MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

X. DIMENSIUNEA RUSASCĂ A MOLDOVENISMULUI

1. Istoria moldo-rusă

/continuare/

1.4 Primul tratat moldo-rus. 1654

Mărturiile istorice: acte oficiale, documente de afaceri, surse narative (letopiseţe) ne îngăduie să admitem, că legăturile reciproce ale lui Petru Rareş cu Vasilii al III-lea Ivanovici şi Ivan al IV-lea cel Groaznic aveau la temelie o înţelegere de luptă împotriva duşmanului comun din acea vreme – Statul polono-lituanian. În persoana Statului Rus, Statul Moldovenesc avea un aliat care-i acorda un sprijin diplomatic eficient şi ajutor material, necesare Moldovei în anii de cumpănă.

Tratatul de alianţă al lui Ştefan cel Mare cu Marele cneaz Ivan al III-lea, precum şi relaţiile de prietenie dintre Petru Rareş şi Vasilii al III-lea Ivanovici, Ivan al IV-lea cel Groaznic aveau o deosebită însămnătate pentru Moldova în lupta ei pentru neatîrnare.

În veacul al XVII-lea, pe vremea domniei lui Vasile Lupu (1634 – 1653) raporturile Moldovei cu Rusia se adîncesc, diversificîndu-se.

În ciuda înăspririi exploatării economice de către osmani, grecizării înăbuşitoare a vieţii sociale, relaţiile curţii moldoveneşti cu cea moscovită devin sistematice, dezvoltîndu-se intens pe noi direcţii: bisericească, de iluminare culturală. Curtea lui Vasile Lupu devine de facto reşedinţă, centru de informare a Rusiei pe probleme politice extrem de importante. Soliile moldoveneşti informau Moscova despre situaţia internă din Turcia, de războiul turco-persian, despre bejenarii pretendenţi la tronul rusesc. Documentele reflectă activitatea lui Vasile Lupu de mijlocitor la aplanarea conflictului ruso-turc, iscat în anii 1637 – 1642 după cucerirea de către cazaci a cetăţii Azov, transmisa de ei Statului Rus. Este semnificativ că activitatea diplomatică rodnică a lui Vasile Lupu în vederea aplanării raporturilor ruso-turce a fost apreciată pozitiv de ambele părţi în conflict. Este demn de menţionat, că participînd la rezolvarea disputelor ruso-turce, gospodarul Moldovei a oferit guvernului rus informaţii utile despre situaţia din Constantinopol, din Orientul apropiat în general. Folosindu-se de atitudinea tolerantă a osmanilor faţă de pravoslavie, reprezentanţi ai preoţimii moldoveneşti tot mai des plecau la Moscova după milostîne (bani), după cărţi bisericeşti, icoane… Pe de o parte, ajutorul material generos din Moscova îmbogăţea cultura Moldovei, pe de alta – aprofunda în conştiinţa moldovenilor a ideii comunităţii credinţei, apropierii duhovniceşti.

Concomitent cu dezvoltarea intensivă a legăturilor social-economice, politice moldo-ruse, anii 30 – 80 ai veacului XVII au întrat în istorie ca perioadă a aspiraţiilor consecvente a moldovenilor de a fi luaţi «sub mîna înaltă a ţarului», de creare a unor alianţe politico-mitico-militare.

De la mijlocul anilor 50 secolul XVII în raporturile moldo-ruse are loc o cotitură radicală: se începe epoca unor eforturi diplomatice consecvente stăruitoare în vederea încheierii unei alianţe politico-militare strategice cu Rusia. La începutul anului 1654 la Moscova soseşte solia gospodarului Moldovei Gheorghe Ştefan cu rugămintea de a primi Moldova în supuşenie rusă. În aprilie a aceluiaşi an solul Moldovei Ivan Grigoriev a adus la Iaşi gramota moscovită, prin care ţarul Alexei Mihailovici îl înştiinţa pe Gheorghe Ştefan despre faptul că îl primeşte «sub înalta mîna a ţarului … cu toată ţara Moldovei». În toamnă ţarul trimite gospodarului Moldovei o gramotă cu propunerea să trimită o solie pentru tratative. În 1656 a fost elaborat proiectul tratatului de solii – mitropolitul Ghedeon şi boierul Neanul, pe de o parte, şi guvernul Rusiei, pe de altă parte, despre intrarea Moldovei în supuşenie rusă. Actul istoric prevedea: autonomia Moldovei, alegerea gospodarului din moldoveni, retrocedarea Moldovei a cetăţilor depe Dunăre şi Nistru, ocupate de osmani. Rusia se obliga să apere graniţele Moldovei.

«Recunoaşterea acestor condiţii însemna păstrarea neatîrnării interne a ţării, crearea unor premise prielnice pentru dezvoltarea politicii interne şi consolidarea poziţiilor externe». – Au tras concluzia alcătuitorii culegerii Бессарабия на перекрёстке европейской дипломатии (1996).

Din păcate, primul în istorie proiect de tratat de intrare a Moldovei în supuşenie rusă, elaborat din iniţiativa gospodarului moldovan, din pricini externe nu s-a realizat. Următoarea încercare de a obţine sprijinul Rusiei la eliberarea poporului moldovenesc de asuprirea osmanilor a fost întreprinsă în 1674, cînd a sosit la Moscova solul gospodarului Moldovei Ştefan Petriceicu şi solul domnului Valahiei C.Şerban cu rugămintea de a da ajutor împotriva Turciei şi promiterea de a recunoaşte suzeranitatea Rusiei. Şi această solie nu s-a încununat de succes.

Se cuvine să menţionăm că legăturile gospodarilor Moldovei, a ierarhilor bisericii moldoveneşti cu Moscova erau susţinute şi de cunoscutul în epocă om de cultură, Nicolai Milescu Spataru, care, stabilit la Moscova, a jucat un rol însemnat la dezvoltarea raporturilor dintre Moldova şi Rusia.

În anii domniei lui Gh.Duca (1678 – 1683) mitropolitul Moldovei Dosoftei l-a rugat pe Nicolai Milescu Spataru să intervină pe lîngă patriarhul Moscovei Ioachim să trimită Moldovei o tiparniţă, caractere de tipărit, matriţă. La 1683 Dosoftei din nou s-a adresat patriarhului Ioachim pentru hîrtie de tipărit. Exprimînd recunoştinţă pentru ajutorul primit, Dosoftei a subliniat: «De la Moscova luceaşte lucoare».

După zdrobirea osmanilor lîngă Vena în 1683, moldovenii au întreprins o nouă încercare de slobozire a Moldovei de sub jugul turcesc cu ajutorul Rusiei. Marii boieri şi ierarhi ai bisericii au alcătuit o solie în frunte cu mitropolitul Dosoftei, care a plecat la Moscova. Înalta delegaţie a înmînat ţarilor Ivan Alexeevici şi Petru Alexeevici o gramotă cu rugămintea «să ne izbăvească de duşmanii noştri», «de la alte ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la sfînta voastră împărăţie». Înalţii reprezentanţi ai boierimii şi ai bisericii moldoveneşti au asigurat conducerea Rusiei, că ei «şi între a noastră domnie şi mari şi mici, robii cei mici ai împărăţiei voastre, toţi ne facem supuşi».

Autoritatea internaţională a Rusiei în urcus, campaniile ei biruitoare împotriva tătarilor crîmleni din 1687 şi 1689, cucerirea Azovului în 1696, pe de o parte, necurmatele atentate ale Poloniei şi Austriei asupra pămîntului moldovenesc, pe de altă parte, întăreau credinţa moldovenilor în faptul că «se vor putea izbăvi de asuprirea turcească numai armiile ruseşti». Este semnificativă în această privinţă sosirea la 1698 la Moscova a lui Sava Constantinov, sol al gospodarului Moldovei Antioh Cantemir care a depus la Departamentul soliilor (Посольский приказ) o scrisoare către Petru I, prin care «stăpînul moldovenesc (gospodarul moldovenesc) doreşte să fie cu tot norodul Ţării Moldovei sub pavăza marelui ţar». Răspunsul lui Petru I a fost evaziv, cu toate ca Rusia da o mare importanţă reanimării legăturilor cu Moldova, considerînd-o cap de pod în lupta împotriva Imperiului Osman.

1.5 Prima alianţă politico-militară moldo-rusă. 1711

La începutul veacului XVIII trebuinţa întăririi legăturilor moldo-ruse a crescut evident. Documentele bine cunoscute confirmă că Tratatul de la Bahcisarai din 1681, prin care Turcia recunoştea unirea «Ucrainei» cu Rusia a fost semnat cu mijlocirea Moldovei. Documentele din 1707 afirmă că Rusia a alcătuit un polc de moldoveni sub comanda lui Apostol Chigheci. Urmărind din interior declinul Imperiului Osman şi ascensiunea Imperiului Rus, convins că ţara sa pravoslavnică poate obţine neatîrnarea numai cu ajutorul Rusiei, D.Cantemir «cu o mai mare îndrăzneală a început să se apropie de moscali» (Ion Neculce).

Tratatul moldo-rus din 13 aprilie 1711, semnat de D.Cantemir şi Petru I, are o importanţă politico-juridică excepţională pentru continuitatea statalităţii moldoveneşti. Acest act internaţional confirmă hotarele istorice ale Statului Moldovenesc, intangibilitatea şi independenţa teritoriului său, garantate de o putere mare şi influentă – de Rusia, care se angaja «să nu se amesteca în treburile interne, în cîrmuirea Moldovei». Potrivit articolului II al Tratatului D.Cantemir se obliga să unească puterile sale cu armiile ruseşti, cînd vor intra în Moldova. În preambulul tratatului se stabilea, că în urma actului de supuşenie a lui D.Cantemir, ţarul lua sub ocrotirea sa «norodul Moldovei împreună cu alte noroade creştine». Articolul IV prevedea că familia lui D.Cantemir este moştenitoare a dinastiei Moldovei.

Desigur, prin unirea cu Rusia D.Cantemir urmărea, întîi de toate, slobozirea Moldovei de sub dominaţia osmană, dar şi stabilirea în Moldova a unui regim monarhic autoritar şi moştenitor. Indiferent de scopurile personale şi metodele de justificare a acestora Tratatul politico-militar moldo-rus, încheiat la Luţk la 13 aprilie 1711 a confirmat legăturile istorice şi a pus baza relaţiilor moldo-ruse de viitor. În vederea confirmării principiilor de bază ale acestui act istorico-politic ţarul Rusiei Petru I la 8 mai 1711 s-a adresat cu un manifest «către moldoveni, valahi, bulgari şi altor popoare balcanice» asigurîndu-i că scopul său constă «în slobozirea de jugul barbar a creştinilor suferinzi», chemînd «atunci cînd oştile noastre vor întra în marginile turceşti, toţi să se unească şi să vină în armatele noastre, să lupte împreună…». La 30 mai 1711 gospodarul Moldovei D.Cantemir a adresat o Chemare către norodul Moldovei. Lansînd acest act în momentul intrării armiilor ruseşti în teritoriul Moldovei, D.Cantemir a demonstrat făţiş trecerea Moldovei de partea Rusiei şi ruperea legăturilor cu Poarta Otomană. Tratatul de alianţă moldo-rus a fost conceput şi realizat ca un război de eliberare naţională, campanie ruso-moldovenească împotriva asupritorilor turci.

Tratatul de alianţă dintre D.Cantemir şi Rusia lui Petru I, semnat la Luţk la 13 aprilie 1711, este al treilea acord încheiat între Moldova şi Statul Rus (moscovit) pe parcursul a 200 de ani.

Primul act de alianţă moldo-rusă a fost încheiat de Ştefan al III-lea cel Mare, gospodarul Moldovei şi Marele cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. A rămas în istorie ca un proiect al unei mari nădejdi. A două înţelegere de alianţă moldo-rusă încheiată prin mijlocirea solilor moldoveni – boierul Grigore Neanul şi mitropolitul Ghedeon, a fost iscălit de gospodarul Moldovei Gheorghe Ştefan şi ţarul Rusiei Alexei Mihailovici în 1656. Dar şi acest act de mare nădejde n-a fost realizat.

Tratatul moldo-rus de alianţă militar-politică, iscălit de D.Cantemir şi Petru I la 13 aprilie 1711 la Luţk, a fost primul act istorico-politic moldo-rus, pentru realizarea căruia s-au depus eforturi mari, concrete… Din păcate, în bătălia de la Stănileşti (cînd domnul Valahiei C.Brîncoveanu, năgrădit de Petru I cu cel mai înalt ordin al Rusiei, a trădat cauza luptei comune contra asupritorilor turci) oştirile ruso-moldoveneşti au suferit înfrîngere. Dar prevederile actului moldo-rus de la Luţk (13.04.1711) de alianţă militar-politică au rămas în vigoare. Ele au fost traduse în viaţă o sută de ani mai tîrziu… Marea nădejde de eliberare, de obţinere a neatîrnării cu ajutorul Rusiei era revocată, subliniată cu perseverenţă în multe, următoare documente moldo-ruse, inclusiv în Ponturile fert-marşalîcului rus Minih dat boierilor Moldovei, după intrarea în Iaşi a armatelor ruseşti în septembrie 1739.

În punctul al II-lea al Condiţiilor înaintate împărătesei Ana Ioanovna se afirma: «Ne supunem protecţiei alteţei voastre împărăteşti, preamilostivă stăpînă, şi învoirii voastre de a ţine legile noastre». Condiţiile din 1739 repetau încredinţările de supuşenie din 1656, 1711: Moldova se obliga să nu aibă legături cu duşmanii Rusiei. Rusia se obliga să apere Moldova de duşmanii externi, să nu se amestece în treburile ei interne. Locuitorii Moldovei se egalau în drepturi cu ceilalţi supuşi ai Rusiei.

Dar împrejurările externe, trădarea de către Austria a aliatei sale Rusia în confruntările cu osmanii, pericolul războiului dinspre Suedia n-au îngăduit să se realizeze aceste bune intenţii: armatele ruseşti au trebuit să părăsească Moldova. Cu toate acestea, în vremea următoarelor campanii biruitoare împotriva osmanilor pe teritoriul Moldovei, reprezentanţii marii boierimi, ai clerului, chiar şi gospodarii adresau curţii ţariste/imperiale rugăminţi de eliberare de dominaţia osmană, de ocrotire din partea Rusiei.

La sfîrşit de septembrie 1769 (în Războiul ruso-turc din 1768 – 1774) armata rusă sub comanda lui P.Rumeanţev a cucerit Iaşul. Teritoriul dintre Prut şi Carpaţi a fost izbăvit de asuprirea osmană, în Moldova a fost instaurată Administraţia militar-civilă (1769 – 1774). Şeful administraţiei P.Rumeanţev prin rescriptele sale insista asupra respectării stricte a legilor şi tradiţiilor locale. Soarta de mai departe a Moldovei rămînea nelimpezită.

În martie 1770 au sosit la Peterburg delegaţiile boierimii şi a bisericii moldoveneşti. La 28 martie 1770 Ecaterina a doua a primit delegaţiile care au rugat oral ocrotirea Rusiei.

Prin gramota din 10 decembrie 1769 reprezentanţii clerului moldovenesc în frunte cu mitropolitul Gavriil rugau: «Să fim sub înalta apărare şi ocrotire a maiestăţii voastre împărăteşti … şi păziţi de armiile de nebiruit ale măriei voastre împărăteşti». Aceeaşi rugăminte au formulat şi delegaţii domnitorului Moldovei. În discursul în audienţă la Ecaterina a doua se exprima nădejdea: «Să trăim veşnic sub suveranitatea măriei voastre împărăteşti ocrotită de Dumnezeu». În gramota Ecaterinei a II-a pentru Moldova se menţiona:

«… tot norodul moldovenesc binecinstitor s-a afirmat astăzi prin jurămînt solemn depus nouă şi armiei noastre. Cu plăcere îi asigurăm prin acest (act) pe toţi cetăţenii şi pe fiecare personal, de aceeaşi credinţă cu noi, că toate drepturile creştineşti şi plivilegiile lor le vom păstra în întregime şi neştirbite, şi încă vrem cu toate puterile dăruite nouă de Dumnezeu să ne stăruim pentru a le apăra».

Ierarhii şi marii boieri moldoveni, la sosirea delegaţilor de la Peterburg scriau (ianuarie 1771) Ecaterinei a II-a, după ce au luat cunoştinţă cu gramota împărătesei: «Noi niciodată nu ne vom supune jugului barbar şi tiranicesc…, dar vom fi totdeauna sub cîrmuirea şi ocrotirea marii puteri a Rusiei». Împrejurările externe (Austria din nou s-a aliat cu Turcia) nu au îngăduit să fie folosite din plin succesele obţinute de armiile ruseşti în această campanie antiturcească.

1.6 Dreptul Rusiei de a sprijinişi a apăra Moldova. 1774

În situaţia creată mai eficiente s-au dovedit a fi succesele diplomaţiei ruseşti. În urma eforturilor diplomaţiei ruseşti, în tratatul de pace cu Turcia încheiat la Kuciuk-Kainargi în 1774 a fost introdus un articol special – al 16-lea, care stabilea condiţiile retragerii oştilor ruseşti din Valahia şi Moldova. Poarta Otomană se obliga să elibereze teritoriile din preajma Hotinului şi a Benderului, prefăcute de turci în raiale. Voluntarii moldoveni din armatele ruseşti trebuiau amnistiaţi, pe parcursul unui an ei puteau emigra în alte ţări. Gospodarii/domnitorii au obţinut dreptul de a avea pe lîngă Poartă trimişii lor plenipotenţiari pentru a apăra la Istanbul interesele Moldovei şi ale Valahiei.

Cea mai importantă prevedere era că Rusia, reprezentanţii Rusiei «se puteau pronunţa în favoarea acestor două ţări»: Moldova şi Valahia.

Astfel, Tratatul de la Kuciuk-Kainargi pentru prima dată în istorie oferea Rusiei dreptul nu numai de a ocroti Moldova, dar şi de se pronunţa în apărarea privilegiilor ei prevăzute de tratat. Aceasta îngăduia guvernului rus să exercite presiuni asupra Porţii Otomane, de a face declaraţii în favoarea Moldovei şi Valahiei.

Poarta încălca pe toate căile obligaţiile ce şi le-a asumat, provocînd înmulţirea adresărilor moldovenilor în instanţele ruseşti în vederea apărării privilegiilor. Tot felul de adresări, cereri, plîngeri s-au înmulţit evident după acreditarea consulatului general al Rusiei în aceste două ţări. Documentele demonstrează că adresările boierilor moldoveni, ale preoţimii, a locuitorilor unor sate întregi, chiar ale unor cetăţeni aparte în reprezentanţele Rusiei ca stat ocrotitor erau permanente. Încălcările permanente de către Poartă a intereselor popoarelor creştine subjugate, interese pe care Poarta s-a obligat să le respecte, veneau în contradicţie cu obligaţiile Rusiei de a apăra moldovenii asupriţi. În urma demersurilor şi a cererilor întemeiate ale diplomaţiei ruseşti, în 1779 a fost semnată Convenţia de la Ainalî Cavac cu privire la Crimeea, articolul 7 al căreia confirma statutul Moldovei, ceea ce lipsea Poarta Otomană de posibilitatea de a revizui articolul 16 al Tratatului de la Kuciuk-Kainargi.

Ignorînd prevederile Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi (21.07.1774) şi a Convenţiei de la Ainalî Cavac (10.03 1779), Poarta Otomană în mod ultimativ a cerut ca Rusia să-i cedeze Crimeea, s-o termine cu demersurile în favoarea Moldovei, Valahiei/Munteniei. Rusia a respins aceste revendicări obraznice. Turcia a declanşat un conflict armat. În iulie 1788 armiile ruseşti sub comanda cneazului Gr.Potiomkin au forţat Nistrul şi în scurt timp au eliberat Moldova de osmani. După o operaţie fulgerătoare, armata rusă sub comanda lui A.V.Suvorov au obţinut o izbîndă strălucită la Focşani (21.06.1790). Înfrîngerile zdrobitoare din partea armiilor şi flotei ruseşti au constrîns Poarta Otomană a cere pace. Pacea ruso-turcă a fost încheiată la 9.01.1792. Turcia a retras pretenţiile asupra Crimeei, asupra litoralului nordic al Mării Negre. S-a obligat să respecte întocmai condiţiile Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi referitor la Moldova. În Moldova a fost instaurată Administraţia rusească militar-civilă (1788 – 1792). Rusia a anexat teritoriile dintre Bugul de Sud şi Nistru. În rezultatul Războiului ruso-turc (1787 – 1791) Imperiul Rus s-a extins pînă la Nistru. Războaiele duse de Rusia împotriva Porţii Otomane, pe lîngă scopurile strategice se motivau şi prin aspiraţiile de salvare a creştinilor moldoveni, bulgari, sîrbi de «asuprirea tiranicească». Din foarte numeroase rapoarte, informaţii, surse narative se ştie că în armiile ruseşti, ce luptau împotriva osmanilor în veacul XVIII se aflau foarte mulţi moldoveni, formînd unităţi aparte, conduse de comandanţi moldoveni. «Aceşti oşteni moldoveni, adevăraţi cruciaţi, au înscris pagini, pline de eroism, în istoria războaielor ruso-turce, însufleţiţi de credinţa sinceră că luptă pentru credinţa creştină, care se identifica cu ideea libertăţii… Aceşti oşteni moldoveni, care au luptat vitejeşte împotriva turcilor, reprezentau politica creştină a acelei vremi… Cînd ruşii continuau luptele «pentru eliberarea creştinilor», o parte din boierii moldoveni se identificau cu această politică a Rusiei» (L.Boga, 1932).

După alipirea în 1792 Nistreniei de răsărit (din stînga Nistrului) la Rusia a început colonizarea în masă a teritoriilor eliberate cu moldoveni. Consulul rus din Iaşi I.Severin informa: «Localnicii, profitînd de sorocul stabilit în ultimul tratat de pace, în fiecare zi cer să fie primiţi sub ocrotirea Rusiei, în măsura posibilităţilor eu nu refuz aceste cereri, fac ce pot pentru a rezolva nevoile lor». După calculele specialiştilor, către august 1792 în regiunea Oceacovului (spaţiul nistro-bugian) s-au strămutat 4 244 de oameni. Cît priveşte componenţa etnică, «Noi ştim, că în 1792 moldovenii alcătuiau aici 49,08% din populaţie»(В.Кабузан, 1972).

Cercetînd istoria bisericii pravoslavnice în spaţiul est-nistrean, întîi de toate în zona bugo-nistreană, A.Lebedinţev a tras concluzia: «Denumirea «ucraina» care ar vorbi despre o careva existenţă aici a maloruşilor nu corespunde majorităţii populaţiei, alcătuită din moldoveni…» (А.Лебединцев, 1913).

Curtea imperială acorda o deosebită atenţie moldovenilor – boieri mari, ierarhilor bisericii, ofiţerilor, care au contribuit la obţinerea «pămînturilor noi». Ultimile documente ale Păcii de la Iaşi au fost redactate la 9 ianuarie 1792, iar de acum la 26 ianuarie Ecaterina a II-a semna două decrete prin care poruncea a alipi la Ecaterinoslav «regiunea nouă obţinută şi populaţia ei», să dea pămînt celor noi alipiţi, «cu prioritate boierilor moldoveni, care au trecut de partea Rusiei». Decretele din 26, 27 ianuarie 1792.

Prin alte acte imperiale Ecaterina a II-a poruncea «să fie asiguraţi cu nadeluri de pămînt moldovenii – moşieri, cinovnici, avanşaţi prin bunăvoinţa noastră în grade de ştabs şi ober-ofiţeri, precum şi pe reprezentanţii preoţimii «ca mulţămire pentru osîrdie în serviciul nostru». Decret din 9 noiembrie 1792.

Este de menţionat cererea arhiepiscopului Amvrosie din 23 ianuarie 1792, sprijinită de general-gubernatorul Platon Zubov, despre satisfacerea rugăminţii «răposatului cneaz Potiomkin privind crearea unei noi eparhii, în locul Eparhiei Cetăţii Albe şi a Benderului cu satele şi orăşelele, în care, alături de ciornomoreni, trăiesc moldoveni. Luminatul cneaz Gr.Potiomkin, cînd era în viaţă, a dorit să fie hirotonisit Iov Potiomkin, dat fiind că dînsul cunoaşte temeinic limba moldovenească (молдавский язык) şi este bine pregătit pentru această slujbă. Noua eparhie ar putea fi numită «de Oceacov şi Dubăsari»».

Vasile Stati

/va urma/

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

X. DIMENSIUNEA RUSASCĂ A MOLDOVENISMULUI

1. Istoria moldo-rusă

1.1 «Ruşii vecini istorici ai moldovenilor»

Raporturile Rusiei cu Moldova se înfiripează de prin veacul al XIV-lea, odată cu întrarea în istorie a Ţării Moldovei (Земля Молдавская) şi a Marelui Cnezat al Moscovei. Legăturile dintre moldoveni şi ruşi sînt atît de vechi, neîntrerupte şi variate, inclusiv diplomatice, încît se percep ca un proces firesc. Acest fenomen, unic în felul său, este atît de complex şi multilateral, încît nu este uşor să-i cuprinzi întreaga cale parcursă de-a lungul mai multor veacuri, să pătrunzi înţelepciunea şi clarviziunea lui Ştefan al III-lea al Moldovei şi ale lui Ivan al III-lea al Marelui cnez moscovit, care au pus temeliile durabile ale raporturilor interstatale moldo-ruse.

Volumul de o valoare excepţională şi de un interes permanent Молдавия и Россия. Исторические связи и сотрудничество. 1480 – 1818. (Кишинев, 2017) cuprinde o sumedenie de acte mai puţin (sau chiar ne) cunoscute, o bogăţie de mărturii scrise, oficiale, reflectînd cele mai variate preocupări/interese, relaţii dintre domnitorii Moldovei şi marii cneji, ţari, împăraţi ai Rusiei, dintre ierarhii Bisericii pravoslavnice a Moldovei şi Patriarhii Bisericii pravoslavnice a Rusiei, dintre meseriaşi moldoveni şi meşteri ruşi, dintre negustorii moldoveni şi tîrgoveţii ruşi…

Acest tezaur de surse documentare a determinat traiectoria dezvoltării în urcuş a raporturilor moldo-ruse, îngăduind să pătrundem în esenţa evenimentelor din secolele trecute, să tragem învăţăminte şi să cugetăm asupra urmărilor nerespectării lor

«Scrie Letopiseţul cel moldovenesc, că prisăcarul Eţco «de seminţie rus«…, dacă au înţeles de descălecarea lui Dragoş şi a maramorăşănilor (la răsărit de Carpaţi pe la 1359), îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască (care a ocupat Rusia de Sud-Vest la 1349) de au adus rusi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretu despre Botoşani. Şi aşa de sîrgu s-au lăţit moldovenii în gios şi rusii în sus». – Simion Dascălul în: Gr.Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti, 1958. P. 71).

«Letopiseţul Moldovenesc formează baza şi scheletul» (P.Panaitescu) cronicii, scrise de Grigore Ureche cîţiva ani mai tîrziu. Această primă istorie a Moldovei păstrată, scrisă moldoveneşteLetopiseţul Ţării Moldovei al lui Gr.Ureche, reflectînd perioada 1359 – 1594, cuprinde şi capitolul privind Campania lui Ștefan cel Mare în Ţara Leşască din 1498. De aici aflăm, că «Ştefan vodă, vrîndu să-şi întoarcă dispre leşi strîmbătatea sa», adică vrînd să pedepsească pe poloni pentru că au năvălit asupra Moldovei la 1497, «a întrat în Podolia şi la rusi»… «Şi mulţi oameni, mai mult de 100 000, mulţi de aceia rusi au aşezatu Ştefan vodă în ţara sa…».

Cercetînd istoria raporturilor cu Rusia, patriarhul istoriografiei romîneşti N.Iorga a formulat în 1917 o concluzie actuală şi în zilele noastre: «Noi nu credem în posibilitatea unui stat «ucrainean«, a cărui nume ciudat … dezvăluie caracterul ambiguu şi nesigur al lucrului în sine pe care încearcă a-l defini. Dar ruşii vor rămîne mereu vecini ai moldovenilor şi moldovenii nu vor înceta niciodată de a fi vecini ruşilor. Din multe puncte de vedere nu e vorba de o simplă vecinătate, ci de o coabitare (convieţuire)». – N.Iorga. Histoire des relations ruso-roumaines. Iassy, 1917. (Subliniere: N.Iorga).

Mărturie a acestei convieţuiri (coabitări) este istoria milenară comună a moldovenilor şi slavilor/ruşilor în spaţiul carpato-nistrean.

Potrivit concluziei prestigiosului istoric şi filolog slavist din Romînia, academicianului Ioan Bogdan, slavii au devenit element constitutiv al comunităţii moldoveneşti: «Influenţa elementului slav la formarea naţionalităţii noastre este aşa de evidentă, că nici nu poate fi vorba de popor moldovenesc înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşă în cursul secolelor VI – X» (1905).

În limba est-carpaticilor, afirmă I.Bogdan în altă lucrare, se află «o sumă enormă de elemente slave», adoptate atît direct, prin convieţuire, cît şi pe cale politico-literară, limba slavonă a fost folosită în biserică şi în stat, şi chiar în «afacerile zilnice», pînă în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, iar în viaţa de stat «aproape toate aşezămintele noastre sînt sau de origine slavă, sau posedă pe lîngă puţinele elemente moştenite de la romani o sumă însemnată de elemente slave» (1894).

Alt academician romîn, nu mai puţin notoriu, Sextil Puşcariu sublinia: «Influenţa slavă… păstrează rădăcini atît de adînci, că nici pentru o clipă nu ne putem îndoi că comunitatea cu slavă a continuat secole întregi» (1930).

Ne vedem obligaţi să actualizăm concluziile unor atît de renumiţi cercetători, în primul rînd, pentru că adevărurile reproduse decenii în şir se trec sub tăcere sau se falsifică în mod grosolan. În al doilea rînd, constatările revocate, şi altele, au îngăduit patriarhului istoriografiei romîneşti N.Iorga, însumîndu-le, să formuleze, mai bine de 100 de ani în urmă, să formulezeze o concluzie uimitor de actuală chiar în zilele noastre.

Ştirile letopiseţelor ruseşti privind evadarea lui Vasilii, feciorul marelui cneaz moscovit Dimitrie Donskoi, din Hoardă (tătărească) «к великим волохам (= молдаванам), к Петру воеводе (Мушату)» ne spun: «Того же году 6894 (1386) князь Василей великого князя сын Дмитриев прибеже из Орды в великие волохы к Петру воеводе» (ПСРЛ, XXV; V.Spinei, 1992; Istoria Moldovei în date, 2007). În legătură cu acest prim contact la nivel înalt dintre volohii lui Petru (Petru Muşat, gospodar şi voievod al ţării Moldovei, 1375 – 1391) şi solii Marelui cnezat al Moscovei, alt letopiseţ rusesc (de Lvov) consemnează, că în anul următor (1387) marele cneaz Dimitrii Donskoi a trimis o delegaţie din boieri ca să-i aducă feciorul din volohi.

Aceasta a fost prima delegaţie a Cnezatului Moscovei în ţara Moldovei (ПСРЛ, XXV; V.Spinei, 1992; Istoria Moldovei în date, 2007).

Din primii ani ai existenţei sale Statul Moldovenesc, gospodarii săi manifestau interes faţă de iniţierea şi întreţinerea legăturilor politice, de comerţ cu ruşii/rusinii din Rusia de Sud-Vest, apoi cu marii cneji moscoviţi, cu ţarii Rusiei. În 1408 Alexandru cel Bun, gospodar şi voievod al Ţării Moldovei, a semnat la 4 octombrie un privilegiu comercial privind intensificarea legăturilor negustorilor moldovenii cu tîrgoveţii ruşi din Ţara Rusască (Rusia de Sud-Vest).

Pe vremea domniei lui Ștefan III cel Mare (1457 – 1504), la Suceava, capitala Moldovei, s-au stabilit atîţia ruşi: meşteri, tîrgoveţi, iconari ş.a., că au format o întreagă Uliţă rusească (Русская улица).

1.2 Primele raporturi diplomatice moldo-ruse. 1484

Din veacul XV pînă în 1818 există un număr enorm de mărturii scrise: acte, relatări, adresări, poslanii, scrisori, ştiri cronicăreşti despre cele mai diverse aspecte ale legăturilor moldo-ruse. Reactualizăm doar unele dintre cele mai semnificative mărturii documentare, ce confirmă însemnătatea şi continuitatea relaţiilor moldo-ruse cu reflecţii binefăcătoare asupra dezvoltării social-politice, economice şi culturale a ambelor popoare.

Secolul al XV-lea, ultima pătrime, constituie cea mai importantă etapă în statornicirea raporturilor statale reciproc respectuoase, reciproc avantajoase moldo-ruse.

În jumătatea a doua a veacului XV, după cotropirea de către osmani a peninsulei Balcani şi a stîngii Dunării, lumea slavă îşi păstra poziţiile în spaţiul carpato-nistrean, în Moldova şi în Rusia Moscovită. N.M.Caramzin scria: «În această vreme a apărut o nouă ţară vestită, în vecinătate cu Lituania… Vorbim despre începutul Cnezatului Moldova, cîrmuit de voievozi, pe care te miri cine îi cunoaşte, pînă la Ştefan al III-lea cel Mare, care a cutezat să ridice spada asupra înfiorătorului Mahomet al II-lea, şi care cu izbînzi glorioase obţinute de el asupra numeroaselor armii turceşti, şi-a înscris numele în Istoria rarilor Eroi…».

În nord-estul îndepărtat se afirma, reacţionînd activ asupra proceselor politice dintr-un spaţiu imens Rusia Moscovită. Şi Ţara Moldovei, şi Rusia Moscovită aveau relaţii încordate cu Regatul Polon şi cu Cnezatul Lituanian. Ambele state, şi Moldova şi Rusia, sufereau în urma năvălirilor tătarilor crîmleni.

Perioada îndelungată de convieţuire comună, credinţa pravoslavnică comună, ameninţarile din partea unor neprieteni comuni au convins pe gospodarul Moldovei Ştefan al III-lea cel Mare şi pe Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei să meargă împreună, să-şi unească puterile, să-şi coordoneze acţiunile împotriva duşmanilor comuni.

În aprilie 1480, Ivan al III-lea «a dat poruncă să se obţină salvconduct (învoire de trecere) prin Crîm a trimisului («посол») rus în Moldova cu propuneri privind peţirea lui Ivan cel Tînăr (cererea în căsătorie) a Elenei, fiica lui Ştefan al III-lea».

În 1484, după năvălirea coordonată a turcilor şi valahilor din sud-vest şi a tătarilor din răsărit, Moldova a fost lipsită de o treime din teritoriul său la miazăzi şi de cetăţile-porturi Chilia şi Cetatea Albă, Moldova a fost lipsită de ieşire la mare. Moldova în permanenţă era ameninţată dinspre asfinţit – de Ungaria, din nord, de Polonia… În situaţia permanentă de a-şi pierdea libertatea şi neatîrnarea, «Moldova vedea în persoana Rusiei un aliat puternic, capabil să potolească apucăturile feudalilor poloni şi lituanieni, care pohteau pămînturile moldoveneşti» (E.Russev).

Despre aceasta cu trevogă şi nădejde Ştefan al III-lea cel Mare scria în 1484 lui Ivan al III-lea, marelui cneaz al Moscovei:

«Şi vin la noi oameni de departe şi nu pot auzi nicăierea de al domn pravoslavnic, în afară de măria voastră. Şi vedem că Dumnezeu îi mai proteguieşte pe creştini. Iar în părţile acestea numai eu unul am rămas, că din două părţi este păgînătatea cea grea, iar din trei părţi, măcar că se numesc creştini, dar îmi sînt mai răi decît păgînii (valahii, ungurii, poloniiV.S.). Mai mult nu-i mai pot răbda, – şi să îndrumeze Dumnezeu pe măria ta, să vă întoarceţi cu faţa spre noi şi cu prietenia să ne mîngîiaţi, iar eu atunci şi mai mare prietenie aş purta pentru măria voastră…» – Молдавия и Россия. Исторические связи и сотрудничество. 1480 1818. Документы и материалы. Составитель Василий Стати. Кишинев, 2017. (Перевод Е.Руссева).

Statul polono-lituanian, avînd la sud, în spatele lor Moldova pravoslavnică, în frunte cu viteazul voievod Ştefan al III-lea cel Mare, care i-a bătut crunt pe poloni în 1497 în bătăliile la Codrul Cozminului (9.08.1497), la Lenţeşti (29.10.1497), la Cernăuţi (14.11.1497), trebuia să nu uite înfrîngerile ruşinoase şi să ia în consideraţie poziţia sa strategic vulnerabilă. Această împrejurare contribuia la obţinerea scopurilor politice ale Cnezatului Rus pe direcţia nord-vest. Astfel, situaţia conflictuală ce persista în relaţiile Moldovei şi Rusiei cu statul Polono-lituanian, cointeresarea comună a gospodarului Moldovei şi a marelui cneaz al Moscoviei în acţiuni comune împotriva adversarului comun, închegau temelia pentru încheierea aliantei militar-politice moldo-ruse cu deviza comună: «prietenului să fii prieten, iar neprietenului să fii neprieten».

Adresarea lui Ştefan al III-lea către Ivan al III-lea «să vă întoarceţi cu faţa către Moldova şi cu prietenia să ne mîngîiaţi», cum mărturisesc izvoarele scrise, a fost acceptată cu înţelegere de curtea moscovită.

În urma acestor evenimente, marele cneaz al Rusiei Moscovite în repetate rînduri menţiona în documentele sale că se află cu Ştefan cel Mare «în cuscrie şi prietenie», gospodarul Moldovei «ne este nouă prieten al prietenului nostru şi duşman al duşmanului». Existenţa unui tratat de alianţa între moldovanul Ştefan al III-lea şi moscovitul Ivan al III-lea este confirmată de declaraţia trimisului lui Ştefan al Moldovei la Moscova «Despre zapisurile de înţelegere şi jurămîntul depus».

La întărirea şi lărgirea relaţiilor politice dintre Moldova şi Rusia au contribuit şi legăturile de înnemurire ale lui Ştefan cel Mare cu curţile princiare de la Kiev şi Moscova. Gospodarul Moldovei, după tradiţia medievală a principilor/regilor, s-a căsătorit în 1462 cu Evdochia, sora cneazului kievean Simion Olelcovici. Mai tîrziu fiica acestei căsătorii, Elena Voloşanca/Moldovanca, a devenit soţie a lui Ivan cel Tînăr, feciorul lui Ivan al III-lea. Anume peţirea acestor doi tineri reprezentanţi celor două curţi princiare – a Moldovei şi a Rusiei Moscovite a impulsionat prima solie a Moscovei în Moldova în aprilie 1480. Despre cele mai strînse relaţii ale Moldovei cu Kievul şi Moscova mărturiseşte şi faptul, că, judecînd după zapisele păstrate, la aranjarea acestei căsătorii a participat şi cneaghinea kieveană Fedca, mătuşa Elenei, sora Evdochiei de Kiev, rudă apropiată a lui Ivan al III-lea.

Intensificarea schimbului de solii între Suceava şi Moscova în urma acestei căsătorii este o dovadă clară a faptului că ambele părţi erau cointeresate în întărirea prieteniei, ca principiile de reciprocitate să corespundă intereselor lor strategice. Moldova vedea în persoana Moscovei un aliat puternic, capabil să potolească apucăturile acaparatoare ale magnaţilor poloni şi lituanieni. Poziţia de flanc a Moldovei faţă de Statul polono-lituanian reducea agresivitatea lui şi astfel contribuia la obţinerea scopurilor politice ale Moscovei de extindere a marginilor sale spre asfinţit. Prin urmare, situaţia explozivă existentă la sfîrşitul veacului XV în relaţiile Moldovei şi Rusiei cu Statul Polono-lituanian, cointeresarea Moldovei şi Rusiei în acţiuni comune împotriva duşmanului comun justifică legitatea încheierii unei alianţe militar-politice moldo-ruse.

Urmările tratatului de alianţă moldo-rus s-au răsfrînt binefăcător asupra situaţiei Moldovei, care suferea nu puţine năcazuri din partea tătarilor nohai. Prin intevenirea nemijlocită a lui Ivan al III-lea, care împreună cu hanul din Crimeea Mengli-Ghirei în 1492 a fost încheiat tratatul moldo-crîmlean. În octombrie a aceluiaşi an solul rus în Crimeea I.A.Colîcev îl informa pe Ivan al III-lea despre încheierea alianţei între Moldova şi Crimeea pe principiile formulate de Ştefan al III-lea cel Mare «despre dragoste şi prietenie şi despre (bună) vecinătate, şi despre unire, prietenului… să-i fie prieten, iar duşmanului … duşman, să fie împreună împotriva craiului (polon). Şi ţarul (hanul) i-a jurat (voievodului Moldovei) ca să fie împreună cu dînsul».

În urma înţelegerii cu Crimeea, încheiată cu participarea directă a lui Ivan al III-lea, Moldova a obţinut ca unul din cei mai aprigi războinici, care deseori călca pămînturile Moldovei – crîmlenii au devenit, fie şi vremelnic, aliaţi, care au potolit, în acea perioadă apucăturile agresive ale feudalilor polono-lituanieni. În urma demersurilor diplomatice active ale lui Ivan al III-lea marele cneaz al Lituaniei s-a învoit să facă alianţă cu Ştefan al III-lea, anunţîndu-l pe domnul Moldovei că «… am încheiat pace veşnică şi prietenie cu tine». Aşadar, în urma eforturilor consecvente ale lui Ivan al III-lea a fost încheiat tratatul de pace şi prietenie dintre Moldova şi Lituania. După ce, în urma intrigelor de curte, Ivan al III-lea l-a îndepărtat de la tron pe nepotul său Dumitru, fiul Elenei Voloşanca, raporturile dintre Marele cneaz al Moscovei şi Ştefan cel Mare slăbesc evident, deşi continuă. Succesorul lui Ştefan cel Mare la tronul Moldovei Bogdan al III-lea la 1510 a reînviat legăturile cu îndepărtata Moscovă, contînd pe ajutorul ei la apărarea de tătari. Trei ani mai tîrziu dînsul iarăşi s-a adresat Moscovei după ajutor, chiar a trimis o solie cu propunerea de a merge împreună cu ruşii şi polonii împotriva tătarilor. Însă regele polon Sigismund I a interzis trecerea soliei moldoveneşti (spre Moscova) prin teritoriul polonez.

Pe vremea domniei lui Petru Rareş (1527 – 1538, 1541 – 1546) legăturile moldo-ruseşti reintră pe făgaşul larg al relaţiilor largi, fireşti bazate pe interese reciproce. Potrivit ştirilor păstrate de letopiseţele ruseşti Voscresensc, Niconov, Lvov, domnitorul moldovan în repetate rînduri, în 1533, 1535, 1536, 1544 s-a adresat marilor cnezi moscoviţi Vasilii Ivanovici, Ivan Vasilevici Groznîi cu rugămintea de a-l apăra de regele polon şi de cneazul lituanian. O dovadă convingătoare a legăturilor reciproce dintre curţile princiare moldovenească şi moscovită este scrisoarea trimisă de Ivan al IV-lea cel Groaznic gospodarului Moldovei Petru Rareş, prin care îl informa pe moldavan că a urcat pe tronul Rusiei şi îi propunea să continue relaţiile tradiţionale cu Moldova.

Actele publicate în culegerea Молдавия и Россия (2017) demonstrează că în timpul tratativelor de pace cu Polonia Ivan al IV-lea pleda pentru semnarea unui armistiţiu între Polonia şi Moldova, revocînd relaţiile vechi de prietenie dintre cnejii ruşi şi gospodarii moldoveni.

Ca niciodată anterior schimbul de solii dintre Moscova şi Suceava avea un caracter constant, transmiţînd suveranilor pentru examinare chestiuni de o deosebită importanţă. De pildă, în 1543 solia lui Petru Rareş trebuia să transmită lui Ivan al IV-lea că gospodarul Moldovei îl roagă „să-i de a ajutor ca să se răscumpere de la sultanul turcesc, pentru că l-a izgonit sultanul turcesc din ţara lui, a Moldovei. Şi domnul a vrut să vină la tine, marele stăpînitor, la Moscova, însă nu i-a fost chip să treacă…”.

«Între Moldova şi Rusia se reînnoieşte alianţa militar-politică. Moscova a stăpînit agresiunea feudalilor poloni şi lituanieni împotriva Moldovei, iar politica lui Petru Rareş servea interesele Rusiei faţă de Polonia». – trag concluzia alcătuitorii culegerii Исторические связи… Cel mai competent şi de mare prestigiu cercetător al relaţiilor moldo-ruse, membrul-corespondent al Academiei de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti Eugeniu Russev în rezultatul unor îndelungate şi multilaterale studieri a tras concluzia: «Relaţiile moldo-ruse din ultimul sfert al veacului XVI au fost permanente, strînse şi exclusiv prieteneşti».

1.3 Ștefan III al Moldovei și Ivan III al Rusiei

P.Panaitescu scria (în 1941!) despre relațiile lui Ștefan III cu Ivan III:

”Ștefan este o figură a vremii sale, nu un cruciat din vremea cînd mizeria cumplită și duhul de aventură suflau asupra Europei. Om al unui veac realist, întemeiat pe puteri reale, el este unul din stăpînitorii sfîrsitului Evului Mediu, vreme de bogăție și de planuri practice. Contemporanul său din Franța este Ludovic XI, monarhul cel șiret, care știu să refacă unitatea țării împotriva nobilimii, sprijinindu-se pe burghezia bogată. Două trăsături de caracter în contrast reies din această figură : cruzime și credință. Le vom regăsi și în figura lui Ștefan.

Istoricii și mai ales romancierii au crezut că evlavia lui Ludovic XI era o fațadă hipocrită, cruzimea singură — adevăratul fond al sufletului său. Cine cunoaște sufletul medieval știe, însă, că amîndouă merg împreună, și se completează ca o stranie armonie.

Dar Ludovic XI este departe de Ștefan cel Mare, cu toată civilizația și împrejurările istorice ce-i despart. Un alt stăpînitor contemporan, o mare figură a Orientului european, are puncte de asemănare cu domnul Moldovei: e vorba de Ivan III al Rusiei, căsătorit cu o principesă bizantină, ca și Ștefan vodă. Prinț ortodox, se trăgea din eroicul luptător împotriva păgînilor tătari, Dimitrie Donskoi, pe care-1 preamăresc legendele și cîntecele bătrînești. Ivan era un om practic și bogat. Foarte evlavios, a folosit evlavia sa ca să atragă spre dînsul pe toți rușii ortodocși și de aceea a fost poreclit „adunătorul pămîntului rusesc». Bogat prin cuprinderea orașelor comerciale de pe fluviile ce duceau la Marea Baltică, mai ales a Novgorodului, a luptat în interior, împotriva boierilor, în afară împotriva colonilor și a tătarilor. Diplomat abil, a știut să-și atragă cînd pe unul, cînd pe celălalt dintre rivalii săi, ca să nu-i aibă niciodată pe toți uniți împotriva lui. Cu Ștefan, cuscrul său, a fost pînă aproape de sfîrșit, bun prieten și aliat — îi apropia, doară dușmănia împotriva Poloniei. Ivan a împiedicat, de altfel, pe Alexandru al Litvaniei să vie în ajutorul lui loan Albert în luptele împotriva Moldovei care s-au terminat prin înfrângerea regelui în Codrii Cosminului : „Cu Ștefan voievodul avem noi lege și jurămînt, noi pe Ștefan voievod nu-1 vom lăsa singur. Dacă te ridici împotriva lui, și noi vom porni cu război asupra ta : dacă vrei pace, și noi vrem».

Politica lui Ștefan, de pildă lupta pentru Pocuția, țară de mică nobilime ortodoxă, nu se înțelege bine decît în legătură cu aceea a lui Ivan III, care căuta și el să puie mîna pe provinciile locuite de credincioși ai Bisericii Răsăritului din Polonia și din Litvania. Același simț practic în politică, aceeași politică de întărire a temeliilor interne la ambii domnitori.

Sînt figuri ale vremii, dar, desigur, fiecare cu individualitatea sa. Ștefan are ceva mai mult din credința pură, a vremilor curate, el încearcă să împace spiritul de cruciată cu vremea aceasta a socotelilor egoiste. Pentru că el, spre deosebire de ceilalți, este „în calea răutăților». Nici Ludovic XI, nici Ivan III n-au dat vreo bătălie mai mare în toată domnia lor, pe cînd Ștefan n-a lăsat o dată sabia din mînă. O spune el însuși : „Ivan al Moscovei nu se bate niciodată cu dușmanii și cuprinde mereu ținuturi și cetăți noi, iar eu o zi nu pot lăsa sabia dia mîini și abia izbutesc să-mi păstrez țara întreagă».

Domnul Moldovei se găsea în fața Turcului, puterea militară cea mai mare din cîte au amenințat viața economică și culturală a Europei. Ivan era departe, ferit; cu atît mai mult erau stăpînitorii din Apus.

Situația geografică îl făcea pe Ștefan să fie luptător pentru credință, dar ea îi dădea putința și să înțeleagă mai bine ca alții că între creștini este, trebuie să fie, o comunitate în lupta împotriva păgînilor. „Țara noastră e poarta creștinătății, pe Care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă a, creștinătății care e țara noastră va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie», scrie el în scrisoarea de izbîndă de la 1475”.

Vasile Stati

/va urma/

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

8. Un romîn tipic: primitiv, agresiv și bădăran

Ambasadorul României la Chișinău, Daniel Ioniță, în toată perioada aflării sale la post, a demonstrat, faptic, că a fost și este cel mai nociv diplomat străin în raport cu cetățenii moldoveni, în general, și cu Statul Republica Moldova. Este binecunoscută supușenia lui suspectă față de regimul criminal patronat de către Vladimir Plahotniuc. Este binecunoscută complicitatea sa personală cu Plahotniuc. Aceste adevăruri nu le spunem doar noi, le-au declarat și le-au demonstrat reputați și avizați analiști politici români, pe care, de-a lungul timpului, i-am tot citat.

Daniel Ioniță a fost blamat și de mai mulți politicieni români. Este suficient să-l reamintim pe europarlamentarul Cristian Preda, care, la un moment dat, considera că ambasadorul României la Chișinău, Daniel Ioniță, ar reprezenta mai mult interesele lui Vladimir Plahotniuc, decît pe cele ale Statului care l-a delegat, iar în consecință ar fi trebuit rechemat din funcție. „Ambasadorul a ținut să arate că e lacheul lui Plahotniuc. El nu mai poate reprezenta statul român. Ar trebui rechemat de la post”, a declarat Cristian Preda, în Decembrie 2018, pentru Cotidianul.md.

În seara zilei de 8 Aprilie, a. c., într-o emisiune de la Pro Tv Chișinău, discutîndu-se despre probabilitatea deschiderii unor centre de vaccinare și în Ambasade, ambasadorul Ioniță a făcut următoarea afirmație revoltătoare, provocatoare și jignitoare: ”…dacă aș putea deschide centre de vaccinare în Ambasade, contra COVID-ului, i-aș vaccina poate contra moldovenismului primitiv sau contra sentimentelor pe care le au, la un moment dat, contra României, care sunt moștenite din perioada sovietică”, a mai spus Daniel Ioniță.”

Totodată, Ioniță a mai declarat: ”…din păcate, propaganda, dezinformarea și fake news-urile funcționează, iar nostalgia trecutului este în continuare la o scara destul de largă în Republica Moldova”.

Mitocănie sub acoperire diplomatică în adevăratul înțeles al cuvîntului! Pînă în 2019, Ioniță era ”ambasadorul român al lui Plahotniuc”. După fuga lui Plahotniuc, chiar că e greu de precizat ce interese românești reprezintă el și pentru cine. E greu de crezut că prevăzătorul Plahoniuc nu are probe compromițătoare și cu el, dar să revenim la afirmațiile sale!

În primul rînd, Ioniță afirmă clar că nu i-ar vaccina pe moldoveni contra Covid-ului dacă s-ar deschide un astfel de centru la Ambasadă. Dar pe cine – pe senegalezi, tanzanieni ori filipinezi?, ne întrebăm noi. În continuare, Ioniță dezvăluie că are preferință pentru un vaccin despre care probabil doar el și serviciile secrete române (Departamentul Basarabia) au auzit ori poate l-au și creat. Este vorba despre un așa-zis vaccin cu care el, pe post de soră medicală, i-ar vaccina pe moldoveni contra ”moldovenismului primitiv” sau ”contra sentimentelor moștenite din perioada sovietică”.

Prin aceste afirmații provocatoare, Ioniță jignește cam circa trei sferturi din populația acestei Țări. Pe post de evaluator de Țară și cetățeni, Ioniță uită din ce mafie politică se trage – cea a românismului primitiv de sorginte ceaușist-securistă care a furat și vîndut România începînd cu 22 Decembrie 1989, iar asta sub acoperiri patriotarde de ”dragoste și patriotism față de Țară”. Ioniță n-a protestat împreună cu noi, tinerii de atunci, împotriva mafiei securiste din subordinea criminalului fost președinte Ion Iliescu, care uneltea să captureze Țara pentru următorii 30 de ani. A preferat să fie o emulație diplomatică a regimului banditesc și neocomunist român. Altfel cum se poate explica intermedierea diplomatică de către el dintre regimul Plahotniuc și regimul banditesc patronat de PSD-ul pușcăriașului Liviu Dragnea?

Anume Ioniță, Iliescu și toți politicienii subordonați acestuia care au furat și vîndut Țara pînă la întemnițarea lui Dragnea au creat românismul primitiv. Acest românism primitiv, caracterizat prin lozinci patriotarde întocmite de către securiștii români nostalgici după Ceaușescu, a trecut Prutul ca să le dea lecții de românism, onoare și demnitate pro-românească moldovenilor. Ioniță are impertinența să-i acuze pe moldoveni de nostalgii sovietice. Nostalgia banditească română îi acuză de nostalgii inevitabile și deloc agresive pe unii moldoveni. Instinctual, moldovenii majoritari se tem de acest românism primitiv aducător de dezbinări civice criminale, acoperite perfid cu niște cadouri sclipitoare și înșelătoare.

După 1991, spre Republica Moldova nu a venit o Românie onestă, ci o Românie a bandiților românismului primitiv care a vrut și dorește încă să facă bișniță cu Republica Moldova. Cum toate ajutoarele bănești consistente acordate de către românismul primitiv au fost împărțite cu furnizorii români ai acestora. Vorbesc în deplină cunoștință de cauză! Ce fel de Românie vrea să încorporeze Republica Moldova? O Românie adusă la coada rușinoasă a Europei de către românismul primitiv? Pentru că mulți moldoveni văd bine cît de îmbuibați sunt cei care fac trafic cu unionismul aici, sub comanda românismului primitiv securist, și de care efectiv se tem, Ioniță și alții ca el spun că sunt moldoveni primitivi. Dar cum altfel decît românism primitiv poate fi apariția pe scena politică a României, la nivel de reprezentativitate și pentru continuitatea destrăbălării naționale, a unora ca George Simion ori Diana Șoșoacă? Cu o Românie a ăstora să se unească moldovenii? Cu o Românie a lui Ioniță, inclusiv din perioada lui Plahotniuc? Pentru că se tem de toate astea, sunt considerați moldoveni primitivi.

Prin afirmațiile sale, Ioniță a insultat un întreg popor, a jignit o majoritate a moldovenilor care știu că au o Constituție și o Țară membră a ONU. Prin afirmațiile sale, Ioniță provoacă dezbinări între moldoveni, dar și dezbinări interetnice conflictuale. Pentru el, există o minoritate națională dezinformată și complice cu românismul primitiv și agresiv, considerată ”elită”, și o majoritate covîrșitoare a moldovenilor normali, considerați de Ioniță primitivi. Un fel de ”oameni buni” și ”oameni răi”, așa cum i-a împărțit Maia Sandu pe moldoveni! Pentru astfel de afirmații, măcar într-un limbaj diplomatic, dacă nu de indignare reală, Președinția și diplomația moldovenească trebuia să reacționeze, să-și apere cetățenii. Dar cine să-i apere pe moldoveni – Maia Sandu? Să fim serioși! Ea își apără, exclusiv, doar propria-i închipuire despre sine!

Postat de Mihai Conțu 04.10.2021 – 19:59 cu titlul Din cortul nebunelor maniere diplomatice. Mihai Conțu este un conuscut publicist romîn, colaborator la Moldova Suverană.

P.S.

Într-un fel ar trebui să fim îngăduitori față de înși ca Dănilă Ionița, pentru că ne dezvăluie față adevărată, în toată frumusețea: primitivismul, agresivitatea și bădărănismul romînismului romînesc.

Romînii onești ar face bine, dacă, pînă va veni Țepeș, și-ar aduna lepădăturile și le-ar vaccina/castra de primitivism, fală goală și mîrlănie.

Nu de alta, dar fac de rușine poporul romînesc…

Dănilă Ioniță – exemplu convingător de ce moldovenii nu-s romîni…

Vasile Stati

/va urma/

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

7. «Romînia» – ţară întîrziată

De la începuturi, de prin 1862 şi pînă astăzi, zarva în jurul cuvintelor rumîn/romîn; Rumunia (la Daniel Philippide, 1816) /Romînia nu încetează, încurcîndu-se tot mai mult. Să ne convingem.

«Romînia inexistentă pînă la 1862 s-a făcut din bucăţi…» (L.Boia. Istorie şi mit…2011).

Preşedintele Academiei romîneşti Ioan-Aurel Pop a declarat: «Romînii s-au născut în mileniul I al erei creştine (între secolele I – II şi VIII – IX)… Denumirea proprie este de rumân…» (Etnogeneza, Nr. 3, 2012).

Curios: cine i-a spus lui I.-A.Pop că sud-carpaticii pe la 800 d.Hr. se numeau «rumâni». Cum a aflat dînsul că aceşti «rumâni» scriau cu «î» din «a»?!

Alt fost preşedinte al Academiei romîneşti D.Onciul încă pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea, analizînd «tipurile etnice» de la sud şi de la est de Carpaţi, afirma în studiul Despre controversată «chestiune romînă» (1887): «Teritoriul Moldovei reprezintă un tip etnic deosebit de cel romanÎn tipul etnie moldovenesc se vede tipul dac… Dacoromanii din partea sud-vestică (din Ungrovlahia) prezintă urme puternice de sînge roman, iar cei din partea nord-estică, din Moldova, dimpotrivă, ar fi de sînge dac, amîndouă, după regiunea fiecăreia, mai mult sau mai puţin amestecate cu sînge slav» (Despre controversată «chestiune romînă». 1887).

Materialele antropologice «Evidenţiază ramura moldovenească a comunităţii est-romanice». – Maria Velicanova. Антропология средневекового населения Молдавии. 1993.

Istoricul romînesc V.Spinei, urmînd buchea Poruncii Divine, declară: «… Înainte de întemeierea statului feudal de sine stătător spaţiul est-carpatic era desemnat de vecini prin denumirea de Ţara vlahilor, adică, de fapt, «Ţară romînească»…, etnonimul vlahi avînd şi sensul restrîns de «romîni»…(Spinei V. Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada constituirii statului feudal de sine stătător//Stat. Societate. Naţiune. Interpretări istorice. Cluj-Napoca, 1982. P. 70).

Numărul mare de comunităţi vlahe (valahe, olahe, volohe ş.a.), statornicite teritorial, cea de la răsărit de Carpaţi constituind organizaţia sa administrativ-politică, provoacă mare bucluc istoricilor, lingviştilor, etnologilor şi politicienilor romîneşti, promotori înfocaţi ai Poruncii Cereşti «vlah/valah/voloh = rumîn/romîn».

Păpuşoiul chestiunii este verde-clar: vlahii/volohii şi ceilalţi din aceeaşi tufă semantică s-au conştientizat etnic, s-au statornicit teritorial, unii şi-au creat chiar organizaţii politico-administrative, cu veacuri înainte de a se fi descoperit în şcoala din peştera ardeleană pergamentul cu Porunca Divină, care, ca orice învătătură cerească, nu cere dovezi, cere numai credintă, obligă pe toţi muritorii, chiar pe cei învăţaţi, să creadă.

În ciuda realităţii că vlahii/valahii/volohii demult s-au dispersat, s-au autoconştientizat (ori conservat), dezvoltîndu-se separat şi individualizîndu-se, istoricii, lingviştii romîni (nu chiar toţi) de un secol se căznesc, căutînd măcar un bob de sămînţă «romînească». Trudesc în sudoarea frunţii, ticluind probe naive şi deci ridicole ale «unităţii» şi «continuităţii» «romînilor» veşnici şi nemărginiţi.

Nu numai basarabii/ungrovlahii de la sud de Carpaţi, dar şi «administraţia arpadiană (ungurească)», cum a aflat V.Spinei, era la mare încurcătură: «Se vedea nevoită să facă diferenţierea terminologică între «ţările romînilor» din zonele răsăritene şi de sud ale regatului» (Spinei V. Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada constituirii statului feudal de sine stătător. P. 73).

Sărmana Ungarie!.. Era încolţită din toate părţile de «ţări ale romînilor», care, potrivit istoriografiei romîneşti, se plodeau ca iepurii…

Şi mai primejdioasă pentru «caracterul unitar» al «realităţii romîneşti» era situaţia politică de la est de Carpaţi. Afirmarea şi existenţa multiseculară în spaţiul carpato-nistrean a comunităţii conştientizate moldoveni şi a Statului Moldova de sute de ani, permanent, provoacă dureri sfîşietoare basarabo-ungrovlahilor (azi «romîni»), clasei politice romîneşti, servanţilor ei din centrele savante, propagandistice. Pentru confirmare a se vedea tezele antimoldoveneşti, expansioniste, formulate de preşedintele Romîniei I.Iliescu la Băile Herculane (octombrie, 1994), declaraţiile antistatale antimoldoveneşti ale parlamentului şi guvernului romînesc din 1991, 1994 şi următoarele nenumărate; instrucţiile neamţului preşedinte al romînilor Klaus Iohannis (continuator, probabil, al dinastiei Hohenzollern-Siegmaringen: Romînia nu poate fi europeană fără un neamţ-mesie) «alianţei» de hoţi din Chişinău (Панорама, 6.02.2015). Pentru că moldovenii, atestaţi din veacul XIII, Ţara Moldovei documentată din secolul al XIV-lea, istoriografia Moldovei, limba moldovenească, cultura Moldovei prin bogăţia, diversitatea şi continuitatea lor multiseculară scot în vileag caracterul ridicol al opintelilor basarabo-ungrovlahilor de a se declara în rînd cu lumea neolatină.

Dăinuirea multiseculară a valorilor etnolingvistice, cultural-istorice moldoveneşti discreditează definitiv «unitatea romînească», cică, «de la Nistru pînă la Tisa», spulberă himera «romînilor» veşnici şi nemărginiţi.

Despre «romînii întîrziaţi», despre «Romînia» tare tîrzie», despre «handicapul romînilor» scriu şi unii istorici romîni, inclusiv L.Boia. (Uneori scriu chiar amuzant). În ciuda realităţilor consemnate cu mînuţa lui, L.Boia repetă agasant, obositor, nostim: «spaţiu romînesc» (cît Romînia 1918 sau cît Dacia). Conştient, că ««ţări romîne» este prea mult spus», adică este o formulă reanşardă, jignitoare, L.Boia într-un fel se scuză, adică: «o folosesc şi eu din comoditate» (Boia L. Romînia ţară de frontieră a Europei. P. 65, 66).

Moldovenii au toate motivele să spună, pentru că dispun de documente!: «Ungrovlahia şi Ungrotransilvania sînt voievodate ungureşti!» Din comoditate. Dar şi de fapt…

Încercînd o ochire generală asupra evoluţiei terminologiei etnice şi politico-geografice a zonei carpato-dunărene, «atingem, – cum ne previne L.Boia, – un domeniu delicat» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 64).

În cele următoare va fi vorba de un compendiu de mărturii documentare scrise şi publicate chiar în Romînia. Cu toate acestea ne dăm sama de riscul, chiar de pericolul ce ne paşte, căci tentativa noastră încalcă dictatul naţionalist-ceauşist de tratare «unificată» a spaţiului dacic sau al «Romîniei» de la Dunărea de Mijloc pînă la Bug, cel puţin. Iar orice călcător al dogmelor naţionalist-expansioniste romîneşti, care astăzi domină sforăitor şi în Republica Moldova, este ostracizat, supus linşării ideologice. Contăm totuşi pe anumite împrejurări atenuante: mărturiile documentare, concluziile, constătările, pe care îndrăznim să le reactualizăm au fost descoperite, formulate, publicate, comentate de autori romîni…

Încă un aspect asupra căruia socotim că trebuie să atragem numaidecît atenţia. Dat fiind că dogmele naţionalist-expansioniste botezate «unitate» şi «continuitate» (a «spaţiului romînesc», a «realităţilor romîneşti», a «ţărilor romîne» etc.) se repetă de mii de ori oriunde şi cu orice ocazie, sîntem nevoiţi să reluăm aici, şi în alte locuri, dovezile documentare, cunoscute din letopiseţele moldo-slavone, din istoriile Moldovei, scrise moldoveneşte, din cronicari munteni, din colecţiile de acte ale lui I.Bogdan, M.Costăchescu, din sintezele romîneşti ale lui N.Iorga, D.Onciul, C.C.Giurescu, L.Boia…

Aşadar… «Cînd ajung romînii să-şi spună cu toţii «romîni», să se considere un corp întreg, distinct de celelalte entităţi etnice?» ‒ Întreabă istoricul romîn L.Boia (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 25).

În alt loc, mai la vale, dînsul reaminteşte: «…Romînia există doar de la 1859» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 212).

Mai înainte istoricul citat scrie apăsat: «24 ianuarie 1862. Din acest moment există cu adevărat Romînia, iar Bucureşti devine capitala ei» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 71).

Acelaşi L.Boia de cîteva ori subliniază: «Moldovenii pînă în secolul XIX nu numai că au avut statul lor, dar nici nu şi-au spus «romîni», ci moldoveni» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 25).

Aşadar, «Romînia», «corp întreg», cu valahii, adică «romînii», de la sud de Carpaţi, cu moldovenii de la est de Carpaţi pînă la Prut (fără Bucovina), există de abia din 1862, din a doua jumătate a secolului XIX!

Moldova toată, din Carpaţi pînă la Nistru, şi moldovenii pînă dincolo de Nistru există din secolele XIII ‒ XIV pînă în veacul XIX.

Dispreţuind cu înfumurare aceste evidenţe ‒ pentru orice învăţat care poate citi! ‒ istoricul romînesc V.Spinei, om învătat, director de institut, declară: «Apariţia şi impunerea (?!) denumirii de Moldova sau Ţara Moldovei reprezintă o consecinţă a încercărilor de a realiza o diferenţiere terminologică între ţările romîne» (Spinei V. Terminologia politică a spaţiului est-carpatic… P. 73). Aşa e scris: «ţări romîne»!

Care «ţări»? Care «romîne»?! În acea epocă nu exista nici una!..

De cine trebuia «să se diferenţieze» multiseculara Moldovă, dacă pînă la mijlocul veacului XIX nu există nici o «ţară romînă»?! Avem în vedere nume oficial de ţară, nume de stat, adeverit de actele proprii şi de documentele altor ţări, nu antrenamente cronicăreşti sau impresii de călătorie… Astfel de declaraţii, ridicole şi ruşinoase pentru orice persoană care se crede savant, sînt urmări lamentabile ale dictatului naţionalist-ceauşist de tratare «unificată» ‒ expansionistă a istoriei basarabilor, transalpinilor, ungrovlahilor, valahilor, boiţi în jumătatea a doua a veacului al XIX-lea «romîni», implantaţi ideologic din Serbia pînă la Bug… Este, de fapt, o reacţie bolnăvicioasă la sfîşietorul complex de inferioritate, de care suferă obştea ungrovlahă de mai multe veacuri…

Deşi nu existau, «Romînii» intrau în secolul XIX într-o situaţie jalnică… Nu exista nici cuvîntul «Romînia» (Boia L. Romînia ţară de frontieră… P. 64).

În cartea sa, excedentar occidentalizată, dar cu răbufniri de «istorie sinceră», Romînia ţară de frontieră a Europei Lucian Boia mărturiseşte: «Ceea ce frapează pe romîni este constituirea tardivă a «statelor romîneşti». Romînii intră tîrziu în istorie… În sensul că abia în jumătatea a doua a veacului al XIX-lea devine «vizibilă (nu ca «romîni»!) prezenţa lor în Europa» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 56). Abia după Conferinţa de la Paris din 1858.

Reputatul istoric este tare indulgent: nu spune totul. De fapt, «Romînii» prezintă cea mai tîrzie comunitate etnică din Europa. Măcar în comparaţie cu moldovenii. Organizaţia lor politico-administrativă la mijlocul secolului XIX se numea «Valahia», iar locuitorii ei în toate articolele Conferinţei de la Paris (22.05 ‒ 19.08.1858) sînt desemnaţi «valahi»… (Romînia la 1859. Bucureşti, 1984. I. P. 274 – 291.; Stati V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, 2007. P. 240 ‒ 242).

Către mijlocul secolului XIX «problema ungrovlahilor («romînilor» zice L.Boia) a fost (şi continuă să rămînă ‒ V.S.) reducerea treptată a handicapului… Decalajul (= diferenţa) considerabil a generat în conştiinţa modernă a romînilor un complex de inferioritate şi, în mod logic, diverse tactici pentru a-l completa» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 56 ‒ 57).

«Adunîndu-se recent într-o singură naţiune (Cînd? După 4.06.1920, cînd, la Trianon, Antanta a dăruit Romîniei Transilvania? (Istoria Romîniei în date. Bucureşti, 1971. P. 319). După 28.10.1920, cînd, la Paris, Antanta a aprobat tîrgul de Buftea din 26.12.1917, cînd nemţii au dat voie Romîniei să ocupe Republica Democratică Moldovenească? (Stati V. Istoria Moldovei în date. 2007. P. 314) şi împrumutînd atît de mult de la alţii, romînii au tot căutat (şi caută!) argumente pentru a-şi sublinia individualitatea (Boia L. Romînia ţară de frontieră… P. 202).

«Romînia inexistentă pînă la 1859 (de fapt, pînă la 1862, cum a subliniat însuşi L.Boia) «s-a făcut (anume: «s-a făcut»!) din bucăţi (anume: «din bucăţi»!) şi aceste «BUCĂŢI» AU TREBUIT SUDATE ÎNTRE ELE… S-a preferat uniformizarea în locul acceptării, chiar cultivării, diferenţelor istorice şi culturale vizibile şi astăzi, în ciuda unei istorii, care ne vorbeşte despre o imaginară unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului romînesc» (Boia L. Istorie şi mit în conştiinţa romînească. 2011. P. 30).

Alcătuirea, în urma jocurilor geopolitice, a actualului teritoriu al Romîniei «a generat tendinţa unei tratări «unificate» a istoriei anterioare… În vremea lui Ceauşescu cuvîntul de ordine a ajuns să fie (şi să troneze pînă astăzi, inclusiv în «istoriile romînilor» îngăimate la Chişinău ‒ V.S.) «unitatea absolută a istoriei romîneşti» (Boia L. Romînia ţară de frontieră... P. 64).

Acest discurs istoric, falsificator, naţionalist-expansionist, este exploatat pînă la refuz de istoriografia romînească la fabricarea şi injectarea a celor mai caraghioase minciuni, a celor mai gogonate «băbeşti basne»: «Basarabia pămînt romînesc», «ţări romîneşti», «moldovenii sînt romîni», «Republica Moldova ‒ stat romînesc…».

Vasile Stati

/va urma/

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

5. Turco-basarabii fondatori ai Ţării basarabilor/Ungrovlahiei/Munteniei

În istoria etnică a basarabilor/transalpinilor/ungrovlahilor/muntenilor, azi «romîni», există anumite «spaţii albe», zone tabuizate. Această impresie este greu de înlăturat, după ce consulţi indicii (onomastic, toponimic) ai primelor volume ale colecţiei DRH, comaptimentele A; B; D.

Basarabii, menţionaţi în diferite surse vechi, pomeniţi de Mihail Eminescu, umflaţi de B.P.Haşdeu, continuă să rămînă găvozdiţi în covrul supravegheat al tăcerii, deci al ignoranţei. Pentru a se convinge, doritorii pot consulta indicii de la sfîrşitul volumelor pomenite.

Cum afirmă B.P.Haşdeu, cel mai înflăcărat trubadur al acestei comunităţi etnice, basarabii au dat «numele ţării basarabilor, pe care l-a purtat deja în secolul XIII…». Dînsul invocă «mai multe texturi din secolii XIV ‒ XV», în care ţara de la sud de Carpaţi «e numită «a basarabilor» sau «Basarabie»: ţarul sîrbesc Şt.Duşan (1330 ‒ 1356), papa Grigore XI (1370 ‒ 1378), regele Sigismund (1366 ‒ 1437), regele Vladislav Iagello (1350 ‒ 1434), istoricul Dlugosz (1415 ‒ 1480), cronicarul polon Miehowskii (1450 ‒ 1523), cronicarul maghiar Thuroczi (1450 ‒ 1490)… Se mai pot adăuga alte surse…

La 1424 marele duce litvan Vitold constata «differencias inter basarabitas et Moldavanos»…

La 1430 ambasadorii poloni scriu despre «woywoda Dan Bessarabie adunatis gencium bessarabicorum (= neamul «basarabilor»). Însuşi Mircea cel Mare (corect: cel Bătrîn) la 1403 îşi dă titlul de «voievod şi domn a toată ţara basarabilor».

Alexandru cel Bun şi Ştefan al III-lea cel Mare, domni ai Moldovei, «numeau ţara de la sud de Carpaţi Basarabie sau şi mai bine o numeau cu pluralul: basarabi (до бессараб, из бессараб), ca şi cînd ar fi fost basarabi toţi locuitorii ei» (B.P.Haşdeu. Etymologicum magnum Romaniae; M.Costăchescu, II; I.Bogdan, II).

Curios, de ce se ruşinează transalpinii/ungrovlahii/muntenii, azi «romîni», de denumirea ţării lor ‒ Basarabia?! De ce se ruşinează de fondatorii ei ‒ basarabi?!

Din care interese ‒ expansioniste?! ‒ întind prostirea basarabă, de origine turco-tătară, asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru, de la Nisporeni pînă în Bugeac, de la Basarabia-Nord pînă la Filarmonică cu Dorul de Basarabia?!

6. «Romîn» ‒ «romînesc» ‒ «Romînia». Mărturii externe

Alături de «problema centralăa numelui romîn», P.Panaitescu socoate «aproape tot aşa de interesante şi instructive şi celelalte nume ale neamului: cele date de străini: vlahi.

Ca şi în celelalte compartimente, şi în cele ce urmează ne vom baza numai pe documente, în primul rînd, pe informaţiile din izvoarele externe. Evident, vom fi nevoiţi, în cazurile respective şi în treacăt, să recurgem la anumite declaraţii şi comentarii ale autorilor romîni, corelîndu-le cu datele din documente.

Observînd întrebuinţarea termenului «Romînia» în unele publicaţii din Ungrovlahia/Muntenia (anii 1837 ‒ 1859), E.Stănescu îşi închipuie că «generalizarea terminologică în perioada arătată a noţiunii de «Romînia», din punctul de vedere al denumirilor interne, reflectă ca o oglindă procesul dezvoltării conştiinţei de unitate teritorială a poporului romîn». Domnia sa crede că «acelaşi proces poate să se reflecte în acelaşi fel şi din punctul de vedere al menţiunilor externe… relativ stabile de-a lungul perioadei secolelor XIV ‒ XVIII… ».

Cu o certitudine de invidiat academicianul E.Stănescu declară: «Analiza izvoarelor arată, că în cadrul sistemului terminologic de denumiri externe ale teritoriului locuit de romîni, noţiunea fundamentală este cea de «Valahia» (Ibidem).

Originalitatea şi picanteria acestui banc «ştiinţific» romînesc constă în faptul că în actele externe/cu destinaţie externă din 1222 pînă în 1456, de fapt pe parcursul a mai mult de 100 de ani de existenţă a ţării de la sud de Carpaţi (1330 ‒ 1456) teritoriul ei este desemnat «Valahia» numai de 11 ori: 8 în documente de provenienţă maghiară (unul în limba germană); de trei ori în actele valahe cu destinaţie externă: prima dată la 1413 (într-o gramotă în care Mircea cel Bătrîn «waiwoda transalpinus» (tradus «voievodul Ţării Romîneşti») este, totodată, şi al «terre nostre Walachie» (tradus tot «ţară Romînească»). ‒ DRH D. I. P. 198 ‒ 199.). Ultima dată ‒ în 1456 (într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş). De notat, că în timpul domniei sale Mircea cel Bătrîn (1386 ‒ 1418) s-a intitulat domn şi voievod al Ungrovlahiei de 22 de ori, al Transalpiniei ‒ de 5 ori, Угровлашкой Земли ‒ de 2 ori, Влашкой Земли ‒ 1 dată…

Primul act cunoscut din ţara de la sud de Carpaţi este din 25.11.1369, fiind semnat de Ladislau «woyoda transalpinus» (voievodul transalpin) în ţara Transalpină (in terram Transalpinam). ‒ DRH B. I. P. 12 ‒ 13.

În general, noţiunea «Valahia» pentru ţara de la sud de Carpaţi prima dată este folosită într-un act al lui Sigismund, regele Ungariei, din 1399.

Judecînd după datele documentare depistate, însumate de cercetătorii romîni şi incluse în volumul I al colecţiei academice Documenta Romaniae Historica. D. Relaţiile dintre ţările romîne (1222 ‒ 1456) (Bucureşti, 1977), «noţiunea fundamentală pentru teritoriul locuit de romîni» în veacurile XIV ‒ XV era «Terra Transalpina» ‒ Ţara transalpină ‒ 155 de menţiuni. «Valahia» în actele interne este menţionată de 4 ori, «Власка», «Влашкя», este menţionată de 10 de ori.

Titlul seriei apare tare amuzant: Relaţiile între ţările romîne… Care «relaţii»? Cu care «ţări romîneşti», cînd, la 1456, nu exista nici una! Să fie oare Ungaria «ţară romînească»?! Dacă nu a fost, de ce mai mult de o treime din 281 de acte, emise de cancelaria regală a Ungariei pînă în 1456, sînt incluse în volumul «Relaţii între ţările romîne?» Iar unele acte, bunăoară, din 27.12.1391, se dublează în DRH B. şi în DRH D.

Sau, poate, «ţara transalpină», că aşa este numită ea în majoritatea covîrşitoare a actelor, nu era de sine stătătoare?! Este semnificativ că în gramota sa din 20.01.1368 voievodul sud-carpatic se intitula: «Vladislav din mila lui Dumnezeu şi a maestăţii sale regeşti Ludovic, rege al Ungariei, voievod al Ţării Transalpine… » (DRH D. vol. I). Tot aşa se va intitula Vladislav transalpinul şi în actul din 25.11.1369…

Desigur, pe aiurea diferiţi suverani, pontifici, calători, misionari uneori au scris despre ţara de la sud de Carpaţi ceea ce credeau, ceea ce îşi închipuiau sau au auzit de la alţii, extinzînd, cum vom vedea, noţiunea de «Valahia» nu numai asupra fostelor colonii rîmlene, dar şi asupra spaţiului est-carpatic. Noi aici, şi în continuare, ne-am bazat pe informaţiile documentate, depistate, sistematizate şi girate de forurile ştiinţifice romîneşti.

Vasile Stati

/va urma/

Русский язык, дева Майя из Рисипень и Танасова Грэкина

В 2014 г. остроумец-публицист Виорел Михаил оповестил Республику Молдова, что «Госпожа министр Майя Санду проводит реформу». Подчеркнуто В.Михаилом, который спешит добавить: «Хорошая реформа. Хочет поднять качество образования путем слияния школ. Однако живем то мы в постыдные времена, когда второгодник Миша Гимпу ставит оценки «госпоже» (так пишет Виорел Михаил!) Санду! Брр!». Как злословят юные бездельники, два неуча могут одинаково оценить грамотность друг друга. Все же г-н Виорел Михаил элегантен не только по стилю и манерам, но и снисходителен. Он отечески советует румынизаторше, более рьяной, чем реформатор Спиру Харет: «Милая/дорогая Майя, учти латинскую мудрость: «не выше сандалий!»».

Г-н Виорел Михаил узнал (только он знает откуда!): «Ты превосходна в менеджменте, но не в области школьных программ. Почему послушалась тупиц-националистов и исключила обязательное изучение русского языка из учебной программы?… Могу тебе сказать, что ИСКЛЮЧЕНИЕ РУССКОГО ЯЗЫКА ИЗ ШКОЛЬНОЙ ПРОГРАММЫ — ЭТО ПРЕСТУПЛЕНИЕ ПРОТИВ СОБСТВЕННОГО НАРОДА, ЭТО ОЗНАЧАЕТ, ЧТО ПРЕДНАМЕРЕННО СПОСОБСТВУЕШЬ ДАЛЬНЕЙШЕМУ ОБОЛВАНИВАНИЮ ДЕТЕЙ МОЛДАВАН» (Viorel Mihail. Săptămîna, 31.01.2015).

В наши дни, может более, чем когда-либо, молдавской молодежи, всем молдаванам остро необходимо изучать, знать русский язык, дабы окончательно не утонуть в болоте румынского агрессивного обскурантизма и не превратиться в слепое орудие безграмотного, молдавофобского и русофобского румынизма. Одурманенной идеологией безбрежного румынизма Деве из Рисипень (в отличие от Орлеанской Девы) безразлична судьба страны, чаяния молдавского народа; ей не нужны молдавские школы, тем более изучающие русский язык. В своей неприкасаемости эта недотрога в тоге инквизиторши, видимо, страдает идиосинкразией к подрастающим поколениям. Второгодница в великой школе жизни, она не читала как делаются дети, как их поднимают и воспитывают, как их любят… Она не доросла даже до подола героини Андрея Лупана Танасова Грэкинадородная, красивая, с десятком детей!

…Если мы стремимся быть на уровне требований времени, быть образованными, преданными гражданами Молдовы, быть признательными и уважительными с теми, кто столетиями вместе с нами шагал по жизни, кто делил с нами радости и потери, то более чем необходимо, по-людски, по-христиански учить и знать русский язык.

Василий Стати

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

3. Cine şi ce limbă vorbea la sud de Carpaţi?

Dacă vreţi să vorbiţi despre «Cum s-a ajuns la Romînia» (romîni, romînească) trebuie să fiţi prudenţi, fiindcă, ne previne L.Boia, «atingeţi un domeniu delicat»! Fiindcă toată vorbăraia romînologică este o banală «formă fără fond». Şi fără capăt la romîni. Savanţi din diferite ţări încă în anii 60 (sec. XX) au demonstrat că afirmarea/conştientizarea numelui poporului (etnonim), a denumirii limbii (glotonim) marchează încheierea procesului de zămislire a comunităţii etnice.

Pornind de la acest concept, istoricul romîn L.Boia se întreabă: «Ce înseamnă popor?» şi răspunde: «Un popor se recunoaşte în anumite simboluri, repere istorice, culturale şi politice. Mai întîi de toate, ARE UN NUME! Putem oare vorbi despre un popor, cînd populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi cînd nu se numeşte că însăşi într-un anume fel?» (Romînia ţară de frontieră a Europei. 2002).

Dar să urmărim, cum şi cît de convingător «se recunosc» sud-carpaticii în «reperele culturale», istoriografice, în comparaţie, pentru o ilustrare cît mai clară, cu «reperele culturale», istoriografice ale moldovenilor.

Constatăm: «reperele culturale» (aici – istoriografice, din Moldova), considerate de L.Boia drept (unele din) condiţii, prin care «se recunoaşte un popor (o etnie)», confirmă plenar şi cuprinzător conştiinţa de sine naţională a poporului (etniei) moldovenesc, reflectată din 1407 pînă în 1590 (Cronica murală de la Suceava) în expresiile/termenii Moldova, Ţara Moldovei, letopiseţele Moldovei, voievozii Moldovei, gospodarii Moldovei, comandanţii oştilor moldovene, îndrumătorii (mitropoliţii) moldoveni, egumenii moldoveni, oştenii moldoveni, pămîntenii moldoveni, bejenarii moldoveni – însemne naţionale înveşnicite scris în 14 (paisprezece) texte – acte voievodale, cronici.

Constatăm: nimeni, «nici un spuitoriu, nici un scriitoriu n-au istorisit» (C.Cantacuzino, 1716) despre ţara de la sud de Carpaţi. P.Panaitescu conchidea: istoria ţării carpato-dunărene «a fost acefală» (fără cap).

Astfel, nici un text, nici un rînd scris pînă pe la 1690 nu poate contribui la recunoaşterea populaţiei sud-carpatice ca popor/etnie (rumînească). Să continuăm registrul «reperelor culturale…»:

Mărturiile scrise – de ordin istoric, etnic, cultural-lingvistic, reproduse – doar unele! – în acest compartiment, confirmă concluzia lui N.Iorga: «Totul este deosebit între aceste două ţări – Moldova şi Ungrovlahia – care la început nici nu se ating» (Iorga N. Istoria romînilor. III. Bucureşti, 1993. P. 183).

În perioada de «apogeu al Moldovei» (N.Iorga) ţara lui Ştefan al III-lea cel Mare a dominat cuprinzător Ţara basarabilor/Ungrovlahia. «Hegemonia şi suzeranitatea Moldovei asupra Valahiei» (E.Stănescu), chiar umilirea, încă din veacul XV a dat naştere unui dureros complex de inferioritate, de care şi astăzi suferă urmaşii basarabilor/ungrovlahilor. Această stare de inferioritate, de insufienţă etnică şi culturală şi astăzi mai este vie, această superioritate a Moldovei este recunoscută de personalităţi marcante din Romînia.

Cu mare regret cu o şi mai mare uimire CONSTATĂM, că asurzitor trîmbiţatele «băbeşti basne» (C.Cantacuzino) despre o misterioasă «ţară romînească», despre niscaiva «rumîni» dintotdeauna şi de pestetot «nu se recunosc nici într-un reper istoric, cultural, politic!» (L.Boia), nici într-o creaţie populară din zona sud-carpatică, nici într-un act emis de formaţiunea carpato-dunăreană din perioada ei de întemeiere şi statornicire!

Într-adevăr, lingvonimul, denumirea limbii este «întîiul semn distinctiv şi cel mai caracteristic al unui popor», glotonimul – numele limbii materne este cel mai timpuriu şi trainic însemn fundamental al unei comunităţi, al unui popor (S.Arutiunov). Dar această comunitate, acest popor trebuie să fie conştientizat! «Mai întîi de toate trebuie să aibă un nume! Să se numească ea/el într-un anume fel!».

De acum la prima încercare de a alipi samavolnic, artificial adjectivul «romînească» de ţara, de populaţia sud-carpatică, de limba ei, ne ciocnim de un gard fără pîrlaz, ne lovim de un zid, pe care nu-l putem depăşi: nu ştim cum se numea ea însăşi această populaţie! Judecînd după toate hrisoavele, după toate hîrtiile scrise de ea şi de alţii despre ea, nu ştim cum «ea însăşi se numea într-un anume fel» (L.Boia). Nici actele oficiale din culegerile academice DRH B. I. Ţara romînească (1247 – 1500), DRH D. I. Relaţiile între ţările romîne (1222 — 1456) nu divulgă acest secret.

În lumina axiomei «limba unui popor se contopeşte şi se confundă cu naţionalitatea sa», în lipsa numelui «într-un anumit fel» însuşit şi conştientizat, nu putem stabili care este denumirea limbii sud-carpaticilor: basarabă?, ungrovlahă?, valahă?, muntenească…?

Cu toate acestea, L.Boia, istoric cu nume de prestigiu, uneori se lasă ademenit de sirenele romîneşti ale antimoldovenismului de peşteră în haină etnică, lingvistică. Ne dăm sama, că pentru un «romîn de calitate» este peste putinţă să citească lucrările autorilor moldoveni. Dar măcar documentele, actele oficiale, măcar atunci, cînd încearcă să se pronunţe asupra realităţilor din Republica Moldova, le-ar putea răsfoi? De necrezut, dar chiar L.Boia, ca rromîn veritabil, scrie: «Limba romînă (şi nu moldovenească în epoca sovietică) a fost declarată limbă a statului…».

Ne închipuiam, că Ioan-Aurel Pop, Ioan Scurtu şi ceilalţii de aceeaşi competenţă habar nu au că Gr.Ureche, Miron Costin, D.Cantemir nu sînt din «epoca sovietică» şi nici «stalinişti», dar că nici L.Boia nu ştie aceste lucruri, nu ne puteam închipui…

4. Cînd apare expresia «limba romînească»

«Cu timpul termenul valahă (vlahă) a fost raportat numai la limba Munteniei. Pentru limba Moldovei se foloseşte adjectivul moldovenească (limba moldovenească), format cu mult mai înainte de la numirea statului – Moldova. Termenul «romînă/romînească» se va referi la limbă paralel cu denumirea de «valahă», dar mai tîrziu. Încă în anii 30 ai sec. XIX Fr.Diez în Gramatica comparativă a limbilor romanice foloseşte termenul «valahă» (limbă). În prima jumătate a veacului XIX Ia.Ghinculov raporta termenul «valahă» numai la tipul de vorbire muntenească… Termenul «romîn» raportat la limbă capătă o raspîndire largă mai ales după unirea Munteniei cu Moldova de peste Prut şi după arariţia noii denumiri a statului – Romînia». Cum s-a arătat mai sus.

«Expresia «limba romînească» apare în 1838» (Biblioteca analitică a limbii romîne literare. 1780 – 1886. Bucureşti, 1972. P. 225; Arvinte V. Romîn, romînesc, Romînia. Bucureşti, 1983. P. 46).

Adverbul moldoveneşte este atestat în creaţia populară moldovenească din sec. XIV (Eposul eroic. Chişinău, 1983. P. 27, 28, 185).

Glotonimul limba moldovenească,s-a menţionat, este fixat în izvoare străine: moldausche Sprasche (în Tirol, 1591); de lingua moldavorum – în Istoriile… lui J.–A. de Thou (Franţa, 1591)… Mai tîrziu în Notele de călătorie ale lui Goethe: moldausche Sprasche (1787)… Despre limba moldovenilor s-au scris studii filologice: Despre limba noastră moldovenească de Gr.Ureche (1635); Despre limba moldovenească de Miron Costin (1677); Despre limba moldovenilor şi Despre literele moldovenilor de D.Cantemir (1716)… În limba moldovenească avem primul act oficial scris la 1571. Din 1581 avem primul Lexicon moldovenesc (Catastihul mănăstirii Galata). Primul dicţionar moldovenesc a fost alcătuit de N.Milescu Spataru în 1672. La 1719 italianul Silvestro Amelio alcătuieşte Vocabulario italiano-moldavo.

Din Valahia, în această perioadă, nu avem nimic scris despre vreo limbă valahă. Şi mai puţin despre vreo careva «limbă romînă».

Nu puteau moldovenii să rămînă muţi vreo 500 de ani pînă s-ar fi «deşteptat» rumînii, ca să le spună cum să-şi numească limba maternă!

Faimosul erudit publicist romîn G.Damian, chemat la «luminarea» – romînizarea moldovenilor, zăpsind că moldovenii au demonstrat «adevărul: acela că limba romînă apare ca denumire abia în secolul al XIX-lea», recunoaşte: «În Romînia nimeni nu se teme de acest adevăr» (Timpul, 29.07.2011).

Slavă Domnului, că măcar în mileniul al III-lea «romînii» s-au luminat măcar în această privinţă!

Vasile Stati

/va urma/

IDEOLOGIA MOLDOVENISMULUI – VACCIN TĂMĂDUITOR DE MOLDOFOBIE

Concepțiile ideologice care caracterizează societatea moldovenească au fost întotdeauna și sînt denumirea statului Moldova, moldovenii se numesc moldoveni de cînd au apărut pe pămînt, limba lor este cea moldovenească și nu una inventată. Acești trei piloni ai veșniciei neamului moldovenesc constituie în fond ideologia moldovenismului.

În valoroasa lucrare științifică a istoricului Vasile Stati „Moldovenismul – ideologia de stat a Moldovei” citim: „Politica de stat a Valahiei/Munteniei de prin 1860 încoace de a nehila, a disprețui tot ce-i moldovenesc, sentimentul național al moldovenilor, adică moldovenismul a produs antimoldovenismul romînesc, naționalist și agresiv”. Astfel, era și firesc ca moldovenii să se înarmeze cu moldovenismul ideologic.

În istoria nouă, ideologia moldovenismului se manifestă în condiții concrete ca mijloc de autoapărare națională, spre deosebire de romînismul colonizator, propagat și susținut oficial ca o ideologie a grandomaniei neonațiste romînești. Această politică de stat a demonstrat-o recent și ambasadorul Romîniei la Chișinău, fălindu-se că nu e numai unionist, ci și mare doftor, recomandînd moldovenilor să se vaccineze „împotriva virusului moldovenismului primitiv”. Adică, împotriva credinței sfinte în țară, Statul Moldovenesc, în etnonimul Moldoveni, în glotonimul Limba Moldovenească!

Reprezentantul guvernului de la București, ca și membrii Academiei romînești, nici aceasta nu știe, după o apreciere a lui Socrate a prostiei, că „moldovenismele/moldovenismul – trăsătură colectivă etnolingvistică identificatoare, caracteristică numai Moldovei și moldovenilor, încă din veacul al XIX-lea a înrîurit simțitor cultura și limba literară valahă pe cale de a deveni „romînească”, (V. Stati. „Moldovenismul – ideologia de stat a Moldovei”). Acest adevăr îl confirmă și L. Șăineanu, alcătuitorul primului dicționar universal al limbii romîne: „În a doua jumătate a veacului al XIX-lea moldovenismele pătrunseră în limba literară mulțumită fruntașilor poeți Alecsandri, Eminescu și prozatorilor I. Creangă ș. a. – moldoveni, originari din Moldova”.

După zdrobirea națiștilor romîni în frunte cu I. Antonescu, pohta de „Basarabia” scăzuse temporar, iar în 1955 afirmațiile lui Șăineanu își găsesc oglindire și în constatarea Consiliului Științific al Institutului de lingvistică din București, „stabilind că atît sub raportul conținutului de idei cît și ca limbă literatura noastră contemporană (romînească – n.a.) începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea cu scriitorii grupați în jurul revistei „Dacia literară…Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri – toți moldoveni. Limba scriitorilor moldoveni s-a impus ca limbă a literaturii noastre contemporane, fiindcă are la bază izvorul viu al graiului popular”.

Cît de mult trebuie să le lipsească antimoldoveniștilor inteligența ca să afirme că asemenea scriitori moldoveni și urmașii lor pînă în zilele noastre, cei cu graiul popular sînt „moldoveni primitivi”!

M. Eminescu scria în „Timpul”, 27 aprilie 1878, că Moldova e un „nume destul de vechi, de frumos și de acoperit de glorie, încît de parte de a-l nega sau schimba, suntem în drept a ne făli cu el”, pe cînd acum țara cu numele glorios moldovenesc e denigrată de toți netoții basarabi! Eminescu nega „închinarea modei (propagată astăzi de unioniști – n.a.) de a schimba pînă și numele propriu al străvechii țări, botezată o dată de moși și strămoși”. Tendința propagată pe larg de presa ONG-istă proromînească de a schimba numele Statului Moldovenesc pute a națism și fascism, Moldova va fi Moldova precum au botezat-o moșii și strămoșii moldoveni, inclusiv și cei ai lui Eminescu, care „nu-și poate număra strămoșii moldoveni din țara de sus a Moldovei pe degete, vreme de două veacuri”. (G. Călinescu).

În discursul rostit în Academia Romînă cu ocazia jubileului de 25 de ani ai acestei instituții, în aprilie 1891, Mihail Kogălniceanu, fost președinte al academiei, se mîndrea cu originea sa: „Cu o mică mîndrie de MOLDOVAN să-mi fie permis de a spune că atît legea privitoare la emanciparea țiganilor mănăstirești și ai statului, cît și aceea privitoare la emanciparea țiganilor particulari, s-a votat mai întîi în Moldova”, apoi în București. Și în acest domeniu valahii au luat pildă de la moldoveni!

Și M. Eminescu se mîndrea cu Moldova noastră: „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a romînilor un rol important”, scria poetul în „Curierul de Iași”, 30 august 1877, și continua că în Moldova, nume frumos și acoperit de glorie, „s-a făcut binefăcătoarea reacțiune în contra ignoranței și spiritului de neadevăr al „academicianilor”, ceea ce nu vedem astăzi în Republica Moldova, clasa politică altă grijă neavînd decît ba s-o „vîre”, ba s-o „scoată”, ba s-o „integreze” cu urmașii basarabilor și ai lui Antonescu. Poetul vorbește despte o reacțiune „la mare depărtare (în Moldova moldovenilor! – n.a.) de șarlatanismul intelectual (care și astăzi se vîră pe gît cetățenilor moldoveni de pe ecranele televizoarelor antimildovenești zi și noapte! – n.a.), de suferința și corupția (veșnic valaho-romînească, doamnă Maia Sandu! – n.a.) centrului public al țării” din București.

Și dacă noi, moldovenii de astăzi ne mîndrim și-i onorăm pe asemenea fruntași ai culturii neamului moldovenesc M. Kogălniceanu, M. Eminescu, V. Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, D. Cantemir, G. Ureche, M. Costin, I. Neculce și mulți alții și folosim și vorbim limba lor, Limba Moldovenească, pe care o iubim și o onorăm ca pe o icoană și care a îmbogățit-o cu tezaurul său lingvistic și pe cea romînească, de ce noi, moldovenii ar trebui să fim niște „primitivi”, inferiori în raport cu valaho-romînii!

Pentru că moldovenismul le stă ca osul în gît colonizatorilor spirituali de dincolo de Prut, Ei au declarat oficial, inclusiv și prin gura ambasadorilor romîni, că denumirea limbii moldovenilor trebuie să dispară, atunci va dispărea și Statul Moldovenesc pentru ca acest teritoriu „să fie reîntors țării”.

Valoroasa lucrare științifică „Moldovenismul – ideologia de stat a Moldovei” a fost zămislită de istoricul Vasile Stati nu întîmplător. Ea a devenit necesară îndeosebi în zilele noastre, cînd antimoldovenismul e propagat chiar și de la tribuna Parlamentului, cînd unioniștii rîvnesc nu numai la fotoliile de deputați, dar și de președinte al „Basarabiei”, cînd guvernanții romîni și-au adus rachete americane în spatele Republicii Moldova pentru ai intimida pe moldoveni și ai face să-i asculte pe cei „mari și tari”. Dar situația n-a ajuns pînă la aplicarea tancurilor și rachetelor, ideologii Romîniei mari încearcă să cucerească teritoriul pruto-nistrean cu moldofobismul „intelectogol”, după aprecierea lui V. Stati, ideologie susținută pe toate căile și de oficialii europeni. Studiind această operă a lui V. Stati, bazată documentar în exclusivitate pe scrierile istoricilor și ale oamenilor de cultură din Romînia, cititorul va rămîne convins că ideologia moldovenismului, ca ideologie de stat a Moldovei, este un vaccin calitativ licențiat de întreaga societate moldovenească și menit de a tămădui de virusul moldofobiei toți răuvoitorii Statului Moldovenesc și ai cetățenilor moldoveni.

Tudor CHIFIAC

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

2. «Romîn» ‒ «romînesc» ‒ «Romînia». Mărturii interne

Frecvenţa termenilor «romîn», «romînesc», «Romînia», reflectarea lor în izvoarele ungrovlahe interne, dacă riscăm să-i credem pe rumînologii romîneşti, par să fie demult şi definitiv stabilite. Să urmărim declaraţiile cu alură de magister dixit.

Academicianul C.C.Giurescu: «Poporul a zis întotdeauna ţinutului dintre Carpaţi şi Dunăre Ţară Romînească…»

«Numele nostru generic şi străvechi, pe care îl întrebuinţează poporul este numele de «rumîn»… Sîntem singurul popor romanic, care am păstrat numele vechilor stăpînitori»…, ‒ C.C.Giurescu. Istoria romînilor, vol. II, 2000. P. 241, 242. Din păcate, C.C.Giurescu nu ne spune: cine?, cum? şi ce «nume»? a păstrat la nord de Dunăre din anul 271 pînă în 1330. Declaraţiile lui C.C.Giurescu despre «întotdeauna», «generic şi străvechi» se sprijină numai pe titlul său de «academician». Mai mult pe nimic.

P.Panaitescu (1933, 1947): «Numele, pe care şi pe atunci, în prima parte a Evului Mediu, şi-l dădeau «rumînii» înşişi: rumîni…». «Romînii din Ţara Romînească… întotdeauna s-au dat drept romîni din Ţara Romînească» (P.Panaitescu. Interpretări romîneşti, 1994. P. 76, 78). Din păcate, şi acest reputat istoric romînesc nu ne spune: care ar fi începuturile acestui (infinit?) «întotdeauna». Rămîne taină nedezlegată: de unde a aflat P.Panaitescu că «în prima parte a Evului Mediu» transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-au numit «rumîni». Şi încă «întotdeauna»?!

Chiar şi academicianul Dimitrie Onciul, poate cel mai documentat şi cumpătat istoric, învăluit de clăbucii romînismului, declară: «Romînii indigeni (muntenii) au numit ţara lor totdeauna (sic!) Ţară Romînească, nume întrebuinţat regulat (sic!) în documentele interne romîneşti (sic!) şi în cronicile ţării» (D.Onciul, 1904). Fără să se trudească a-şi argumenta declaraţia.

Academicianul E.Stănescu: «Romîn» ‒ mai ales sub forma de «rumîn» ‒ este numele cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie poporul nostru» (E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Mărturiile interne: «romîn» ‒ «romînesc» în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII, 1964. P. 969). Şi acest tare ploditor rumînolog romînesc (autor al trei studii întinse despre «romîn» ‒ «romînesc» ‒ «Romînia») păstrează ca pe o straşnică taină: cine i-a spus că transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-ar fi numit «rumîni» «în întreaga lor istorie»? Sau măcar pînă în veacul al XVIII-lea? Nu aduce nici o dată măcar o brumă de dovadă, păstrînd «secretul» cu frică de moarte…

Adolf Armbruster (1972): «Romînii înşişi nu s-au numit pe ei niciodată altfel decît romîni (rumîni). ‒ A.Armbruster. Romanitatea romînilor. Istoria unei idei, 1972. Acest, cel mai înfocat cîntăreţ al romînilor romîneşti romînizaţi, atît de mult şi de tare declara (cînd trăia în Romînia) credinţă «veşnicului» nume «romîn», că repetă această lozincă lipsită de orice temei şi în 1993 (ediţia a doua a cărţii sale despre «romanitatea…» etc.).

Victor Spinei, doctor, profesor: «Poporul romîn s-a denumit pe el însuşi (…) printr-un nume asemănător cu cel al strămoşilor săi păstrînd în mod permanent conştiinţa originii sale romane» (V.Spinei. Moldova în secolele XI ‒ XIV. Ed. a II-a. Chişinău, 1992. P. 106).

Nu stă în intenţia noastră să completăm lipsa de informare (prin ignorarea arogantă a conţinutului actelor moldoveneşti, cum procedează domnia sa în studiul Terminologia… (1982), sau să subliniem interpretarea declarativă, sub orice nivel, a dlui doctor profesor a «permanenţei conştiinţei romane». Vom arăta totuşi că domnia sa este atît de sigură şi iritată la limită, că repetă declaraţia absolut nefondată (şi invectivele nedemne pentru un doctor, profesor) şi în sinteza sa Universa valachica. Romînii în contextul politic internaţional de la începutul mileniului al II-lea, editată adulator la Chişinău (2006) în 300 de exemplare:

«Romînii s-au autodesemnat prinr-un nume derivat de la Romanus… Romînii sînt singurul popor neolatin menţinut pînă astăzi, care au păstrat numele strămoşilor descinşi din Peninsula Apeninică» (V.Spinei. Universa Valachica… 2006. P. 31).

Dl doctor profesor, probabil, ştie că «romanus» a cunoscut cea mai mare extensiune şi utilizare pe vremea lui Charlemagne (800 ‒ 814). Cu vremea s-a redus la Rumelia, Romania, desemnînd «imperiul otoman» (C.Tagliavini, V.Arvinte). Cu acest sens este atestat într-un document al lui Ştefan cel Mare: «Sulaman bassa… con tutta Romania» (Soliman paşa… cu toate (popoarele) din Romania). ‒ I.Bogdan, II. P. 323.

Probabil, numai doctorul profesor V.Spinei ştie cum de la «romanus» ‒ Rumelia ‒ Romania (pe la 1453) s-a ajuns la «Romînia» şi «romîn». Carlo Tagliavini, fără să se consulte cu V.Spinei, constata la 1962: «Este vorba de o aparenţă, pentru că nu poate exista nici o continuitate între (moştenitorul lui «romanus») grecescul Romania şi numele Rumeliei din turcescul Rumeli, cum nu există nici între Romania (gr.) şi Romînia de astăzi, construcţie recentă de origine savantă» (Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine. Bucureşti, 1977. P. 128 ‒ 129). Astfel, declaraţia lui V.Spinei cum că «romînii s-au autodesemnat cu un nume derivat de la «romanus» este lipsită de orice temei şi nu face cinste unui doctor profesor.

Se cuvine să arătăm, că şi privitor la altă declaraţie cum că «romînii… au păstrat numele strămoşilor din Peninsula Apeninică» doctorul profesor Victor Spinei «nu suflă nici un cuvînt», cum scrie dînsul într-un stil elevat (Moldova…, 1992. P. 357), în loc să aducă vreo dovadă, probă, vreun argument…

Străduindu-se din răsputeri să descopere în textele ungrovlahe din perioada secolelor XV ‒ XVII careva informaţii despre «romîn» ‒ «romînesc», E.Stănescu compensează lipsa de probe cu divagaţii uşuratice întinse pe 33 de pagini, deseori recurgînd la declaraţii. Referindu-se la anumite texte tipărite în Valahia, dar cele mai multe din Ungaria şi Moldova, E.Stănescu decretează «Creşterea continuă a frecvenţei lui «romîn ‒ romînesc» în veacurile XV ‒ XVII…» (Premiselele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Romîn ‒ romînesc în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII. 1964. P. 777).

După cum a arătat chiar E.Stănescu, «romînesc» este menţionat numai în două izvoare ungrovlahe: 1521 şi 1602.

Dacă scădem din numărul tipăriturilor însumate de E.Stănescu, pentru ultima perioadă a veacului XVII, cele apărute în Ungaria şi Moldova, deci din alte ţări, argumentaţia lui E.Stănescu devine iluzorie.

Situaţia triadei «romîn ‒ romînesc ‒ Romînia», adică prezenţa termenilor «romîn», «romînesc», «Romînia» în actele oficiale interne ale ţării de la sud de Carpaţi, este şi mai jalnică.

Actele interne din vol.I (DRH B. Ţara Romînească (1247 – 1500) nu divulgă numele etnic al trăitorilor.

Nici unul din actele interne oficiale de epocă (1274 ‒ 1500), emise de cancelaria Ungrovlahiei şi semnate de domnii Ungrovlahiei, nu menţionează nici o dată, nici într-un hrisov, nu se face măcar vreo aluzie la ceva ce ar ţine de radicalul rom ‒, de vreo «ţară rumînească», de niscaiva «rumîni».

Culegerea de acte oficiale DRH B. Ţara Romînească (vol. I, 1274 ‒ 1500) are cîteva particularităţi. În primul rînd, ea cuprinde o serie de acte străine, emise de cancelaria Ungariei.

Apoi, un număr impresionant de acte ‒ vreo 53, semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anonime: emitenţii ori nu ştiu, ori ascund sau, poate, li-i ruşine de ţara în care domnesc ‒ nu indică numele ei. Semnatarii sînt voievozi, domni ai nu se ştie care tărîm anonim.

În al treilea rînd, actele interne oficiale ale Ungrovlahiei de pînă la 1500 nici o dată nu menţionează numele etnic al populaţiei. Probabil, din cauza că trăitorii acestei ţări încă nu închegaseră o colectivitate conştientă de comunitatea sa etnică. O dovadă în plus: martorii tuturor actelor semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anaţionali, etnoanonimi.

Spre deosebire de martorii ‒ înalţi demnitari moldoveni, boieri de divan, care adeveresc actele semnate de gospodarii, voievozii Moldovei. Suveranii Moldovei în toate actele interne (vreo 881!) semnate de ei pînă în 1504 (DRH A. Moldova, vol. I, DRH A. Moldova, vol. II, DRH A. Moldova, vol. III) se sprijină din 1392 pe «credinţa boierilor moldoveni», iar din 1401 ‒ pe «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» ‒ în 698 de documente!

Este surprinzător, dar semnificativ: printre martorii actelor ungrovlahe, semnate de domnii Ungrovlahiei/Valahiei, este Groza Moldovan (în hrisovul din 27.12.1391, semnat de Mircea cel Bătrîn); Moldovan, spatarul ‒ în gramotele din 16.04.1457 şi din 20.09.1459, semnate de Vlad Ţepeş (Vezi DRH B. Ţara Romînească, vol. I. P. 37, 199, 203).

Se cuvine, totuşi, să constatăm că numele trăitorilor din ţara de la sud de Carpaţi este atestat documentar. Bunăoară, într-un act semnat la 8 decembrie 1397 Sigismund, regele Ungariei, menţiona «cohorte walachorum et turcorum» (tradus «oaste de valahi şi turci». ‒ DRH D. I). La 1431 într-un hrisov Vlad Dracul, «voievod şi domn» al nu se ştie cărei ţări, enumeră: или с молдовени или с власи (ori cu moldovenii ori cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»). În altă gramotă din acelaşi an Vlad Dracul, «voievod şi domn» al (???), menţionează: с власи ‒ cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»…

Pe această cale şi în aşa mod ‒ siluirea actelor, falsificarea conţinutului ‒ numărul rumînilor poate fi umflat la nesfîrşit…

Academicianul E.Stănescu, de asemenea menţionează, în veacurile XVI ‒ XVII, numele etnic al localnicilor sud-carpatici: vlas, vlah, vlaşi în documente din 1533, 1535, 1596, 1603… (Vezi Premisele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Romîn romînesc în textele romîneşti din veacurile XV XVII. 1964. P. 993, 994).

Denumirile ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, numele încă necunoscut sau încă nestatornicit al populaţiei, judecînd după actele oficiale interne de pînă la 1500, demonstrează că titlul seriei DRH B. Ţara Romînească nu este sprijinit de nici o dovadă şi deci este necorect.

Componenta «Ţara Romînească» din titlul seriei «B» este o făcătură artificială din veacurile XVIII ‒ XIX, folosită ca ambalaj pentru a dosi realităţile etnice şi politice din secolele XIV ‒ XVI.

Pornind de la realităţile etnice şi politico-geografice, confirmate de actele ungrovlahe interne de pînă la 1500, ţara dintre Carpaţi şi Dunăre trebuie numită Ungrovlahia, adică Vlahia/Valahia Ungurească, după cum ne demonstrează clar, fără putinţă de îndoială, cele vreo 227 de acte semnate de domnii a toată Ţara Ungrovlahiei. Nu în zadar unii domni ai Transalpiniei, bunăoară, Vladislav mărturisea la 1368, 1369 cu închinăciune şi recunoştinţă că este «voievod al Transalpiniei din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei».

Vasile Stati

/va urma/

MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE STAT A MOLDOVEI

IX. DE CE MOLDOVENII NU-S ROMÂNI

/continuare/

1. Cine a născocit «România»

N-a fost, mătincă, pe glob vreo comunitate mai cîntată, mai venerată, mai lăudată, ca rumînii (şerbi, iobagi) – aşa se numea majoritatea populaţiei ţării de la miazăzi de Carpaţi în secolele XVI – XIX. Probabil, nu există vreun rumîn, care poate însăila buchile, să nu fi scris măcar un rînd despre «eterna Românie», despre «minunea de a fi «român», despre «miracolul România».

«Tema romanităţii românilor, – declară Şerban Papacostea, istoric român cu grele titluri ştiinţifice, – a fost componenta principală a conştiinţei de sine a românilor… Ideea românităţii a fost o convingere elementară, care, mai mult poate decît oricare alt factor, explică «enigma şi miracolul istoric al supravieţuirii poporului român».

«Ideea-forţă, ideea originii romane, – insistă autorul citat, – a descendenţei românilor din ostaşii şi coloniştii împărăţiei (romane)… a călăuzit întreaga istorie a românilor».

Mai mult, «ideea originii romane» şi astăzi se încearcă a o întinde «în toate direcţiile», inclusiv, asupra unor «părţi însemnate din răsăritul continentului nostru» (Ş.Papacostea. Cuvînt înainte la Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Ed. a II-a. Bucureşti, 1993).

Ultima încercare de a întinde spre răsărit «ideea originii romane» a fost făcută în 1941 – 1943 de «ostaşii şi coloniştii» lui I.Antonescu, sprijiniţi de detaşamentele de sociologi români sub comanda lui Anton Golopenţia (Românii de la est de Bug, vol. I, II. Bucureşti, 2006).

N-au reuşit. Au ajuns numai pînă la Cotul Donului…

Cu toate acesta, fostul ministru de externe al României în februarie 2009 discuta foarte interesat despre «Răsăritul românesc şi relaţia cu Moscova» (Ziua, 2.02.2009).

Numărul uluitor de mare de opuri despre «român, românesc, România», alcătuite şi publicate de autori de toate rangurile şi din toate domeniile, uşurează cu mult sarcina noastră: de a urmări circulaţia apelativului «rumîn/român» şi a substantivului propriu «România» la sud şi, poate, şi la est de Carpaţi; de a stabili frecvenţa acestor cuvinte (dacă într-adevăr au existat) numai în izvoarele valahe/ungrovlahe scrise din veacurile XIV – XV: acte oficiale, cronici; în sursele narative moldoveneşti: letopiseţe, lucrări ştiinţifice, texte religioase.

Alte presupuneri, păreri, închipuiri difuzate oricînd pe aiurea, aici nu ne interesează.

Despre strădaniile de a prezenta localnicii de la sud de Carpaţi, atestaţi în documente «basarabi», «transalpini», «vlahi/vlasi», «ungrovlahi», «munteni», drept «rumîni/români» s-au scris sute de tomuri şi mii de pagini. Cea mai cunoscută mostră pentru aşa sort de scrieri este Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Ed. I – 1972; ed. a II-a – 1993 de Adolf Armbruster. Curioşii n-au decît să le consulte.

Desigur, noianul de opuri despre «român, românesc, România» (cel mai voluminos anume aşa este intitulat – Român, românesc, România, a apărut la Bucureşti în 1983 şi este semnat de Vasile Arvinte) precum şi alte culegeri de acest gen, tipărite cu orice ocazie, înlesnesc intenţia noastră. Nu este nevoie de mari eforturi ca să fixezi, să clasifici şi să examinezi, dacă totul la această temă este, chipurile, demult şi de atîtea ori fixat, clasificat, examinat, cică, şi stabilit: «Românii s-au numit pe ei înşişi români!»

Această declaraţie, căreia i se atribuie forţă magică, este împărtăşită de toţi rumânologii româneşti fără nici o ezitare, cu toate că nimeni niciodată n-a adus vreo dovadă în sprijinul ei.

În rest părerile rumânologilor româneşti şi ale epigonilor din Moldova nu coincid, deseori chiar se bat cap în cap. Inclusiv, atunci cînd se încearcă a răspunde la întrebarea:

1. «Cine a născocit numele «România»?»

În acest compartiment şi în altele din lucrarea de faţă nu intenţionăm să descoperim ceva nou: totul a fost scris şi publicat de nenumărate ori. Încercarea noastră nu este altceva decît o însăilare a unui repertoriu sumar, o compilaţie de declaraţii româneşti despre «român, românesc, România»…

La 1933 istoricul românesc P.Panaitescu declara că «Numele românilor vine de la Roma, e cea mai autentică dovadă a originii noastre şi am putea spune, pe temeiul acestui nume, că sîntem singurii descendenţi autentici care n-am lepădat numele de familie dintre toate popoarele romanice… » Declaraţia este mai mult entuziastă decît veridică.

Închipuiţii părinţi ai «românilor» – rîmlenii, cum le zicea Gr.Ureche, au fugit din sud-vestul Transilvaniei şi din zona de la vest de Olt în 271 d.Hr. De atunci şi pînă pe la 1330 – mai mult de 1000 de ani! – nimeni nu ştie ceva sigur despre supravieţuitorii de la sud de Carpaţi! Cine i-a crescut pe urmaşii colonizatorilor rîmleni? De unde au aflat cine i-a făcut? Cine le-a spus cum îi cheamă?! Cine dar a născocit «România»?

Cel mai laconic şi cel mai categoric răspuns îl aflăm de la fostul director al Institutului de Istorie din Bucureşti Ş.Papacostea. Străduindu-se să lămurească «alcătuirea «ţărilor române» în veacul al XIV-lea, academicianul românesc declară: «Spontan (adică nitam-nisam, pe neaşteptate – V.S.) cea dintîi dintre aceste ţări (cea de la sud de Carpaţi – V.S.) şi-a luat – s-a dus prin mahala şi «şi-a luat» – numele de «Ţara Românească»…; cea de a doua creaţie politică a românilor (sic!) nord-dunăreni (de la est de Carpaţi – V.S.) şi-a luat şi ea, deîndată (fără să se mai codească! – V.S.) numele de «Ţară Românească». (Adică, s-a băgat în cuhnea istorică românească şi «şi-a luat deîndată» iţarii «româneşti»).

Alţi autori româneşti cu titluri mai modeste şi mai puţin categorici decît Ş.Papacostea, observînd că numele «Romînia» apare ocazional în titlurile unor publicaţii valahe abia în anii 40 ai veacului XIX, au încercat să motiveze folosirea acestei denumiri ca urmare a avîntului «revoluţionar paşoptist». Motivaţia n-a satisfăcut: denumirea era făcută pe cale propagandistică, artificială şi era prea tîrzie. Toate statele din jur aveau denumiri stabile, numai ţara de la sud de Carpaţi nu ştia cum o cheamă…

Dar vorba cea: rumîn să fii, – cum zic ţiganii români, baftă să ai! Academicianul E.Stănescu a zăpsit «că noţiunea istorică (sic!) de «România» nu aparţine epocii revoluţionare şi romantice a paşoptiştilor, ci este mult mai veche. O constatăm astfel clar şi neîndoielnic chiar la începutul veacului al XIX-lea»…

La 1816 apare la Leipzig în limba greacă veche lucrarea lui Dimitrie Philippide Istoria Rumuniei. Este pentru prima dată, cînd apare în scris cu o fonetică grecească denumirea de «Rumunia». Nu în zadar E.Stănescu constată: «Cea mai mare importanţă a lucrării lui Dimitrie Philippide stă în titlul ei» (E.Stănescu. Geneza noţiunii de «România» în lumina denumirilor interne, 1968. P. 242).

Dar acest fapt – născocirea «miracolului «România» de către un străin şi încă atît de tîrziu, abia la începutul veacului XIX!, leza sentimentul naţional a rumînologilor români. La amplificarea acestui sentiment al amărăciunii a contribuit şi soarta cărţii lui D.Philippide: ea lungă vreme a rămas necunoscută valahilor. Această carte în limba greacă veche prima dată la sud de Carpaţi este pomenită de B.P.Haşdeu abia la 1873 în Istoria critică a românilor (vol. I). Mai tîrziu ea a fost parţial comentată de C.Erbiceanu, Al.Philippide, de N.Bănescu în 1923, care a tradus unele fragmente…

În această situaţie, conchide V.Arvinte, nu mai putem vorbi despre D.Philippide ca despre creatorul numelui actual «România». Faptele expuse atît de natură istorică (circumstanţele defavorabile operei sale) cît şi lingvistică (Rumúnia la D.Philippide) pledează împotriva acestui punct de vedere (V.Arvinte. Român, românesc, România, 1983. P. 33).

Dacă V.Arvinte are rezerve pentru forma născocită de D.Philippide – «Rumúnia», P.Panaitescu însă socoate că «numele, aşa cum l-a păstrat tradiţia, este rumun şi Ţara Rumunească… Aşa cere spiritul limbii noastre… Romanus a dat pe rumîn. Numai pe cale cărturărească rumîn (care însemna «ţăran şerb», «iobag») s-a transformat mai tîrziu în român… Abia în veacul al XIX-lea oamenii învăţaţi au zis consecvent romîni…» (P.Panaitescu. Interpretări româneşti…, 1994. P. 65).

Deci impunerea lui romîn cu sens etnic nu a fost produsul unei conştiinţe naţionale populare, comune, ci o operă propagandistică, livrească.

Pentru că ţara transalpină, ţara basarabilor, Ungrovlahia, cum era numită în izvoarele străine şi în actele proprii ţara de la sud de Carpaţi, «nu redau concepţia populară despre unitatea teritoriului (a ţării) românesc» (A.Armbruster, 1993. P.48).

Indiferent de ce ar zice istoricii, întîi de toate rumînologii româneşti, trebuie să recunoaştem că «numele poporului român, cel intern, al său, propriu» este menţionat foarte rar; aproape deloc (Vezi E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. «Romîn ‒ romînesc» în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII. Mărturii interne, 1964. P. 968 ‒ 969). În continuare autorul citat încearcă să lămurească sărăcia, dacă nu chiar lipsa de mărturii scrise despre termenii «romîn, romînesc, România», prezenţa cărora se străduie s-o caute.

Deşi declară, că «perioada istorică în lăuntru căreia vrea să cerceteze diferitele sensuri ale lui «romîn, romînesc» ‒ veacurile XV ‒ XVII ‒ este deosebit de bogată în evenimente», E.Stănescu recunoaşte, că «nu putem studia pe «romîn, romînesc» decît în măsura în care monumentele scrise le conţin». Iar «monument scris valah» care ar conţine măcar vreo aluzie de ceva «rumînesc» apare «abia la începutul veacului al XVI-lea» (Idem. P. 969 ‒ 970).

Să precizăm. Comunitatea istorică românească a convenit că «ţara transalpină» sau «ţara basarabilor» (de la sud de Carpaţi) s-ar fi înfăptuit pe la 1330. Aceeaşi comunitate a convenit că «faimoasa scrisoare a lui Neacşu», care conţine sintagma «pren ţeara rumînească», ar fi fost scrisă pe la 1521. Deci vreo 200 de ani, din 1330 pînă în 1521, nici trăitorii ei, nici voievozii încă nu ştiau cum s-ar fi numit ţara lor: basarabă?, transalpină?, ungrovlahă? Astfel, toată vînzoleala teoretică despre o niscaiva «ţară rumînească», la sud de Carpaţi după 1521, se bazează pe o singură ştire, nu tocmai sigură, dintr-un act privat.

Sud-estul Europei după Tratatului de la Berlin din 1878

Desigur, la Congresul internaţional din Berlin (iunie 1878) Principatele Unite Moldova (dintre Prut şi Carpaţi fără Bucovina) şi Valahia plus Dobrogea dăruită de ruşi au obţinut îngăduinţa de a se numi «Romînia». Dar ea, ştie toată lumea, nu s-a numit aşa, cel puţin pînă la 24 ianuarie 1862. Statornicirea noului nume a fost un proces propagandistic declanşat de intelectuali în anii 40, sec. XIX, iar nu o manifestare a conştiinţei naţionale.

Noţiunile «romîn», «romînesc», «Romînia», «nefiind ancorate în conştiinţa populară, ci un rezultat al lecturii operelor umaniştilor străini, nu fac parte din fondul autohton al conştiinţei romanităţii la români» (A.Armbruster, 1993. P. 204, 205).

La proslăvirea aşa-zisei «idei forţă» (romanitatea românilor) se încalcă făţiş şi continuu unul din principiile de bază ale cercetării ştiinţifice, asupra căruia în repetate rînduri ne îndreaptă atenţia istoricul român Lucian Boia.

«Istoricul trebuie să ţină seama de reprezentativitatea izvoarelor şi faptelor; altminteri, prin izolarea şi amplificarea unui anumit document sau a unei anumite afirmaţii se poate «dovedi» orice pentru orice epocă» (Lucian Boia. Istorie şi mit în conştiinţa romînească. Bucureşti, 2011. P. 215). Se poate declara şi impune orice, inclusiv «romanitatea globală şi milenară» a românilor. De altfel, esenţa observaţiei lui L.Boia o găsim reflectată şi în înţelepciunea populară moldovenească: Cu o rîndunică nu se face primăvară. Numai cu «scrisoarea lui Neacşu» nu se pot face «rumîni». Adică, se pot face, dar numai «rumîni de propagandă».

Faimoasa «scrisoare a lui Neacşu» este folosită de toţi rumînologii româneşti pentru a acoperi lipsa totală de orice alte ştiri despre «romîn, romînesc» de-a lungul a 272 de ani, pînă la începutul veacului al XVII-lea!

Academicianul E.Stănescu a fost nevoit să recunoască încă în 1964: «Istoria propriu ‒ zisă, bazată pe izvoare româneşti, a lui «romîn ‒ romînesc» e relativ nouă; ea se deschide, de fapt, odată cu începuturile răspîndirii scrisului în limba romînă» (E.Stănescu, 1964. P. 971). De fapt, pe la sfîrşitul veacului XVII ‒ începutul veacului XVIII, odată cu alcătuirea «cronicilor muntene».

Istoricul citat este conştient că divagaţiile sale obositor de întinse nu acoperă lipsa dovezilor. În repetate rînduri dînsul constată «puţinătatea denumirilor interne şi externe date întregului teritoriu locuit de romîni» (Idem. P. 969). În altă parte atenţionează: «De observat distanţa destul de mare în timp între 1521 (prima atestare documentară într-un act privat a lui «rumînesc» în denumirea ţării: cunoscuta «scrisoare a lui Neacşu») şi 1602 (a doua atestare documentară a aceleiaşi denumiri, de asemenea, într-un act privat)… Totodată, dînsul ne roagă să nu vedem «în acest lucru manifestarea unei ezitări în folosirea denumirii romîneşti a ţării…» Adică, istoricul romînesc ne îndeamnă să nu dăm atenţie lipsei de dovezi privind «romînesc ‒ romîn» (P. 984).

Cu toate acestea, E.Stănescu, ca şi toţi ceilalţi rumînologi româneşti, declară fără drept de apel: «Român» ‒ mai ales sub forma «rumîn» ‒ este numele cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie poporul nostru» (Idem. P. 969). Ca şi toţi ceilalţi rumînologi româneşti, E.Stănescu nu aduce nici o dovadă în sprijinul acestei declaraţii înflăcărate.

Pentru comparaţie: moldovenitatea moldovenilor ‒ manifestarea conştiinţei de sine naţionale a moldovenilor: denumirile moldovan, moldovenesc, Moldova sînt reflectate, atestate din veacul XIII, devenind generale în veacul al XIV-lea în creaţia populară moldovenească, în sute de izvoare externe şi interne, inclusiv în actele oficiale ale Moldovei începînd cu 1384, în zeci de istorii moldo-slavone scrise, începînd cu 1407…

Referitor la numele «România»… Indiferent de ce şi-ar imagina oricare istoric sau toţi împreună, cuvîntul în forma «Rumúnia» a fost născocit în limba greacă veche în 1816 de grecul Dimitrie/Daniel Philippide. Despre «Rumúnia» lui D.D.Phillipide românii au aflat abia în 1873, iar cartea lui Istoria Rumúniei a fost tipărită în România abia în 2006 (editura Pegasus Press).

Desigur, Congresul internaţional de la Berlin (iunie 1878) a consfinţit, în sfîrşit, independenţa statului românesc, a îngăduit clasei conducătoare româneşti să întrebuinţeze liber, oficial apelativul «Romînia». Dar ţara de la miazăzi de Carpaţi nu s-a numit «Romînia» nici în secolele XIV ‒ XVII, nici în veacul XVIII ‒ prima jumătate a veacului XIX. Cine nu crede n-are decît să consulte documentele. Vorba lui Miron Costin: Cercaţi scripturile

Vasile Stati

/va urma/