoriale ale ambilor vecini. Toate aceste, evident pînă ia un punct. Pînă atunci cînd atare manevrări veneau în contradicție cu interesele strategice ale țării: neatîrnarea, restabilirea integrității ei teritoriale. Atunci Ștefan punea mîna pe sabie, chemînd oștenii la luptă pentru patrie.

      Ștefan al lll-lea a avut grijă și de reorganizarea armatei. La începutul domniei sale oastea țării se forma din cetele (pîlcurile) boierilor mari, interesele cărora nu totdeauna coincideau cu cele ale domniei. De aceea domnitorul, prin danii și avansări, promova mica boierime, orășenii, slujitorii, chiar și țăranii înstăriți, reprezentanți ai unor pături largi. Prima categorie de oșteni o formau curtenii și slujitorii domniei, a doua categorie — țăranii și tîrgoveții. Ultima categorie o constituiau formațiunile marii boierimi care ținea cetele pe cheltuiala ei, avînd misiunea de a apără domeniile boierești și numai în caz de război se înrolau sub steagurile domniei. Cetele din curteni, slujitori, orășeni și din țărani, care doreau să se manifeste nu numai în timp de pace, formau grosul oastei moldovene, care sub comanda lui Ștefan al lll-lea cel Mare a proslăvit numele Moldovei și al moldovenilor.

     “Mulți spun multe lucruri asupra numărului oștirilor Moldovei pe cînd era ea în stare a se lupta să nu o calce nici să o stăpînească dușmanii … Au ajuns hronicii (cronicarii) a povesti că Moldova are putere înarmată pînă la 100.000 de oameni … Prigonirile ce au suferit țara aceasta din partea ungurilor și leșilor, năvălirea tătarilor nohai, dihoniile nesfîrșite între domnitorii Valahiei cu domnitorii Moldovei, planul turcilor cel mare de a pune mîna pe Moldova, apoi biruințele purtate de moldoveni asupra tuturor acestora (unguri, leși, tătari, valahi, turci) de cîte ori au dorit să vie la scopul ce-l dore, răspingîndu-i cu rușine și cu pagubă, au dat lumii să creadă că moldovenii fără asemenea puteri n-ar fi ajuns să sprijinească republica lor și să ție în starea ce au fost (pînă) la închinarea ei turcilor”. (Manolache Drăghici).

      Cronicarii care au povestit că Moldova ar fi avut putere înarmată pînă la 100.000 de oameni” au fost impresionați de biruințele strălucite ale oștenilor moldoveni sub comanda lui Ștefan al lll-lea cel Mare. Adică armata moldovană n-ar fi înregistrat atîtea biruințe, fiind mai mică. Dar anume așa a fost Moldova niciodată n-a încorporat — și nici nu putea! — atîta mulțime de oaste. Cea mai mică unitate sțeag — vreo 10 oșteni avea în frunte un stegar; mai multe unități de acest fel formau un steag comandat de un sutaș. Slujitorii formau umtați de călărași și dărăbani (pedestrași). Mai multe steagun formau un pîlc, comandat de un vătaf (căpitan) de ținut. Comandantul suprem al oastei moldovene era domnitorul. Cu toate acestea, cetele boierilor mari, mai bine dotate, se supuneau în orice moment numai boierilor. Puteau să nu asculte de chemarea domnului de a participa la vreo campanie. Se puteau retrage în toiul luptei (cum a procedat Golia, trădîndu-l pe lon Voda ce Viteaz în 1574). De aceea comandantul suprem, domnitorul toată nădejdea o avea în oștenii — slujitori, curteni, orășeni, tărani, boieri mici, tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu suliți, ba chiar cu topoare, ghioage și coase. Pe cei mai viteji dintre aceștia Ștefan îi apropia, îi avansa, îi dăruia. Numai sprijinindu-se pe devotamentul celor mai diverse și largi pături sociale a putut Ștefan al lll-lea cel Mare obține răsunătoarele sale victorii, care au glorificat oastea moldovenească. In anii domniei lui oastea Moldovei în timp de război putea încorpora vreo 40.000 de oșteni. Din sec.XV domnitorii moldovem aveau în oastea lor și soldați înămiți (seimeni), tot pe atunci au aparut în dotarea armatei pușcile (tunuri). In Bătălia de la Vaslui (1475) artileria Moldovei numără 20 de pușci. La stirșitui secolului XV oștenii moldoveni aveau în dotarea lor și sănețe (arme de foc). .

      Și în planul organizării sistemului strategic de aparare Moldova se deosebea esențial de țările din est și din sud-vest. Hotarele Moldovei în direcțiile strategice erau apărate de cetăți — centre fortificate. Conștient de importanța acestor nuclee bine întărite, Ștefan a zidit Chilia Nouă — pe țărmul Dunarn, în fața celei vechi — forpost de apărare împotriva turcilor și a valahilor. A reconstruit, a zidit cetățile Suceava, Orhei, Cetatea Albă. A readus Moldovei cu arma în mînă cetățile Chilia (Veche), Hotm. În 1482 a întărit cetatea Crăciuna, la granița cu Valahia. Prin numirea la Crăciuna a pîrcălabilor Vîlcea și Ivanco și prin așezarea fiului său Alexandru la Bacău Ștefan al lll-lea cel Mare urmărea întărirea hotarului cu Valahia.

Europa de Sud-Est pe vremele lui Ștefan cel Mare (1457-1504)

      Atitudinea necruțătoare față de acei, care, oricît de sus s-ar fi aflat, darîși neglijau îndatoririle militare, “spiritul de dreptate” față de cei mulți (slujitori, curteni, orășeni, țărani) pe care-i avansa, îi dăruia constituie două laturi ale politicii sociale a lui Ștefan al lll-lea cel Mare. Eficiența acestei politici a fost uimitoare, fiindcă interesele strategice ale domnitorului — apărarea Moldovei, forpost al creștinității, ocrotirea demnității cetățenilor săi corespundeau întocmai cu aspirațiile celor mai largi mase sociale.

      În această coincidență de âspirații cu forță de crezămînt trainic față de țară și de domnitorul ei rezidă uimitoarea capacitate a lui Ștefan al lll-lea cel Mare de a se redresa din situațiile cele mai grele, capacitate lapidar exprimată de Gr.Ureche: “și unde-I biruia alții, nu pierdea nădejdea că știindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorului …»

      Miracolul repetat al renașterii din catastrofă nu a fost însă altceva decît întîlnirea dintre voința neclintită a lui Ștefan de a asigura independența Moldovei și răspunsul poporului său, prin fapta eroică pe cîmpul de luptă, la chemarea domnului. Acesta a fost “secretul principal al marilor succese ale politicii externe a Moldovei pe timpul lui Ștefan cel Mare”. (Ș.Papacostea).

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/

“NOI SÎNTEM DOMN AL MOLDOVEI…”

      În glorioasa și îndelungata sa domnie (1457-1504) Ștefan III cel Mare s-a manifestat, întîi de toate, ca promotor al consolidării puterii centralizate a statului medieval. Aceasta fiind chezășia independenței țării, ocrotirii integrității ei teritoriale, afirmării ei în contextul european. În acest scop Ștefan al lll-lea promovează o politică de întărire a autocrației și de restabilire a domeniului domnesc. Martor al ruinării economice a țării, al transformării institutului domniei într-o unealtă a intereselor marii boierimi, a reducerii posibilităților de menținere a suveranității statului, drept consecință a nesfîrșitelor lupte pentru tron, instigate de partidele boierești concurente, Ștefan al lll-lea, chiar de la începutul întronării sale, a purces la schimbări radicale primenitoare a ierarhiei instituționale a statului.

      Legendele ne relatează și realitățile istorice în cea mai mare parte confirmă — că Ștefan al lll-lea a purtat 40 de războaie … Să observăm, totuși, că în primii cinci ani ai domniei sale Ștefan al lll-lea nu s-a angajat în vreun conflict de amploare cu alte state, n-a organizat vreo expediție de proporții. Grija lui cea mare de la început și de pe urmă a fost întărirea puterii statului, concentrarea tuturor pîrghiilor de conducere în mînile domnului. Pe măsura avansării în istorie a Moldovei, se dezvoltau și relațiile social-economice. Principala bogăție a Moldovei era — preciim și este! — pămîntul, lucrătorii lui. În rezultatul slăbirii autorității domnitorilor preocupați, întîi de toate, de menținerea/reluarea tronului, pămîntul în permanență se reîmpărțea, concerîtrîndu-se în mîinile unui mic număr de proprietari. Poseda domenii întinse (moșii, sate) marea boierime. Pe această cale ea își concentra în mînile sale mari posibilități de influentă, care, treptat, limitau atribuțiile domniei. Este ușor de înțeles că, dacă toți marii boieri s-ar fi călăuzit de un singur scop — interesele țării sau dacă ar fi avut în fruntea lor un domnitor, ce i-ar fi constrîns să respecte statul, tronul Moldovei între anii 1432-1457 n-ar fi devenit o jucărie politică a partidelor boierești concurente, care pînă la Ștefan al lll-lea deveniseră mari meșteri la proba “schimbarea domnitorilor”.

      Însă mai era o nenorocire, din cauza căreia Moldova a suferit veacuri la rînd: lipsa unui regulament bine determinat și strict respectat de urmare a domnilor la tron. În baza dreptului cutumiar (traditional), a legii țării (nescrise) domnitorii Moldovei trebuiau să fie ”de os domnesc”, dar aleși de marea boierime. Ambele conditii, prin însuși conținutul lor vag, dădeau prilej de orice interpretare, în dependență de împrejurări și interese. Domnitorii Moldovei, deși erau credincioși pravoslavnici convinși, păcătuiau și ei, ca toți muritorii. De regulă, numărul descendenților lor născuți din flori (nelegitim) era mult mai mare decît a ceîor legitimi — toți, însă, fiind “de os domnesc”. În virtutea acestei “comunități”, cu timpul vroiau să aburce pe tron. Trebuiau, însă, aleși de boieri, care aveau interese diferite, orientări politice (externe) diferite. Pretendenții diferiți își cautau/ cumpărau sustinători diferiți. Și unii și alții doreau să pună mîna pe tron, spre a-l folosi în interese personale — de căpătuire. Tranzacțiile se țineau lanț. în timp ce țara se zbătea între boieri, devenind pradă ușoară a străinilor. Ștefan al lll-lea a pus capăt unor astfel de tranzacții cu interesele statului.

      În Moldova statul. puterea lui însemna Domnia, Domnitorul. Sfatul domnesc, alcătuit din boieri mari și înalți ierarhi bisericești, își vedea sarcina de a supraveghea în ce măsură domnitorul ales de ei promovează interesul lor. Noul domnitor treptat a modificat functiile Sfatului domnesc, limitîndu-i atribuțiile într-un fel legislative (domnitorul trebuia să execute hotărîrile sfatului), reducîndu-le la cele ale unui organ consultativ. Funcțiile executive (de îndeplinire a poruncilor, a voinței domnitorului) reveneau treptat dregătorilor domniei, numiți de domnitor. Cu încetul domnul și-a atins scopul major: centralizarea puterii statului în mînile sale, arogîndu-și împuterniciri nelimitate. lar dregătorii numiți de domnie au devenit executori ai poruncilor, hotărîrilor domriitorului. Confirmînd astfel deviza sa de suveran, declarată ulterior (1485) apăsat și hotărît: “NOI SÎNTEM DOMN AL MOLDOVEI...”

      Evident, pentru astfel de transformări esențiale era nevoie de voință politică, de bărbăție de a lua decizii definitive, de calităti de politician vizionar — patriot al țării sale. Toate acestea Ștefan al lll-lea le-a demonstrat cu vîrf și îndesat pe parcursul a 47 de ani de domnie, neegalată ca durată și rezultate.

      Pentru a obține toate acestea domnul a folosit în mod netradițional pîrghiile disponibile. în primul rînd pămîntul. Cumpărînd, rechiziționînd moșiile (satele) boierilor, domnul a mărit domeniul domnesc și, deci, posibilitățile de a influența, de a stimula, încuraja. Pe atunci cel bogat era și puternic. Ștefan al lll-lea mărea posesiunile domnești nu pentru a se îmbogăți personal. Dînsul dăruia — pentru merite! — moșii (sate) reprezentanților micii boierimi și chiar unor țărani pentru “slujbă credincioasă», pentru fapte vitejești. Tot dintre aceștia își alegea dregătorii. Pe această cale în primii ani ai domniei sale Ștefan al lll-lea a primenit aparatul central al statului, angajînd oameni de credință, viteji din păturile medii. între dregătorii domniei domnul îi evidenția pe pîrcălabi. Alegîndu-i din cei mai apropiați și mai de nădejde oameni ai săi, Ștefan al lll-lea i-a învestit pe pîrcălabi cu atribuții militare, punînd sub comanda lor nu numai cetățile, ci și zonele din preajma acestora avînd sarcina de a le apăra și aproviziona. Pîrcălabii pe vremea lui Șțefan erau, cum am zice astăzi, guvernatori militari cu funcții administrative. “Stau de strajă la hotare”, în locurile și direcțiile strategice pentru sistemul de apărare al Moldovei. Hrisoavele domneștț, letopisețele moldo-slavone, cronicele în limba moldovenească ale lui Grigore Ureche, Miron Costin, opera istorică a lui Mihail Sadoveanu conțin pagini de glorie despre pîrcălabii de Chilia, Cetatea Albă, Hotin, Suceava.

      Desigur, limitarea prerogativelor marii boierimi, creșterea influenței dregătorilor domniei și, în cele din urmă, concentrarea puterii în mîinile domnitorului n-au decurs în condiții idilice. Ștefan al lll-lea era bine informat că ucigașul tatălui său Petru Aron, alungat din Moldova, pribegește în Polonia, adunînd oaste și ațîțînd pe poloni să tăbărască asupra Moldovei. Domnitorul era conștient că printre marii boieri din anturajul său existau și părtași ai lui Petru Aron, nemulțumiți de reformele noi. Cu fermitatea care l-a caracterizat totdeauna Ștefan al lll-lea a hotărît să stîrpească năzuința pretendentului la tron. Considerînd ocrotirea de către alte ștate a pretendentului un mare pericol pentru Moldova, domnitorul acționa fără ezitare pentru a lichida această primejdie, de oriunde ar fi venit. în 1457, 1458 moldovenii au pătruns în sudul Poloniei, unde se știa că se află Petru Aron. În urma acestor intervenții voievozii Malorosiei (Rusiei Mici), Podoliei se obligau să nu dea voie lui P.Aron să se apropie de hotarele Moldovei.

      Aflînd că voievodul Sebastian de Rozgony (Transilvania) îl adăpostește pe P.Aron, domnul Moldovei atacă (1. 06. 1461) posesiunile voievodului ungur. în sfîrșit, Ștefan al lll-lea reușește să-l atragă în capcană pe P.Aron și poruncește să-i taie capul. Dar, asmuțați de boieri sau de statele vecine, pretendenti la tronul Moldovei erau mai mulți. Orice pretentie de oriunde ar fi venit, Ștefan al lll-lea o curma cu cruzime. în 1485 (16 noiembrie) Ștefan al lil-lea înfrînge la Catlabuga armata turcă invadatoare care, ajutată de valahi (munteni), aducea la tronul Moldovei pe pretendentul Hronoda. Un an mai tîrziu (1486) oastea turcă sprijinită de armata valahă (munteană) iarăși năvălește asupra Moldovei, urmînd să-l alunge pe Ștefan cel Mare și să-l pună pe tronul Moldovei pe același Hronoda.

        Cu o deosebită asprime pedepsea domnitorul pe cei care submmau puterea lui și a țării. La 16.01.1471 la porunca lui au fost executați marii boieri Isaia vornicul, Negrilă ceașnicul și Alexa stolnicul, care unelteau împotriva domnului și a statului. Antipatia față de domnitor mai mulți boieri, mari și mici, și-au divulgat-o m 1467: unii trădînd pe cîmpul de luptă (Bătălia de la Baia), alții rocoșindu-se deschis în sud-vestul tării. După birumța de la Baia, “Ștefan a executat pentru trădare sau împlinire necorespunzătoare a sarcinii militare 20 de mari boieri care au rost decapitați și 40 de boieri mici care au fost trași în teapă”. (Ș. Papacostea). Chiar la capătul vieții sale domnitorul nu permitea boierilor să încerce să revizuiască hotărîrile luate de el personal. La început de iunie 1504 Ștefan III cel Mare numește succesor la tronul Moldovei pe Bogdan, feciorul său mezin. Unii boieri s-au opus acestei decizii. La porunca lui Ștefan au fost tăiați. Vremurile erau crude. Moldova era amenințată în permanență. Pentru a-și păstra neatîrnarea, trebuia să fie conșolidată în permanență puterea centralizată a domniei.

      În perioada acestei domnii apar în documente medelnicerul — avea grijă de toaleta de dimineață a domnitorului, pitarul — avea grijă de pregătirea pîinii pentru curtea domnească, armașul — răspundea de aplicarea pedepselor hotărîte de domnie. S-a precizat structura ierarhică, funcțiile dregătorilor, realitate ce-și găsește oglindire în actele emise de Cancelaria domnească și semnate de Ștefan III cel Mare.

        Este general recunoscut că prin structura domniei și ordinea sa ierarhică, prin sistemul de administrare a statului și funcționarea lui, Moldova se deosebea favorabil de alte țări din est și sud-vest, croindu-și și hotărîndu-și de sine stătător soarta sa, istoria sa proprie. Aceaștă deosebire calitativă superioară a fost consemnată de N.lorga: “În toate privințele Moldova era mai puternică decît vechea și decăzuta “Țară Românească” (Valahia), față de care ea, Moldova, se ridica tot mereu pe primul plan prin lupta continuă în folosul ei și al întregului neam. Dacă asemănăm curtea unui Vladislav Dan (domn al Valahiei, 1456-1462) cu cea a moldovanului Ștefan, fie chiar și în primii lui ani de domnie, se vede imediat superioritatea Moldovei . Boierii munteni (valahi) sînt puțin numeroși: cei mulți n-au nici titluri, aproape toți numiți cu nuniele lor de botez și ’urmează unul după altul fară vreo normă… Dacă luăm însă un hrisov de-al lui Ștefan, se văd aparînd în el numeroși boieri mîndri, a căror origine se poate urmări foarte bineîn actele precedente privitoare la împrejurările interne și externe, și la mulți se dau și numele de familie. Firește că ordinea ierarhică e îhcă puțin dezvoltată (…), dar îndată după domn urmează castelanii (de ai casei), apoi demnitari militari, pîrcălabii de Hotin, Cetatea Albă, Neamț, Roman și Orhei, apoi curtenii, în fruntea tuturor vornicul, pe urmă spătarul, vistiernicul, postelnicul, ceașnicul, stolnicul, comisul, după care abia apar laolaltă, într-un fond fără nume “toți boierii noștri moldoveni, mari și mici”. Ordinea curtenilor rămîne totodeauna aceeași, aceea a pîrcălabilor se schimbă puțin și în comparație cu o danie a lui Ștefan din 1463 rezultă că rangul și titulatura corespund numai în parte cu cele obișnuite pe timpul lui Alexandru, că după această epocă se mai fac completări, iar meritul de a fi introdus revine lui Ștefan. El a desființat unele boierii mai vechi, ca, de exemplu, cea de ploscar și îh ultimii ani dete un loc de cinste, punîndu-l chiar dasupra spătarului, fostului pîrcălab, actualul portar de Suceava, care mai tîrziu, după modă polonă, a fost numit hatman”. (N.lorga. Apogeul Moldovei…).

Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei

/Va urma/