- La sfîrșitul anului 1469 o armată munteană (valahă), avînd sprijinul beilor turci, încearcă să cucerească Chilia, aflată în stăpînirea moldovenilor. Invadatorii au fost respinși. Aceasta a fost prima invazie a valahilor sprijiniți de turci asupra Moldovei lui Ștefan cel Mare (al patrulea atac valah după întemeierea Moldovei).
- În februarie 1470, drept răspuns la atacul valaho-turc din anul precedent, Ștefan întreprinde o expediție în Valahia. Oastea moldovenească pradă și arde Brăila, Orașul de Floci, județul Ialomița (27 februarie).
- În primăvara anului 1471 domnul Valahiei Radu cel Frumos pornește o campanie în Moldova pentru a răzbuna atacul lui Ștefan cel Mare din anul precedent. Armata moldovană condusă de Ștefan cel Mare surprinde, la 7 martie, la hotarul Moldovei, lîngă tîrgul Soci pe invadatorii valahi, provocîndu-le o grea înfrîngere.
- În noiembrie 1473 se desfășoară campania lui Ștefan cel Mare în Valahia cu scopul de a-l înlocui pe Radu cel Frumos, supus Porții Otomane, cu Laiotă Basarab. Armata moldovană pătrunde în Valahia pe la Milcov, înaintînd pe la Rîmnicu Sărat, Buzău și Gherghița. în zilele de 18-20 noiembrie lîngă pîrăul Vodna a avut loc încleștarea hotărîtoare (Bătălia de la pîrîul Vodna sau de la Cursul Apei). Ștefan cel Mare înfrînge armata Valahiei. De aici oștile moldovene înaintează spre Tîrgșor, apoi spre sud-vest pentru a ajunge în capitala Valahiei; valahii se retrag.
- La 24 noiembrie 1473 Ștefan cucerește cetatea Dîmboviței și instalează ca domn pe Laiotă Basarab. Scrie Grigore Ureche la Letopisețul Țării Moldovei: .. Iară Ștefan Vodă s-au pornit după dînsul (Radu cel Frumos) cu toată oastea șa. Și într- această lună 23 au încunjurat cetatea Dîmbovița și într-aceea noapte au fugit Radu vodă din cetate, lasă pre doamnă-sa Maria și pe fiica sa Voichița și tot ce au avut și s-au dus la turci. Iară Ștefan vodă, miercuri 24 ale aceștii luni, au dobînditu cetatea Dîmbovița și au întratu într-însa și pre doamna Radului vodă și pre fiică-sa Voichița o au luat-o luiși doamnă și toată avuția lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui… Iară pe Basarabă (Laiotă) vodă l-au lăsatu domnu în Țara Muntenească și au domnit o lună”. Așadar, Ștefan cel Mare I- a bătut crunt de 5 ori (1469-24 nov. 1473) pe Radu cel Frumos pînă a se hotărî a-l alunga din scaunul domnesc al Valahiei.
6. La 28 noiembrie 1473 turcii încearcă să readucă la tronul Valahiei pe Radu cel Frumos. Armata turcă (circa 13.000 de oșteni), alături de care lupta și în un corp muntean (valah) — circa 6.000 de oșteni, suferă o mare înfrîngere din partea lui Ștefan cei Mare; cei circa 2.300 de prizoneri au fost trași în țeapă.
7. Radu cel Frumos, domnul Valahiei, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni (valahi) înlătură pe Laiotă Basarab, reia domnia Valahiei (23.12.1473), apoi pătrunde în Țara Moldovei, jefuind și prădînd pînă la Bîrlad.
8. Cu sprijin de la Ștefan cel Mare, Laiotă Basarab pătrunde în Valahia și, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, reia (martie, 1474) scaunul domnesc valah. Instalat la domnia valahă cu atîtea jertfe din partea moldovenilor, valahul Laiotă Basarab trădează cauza antiotomană.
9. Ștefan cel Mare organizează (octombrie, 1474) o expediție de pedepsire a domnului Valahiei Laiotă Basarab, care trecuse de partea turcilor.
10. Un corp de oaste valah condus de Laiotă Basarab însoțind armata turcească năvălește (ianuarie 1475) asupra Moldovei (Lupta de la Vaslui).
11. Sultanul turc Mahomed al ll-lea în fruntea unei armate de 120.000 de oșteni, sprijinit de oastea valahă (12.000 de oșteni) năvălește (iulie, 1476) asupra Moldovei (Bătălia de la Valea Albă sau Războieni). “…Moldovenii… pînă la moarte să apăra, nici biruiți dintre arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobînda la turci… Și a fost scîrbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, dacă auziră că au căzut moldovenii suptu mîna păgînilor… Scrie la letopisețul nostru (cel moldovenesc) că la acest războiu ce au fost la Valea Albă, au fostu și Basarabă vodă cu muntenii, venit întru ajutorul împăratului turcescu, pe care toți domnii de prinprejur îl cuvînta de rău, zicîndu că n-au fostu în ajutor crucii și creștinătății, ce păgînilor și dușmanilor”. (Grigore Ureche).
12. Ștefan cel Mare pătrunde (octombrie, 1476) în Valahia, pune stăpînire, la început de noiembrie, pe Tîrgoviște. În locul lui Laiotă Basarab, care fuge la turci, este pus domn Vlad Țepeș.
13. La 16 noiembrie 1476 armata moldoveană cu cea transilvăneană cuceresc Bucureștii. În decembrie însă Laiotă Basarab, ajutat de turci, revine în Valahia, alungă pe Vlad Țepeș și ocupă tronul.
14. În noiembrie 1477 Ștefan cel Mare pătrunde în Valahia, îl biruie pe Laiotă Basarab și instalează la domnie pe Basarab cel Tînăr (Țepeluș), care, în scurt timp, trece de partea turcilor, trădînd cauza antiotomană.
15. În mai-iunie 1480 Ștefan cel Mare întreprinde o campanie în Valahia cu scopul de a-l alunga pe Basarab cel Tînăr, fostul său protejat, care trecuse de partea turcilor; în același timp un corp de oaste transilvăneană se aliază cu moldovenii. Deși Basarab cel Tînăr este înfrînt, el se menține în scaunul domnesc valah.
Steag al lui Ștefan cel Mare. 1500
16. Ștefan cel Mare surprinde și înfrînge (8.07.1481) într-o luptă grea armata valahă, condusă de Basarab cel Tînăr, sprijinit de o armată otomană condusă de Aii bei și Skender bei(Bătălia de la Rîmnic), care pătrunseseră în Moldova și prădaseră “pînă sub Lunca cea Mare . În această luptă a căzut eroic Șendrea, cumnatul domnitorului Moldovei. “…Cu mila lui Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a tuturor sfinților și cu ajutorul sfîntului și a maretoi mucenic Procopie au fost biruiți muntenii și mulțime de inși fără număr au perit și toate steagurile lor au luatu și multi boieri au picat”. (Gr.Ureche).
17. Drept represalii, Ștefan cel Mare pătrunde în Valahia (septembrie 1481) alungă pe Țepeluș și-l înlocuiește cu Vlad Călugărul, fiul lui Vlad Dracul. Scrie în Letopisețul de la Bistrița al Țării Moldovei: “Iar domnitorul Ștefan Voievod au pus muntenilor domn pe Vlad voievod Călugărul, care mai apoi au făcut vicleșug asupra domnului Ștefan, căci dăduse ajutor turcilor, cînd au mers de au luat cetățile și au prădat tara”.
18. 0 puternică armată otomană trece (27.06.1484) Dunărea pe la Ișaccea, face joncțiune cu armata Valahiei, condusă de Vlad Călugărul, care a trădat cauza antiotomană, și cu un corp de oaste tătar. Hoardele turco-valaho-tătare asediază la 6 iulie 1484 Chilia apărată de moldovenii conduși de pîrcălabii Ivanco și Maxim. După 8 zile, la 14 iulie, cetatea este cucerită de invadatorii turco-valaho-tătari.
19. La 5 august 1484 turcii împreunați cu valahii, ajutați de tătari cuceresc Cetatea Albă, apărată de moldovenii conduși de pârcălabii Gherman și Oană. Este pentru prima dată, cînd din trupul Moldovei au fost rupte și luate în stăpînire străină cetăți și teritorii moldovenești.
Astfel e limpede pentru toată lumea: prima sfîșiere și răpire a pămîntului strămoșesc al moldovenilor a fost făcută de valahi (munteni) împreunați cu păgînii turci și tătari.
20. Folosindu-se de lipsa din țară a lui Ștefan cel Mare (aflat în Polonia), turcii, conduși de beiul Ali, însoțiți de sateliții lor valahi (munteni) conduși de Vlad Călugărul, năvălesc asupra Moldovei (19.09.1485), valahii de-a valma cu turcii prădînd și arzînd tara pînă la Suceava; invadatorii sînt nevoiți să se retragă în fața lui Ștefan cel Mare, care îi urmărește pînă în apropierea Chiliei.
21. Armata turcă invadatoare condusă de Bali beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra, a fost înfrîntă de oastea lui Ștefan cel Mare la Catlabuga (16.11.1485). Apoi a năvălit asupra Moldovei Bali beg, aducîndu-l pe pretendentul la tronul Moldovei Hronoda. Dar Ștefan Voievod i-a bătut la Șcheia (8.03.1486)…
Din circa 40 (patruzeci!) de “situații conflictuale” — ciocniri armate, represalii, campanii de război, bătălii sîngeroase dintre Valahia (Muntenia) și Moldova enumerate în volumul “Moldova, 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine stătător” (București 1998) — 21 (douăzeci și una) a avut loc în timpul domniei lui Ștefan al lll-lea (cel Mare). Prima a fost năvălirea valahilor (muntenilor), împreunați cu turcii, în al 12-lea an curgător al domniei lui Ștefan, în 1469. Ultima — pe perioada acestei domnii! — în 1485, cînd valahii, de-a valma cu turcii, au ars și prădat Moldova pînă la Suceava. În urma asocierii valahilor cu turcii și tătarii, unirii și colaborării lor strînse (încă din 1420!) și creării unui front antimoldovenesc cu scopul de a-l detrona pe Ștefan cel Mare, de a supune Țara Moldovei, de a hăcui părți din teritoriul ei, valahii, cot la cot cu turcii și tătarii, au răpit și au lăsat la hatîrul otomanilor în 1484 Chilia, Cetatea Albă și teritoriile din preajma lor.
Valahii erau mai cruzi și mai periculoși chiar decît turcii. Mărturisea cu amărăciune loan Țamblac, solul lui Ștefan cel Mare (8.05.1477): “Dacă vrăjmașul ar fi fost singur, n-ar fi fost așa de rău, dar el a poruncit să vină și cealaltă Valahie (l’altra Valahia), de-o parte, și tătarii de altă, iar el însuși a venit în persoană cu toată puterea lui și ma-u înconjurat din trei părți și m-au găsit singur pe mine…”. Precizează cronicarul polon lan Dlugosz: “Singura mîngîiere a sultanului era că Basarab, voievod al Munteniei, mulțumită căruia turcii începuseră acel război, îi ajuta cu toți oamenii lui, cu hrană și cu de toate la orice nevoie pe turci, care prăpădeau Moldova cu foc și pară. Oastea munteană, avînd aceeași limbă și aceleași obiceiuri cu moldovenii și cunoscînd toate tainele pămîntului acela, îl lovea cu mult mai rău decît turcii”. Însuși sultanul Mahomed al ll-lea mărturisea solului polon Martin Chorazicz, că “voievodul Munteniei și împăratul tătăresc au fost acei care-l împinseseră și-l ațîțaseră cu soli și rugăminți să facă acest război” (împotriva Moldovei, 1476).
Ne spune Letopisețul Anonim (de la Bistrița): “În anul 1476, luna iulie 26, vineri, a venit însuși țârul turcesc, numit Mehmet bei, cu toate puterile sale, și cu Basarabă voievod cu ei, și cu toată oastea sa asupra lui Ștefan voievod. Și au făcut război cu ei la Pîrîul Alb și au biruit atunci blestemății de turci și cu muntenii hicleni. Și au căzut acolo cei buni și mulți boieri mari și oștenii cei buni și tineri sub mîinile limbilor necredincioase și păgîne, și sub mîinile muntenilor păgîni ce au fost de partea lor împotriva creștinilor”.
Mărturiile reproduse din acte vechi, din cronici locale și străine ne dovedesc că istoria Moldovei trebuie completată cu un capitol obligatoriu, dacă vorbim de adevăr istoric, și anume Frontul antimoldovenesc al Turciei, Valahiei și tătarilor — factor hotărîtoral ruinării și rășluirii Moldovei. În acest compartiment, unul de bază al Istoriei Moldovei, vor trebui analizate multilateral și cuprinzător toate aspectele și urmările tragice pentru Moldova ale Războiului Turciei și Valahiei împotriva Moldovei: Războiul de 60 de ani: 1429-1489, cînd s-a încheiat tratatul de pace moldo-turc.
De altfel, starea de război dintre Valahia și Moldova, declanșată de valahi în 1429, ba chiar din 1400, șe menține. Valahii pînă astăzi n-au încheiat — niciodată! — nici o pace cu Moldova. N-au încercat măcar să-și ceară scuze pentru toate strîmbătățile, jecmănelile și nelegiurile, ce le-au șăvîrșit pe pămînturile moldovenilor. Chiar și președintele Italiei și-a cerut scuze pentru că romanii au înecat în sînge Dacia intracarpatica, pu toate că italienii de astăzi n-au nimic cu legionarii din lumea romană de atunci.
Acest compartiment va trebui să conțină un capitol consacrat apariției și statornicirii Tranzacționalismului politic multisecular, practicat fructuos pînă în zilele noastre. “Ștefan cel Mare care a cucerit Valahia în mai multe rînduri, nu s-a gîndit s-o păstreze pentru dînsul, ci a numit acolo domni munteni”. (P.Panaitescu). “Toți domnii pe care Ștefan a căutat să-i impună pe tronul Valahiei au ‘trecut rapid în tabăra sultanilor, însoțindu-i în campaniile împotriva Moldovei”. (Ov.Cristea).
Să comparăm. Pretendenții care veneau la tronul Moldovei și domneau, sprijiniți fie de turci, fie de unguri sau poloni, în caz de pericol se retrăgeau, de regulă, la protectorii lor. Bunăoară, Petru Rareș în Ungaria, Movileștii în Polonia etc. Valahii puși în scaunul Valahiei întru interesele și cauza Valahiei, cu mari jertfe din partea moldovenilor lui Ștefan, cum se vedeau înscăunați, în scurt timp treceau de partea turcilor. Astfel valahii se foloseau de posibilitățile și viețile moldovenilor ca să fie puși pe tron. Apoi trădau pe moldoveni, intrau în cîrdășie cu turcii, se foloseau de posibilitățile turcești, pentru a se menține la putere pe tron, îndreptînd armele împotriva celor care i-au înscăunat. Altfel zis, domnitorii valahi porneau la luptă cu unii, trădau, se vindeau altora, ca apoi să lupte cu cei dintîi.
Atare afacerism (tranzacționalism) politic pare ca a devenit tradițional.
“…Am început războiul din 1939 (ca și cele din 1429, 1916 — Aut.) într-o tabără pentru a-l termina în alta. În tabăra învingătorilor, desigur…” (Al.Paleologu, 1991).
Registrul manifestărilor tranzacționalismului științific nu are sfîrșit. Se afirmă, la comanda interesului politic îngust, hipernaționalist — una. Dar se aduc și se etalează public volume întregi care resping totalmente înfierbîntatele declarații politicianiste, adică savante. Am arătat mai sus, că declarațiile despre un “Front antiotoman comun al Țărilor (la plural!) române” nu sînt susținute de nici un fel de dovezi. Din contra:, dovezile larg cunoscute demonstrează existența unui Front antimoldovenesc valaho-turc. Chiar colecțiile de documente oficiale, depistate, alcătuite și comentate chiar de români, neagă totalmente existența unui “front antiotoman comun”, zămislit ideologic din interese politico-expansioniste în 1964-1989 și umflat din 1990 încoace…
Chiar documentele editate de români, bogata istoriografie moldovenească (în haină slavonă, germană sau polonă), documentele curiei papale, ale Senatului venețian, ale curților regale vecine, scrierile cronicarilor străini, cronografia moldovenească în limba moldovenească — toate împreună dovedesc, fără putintă de cea mai mică tăgadă, existența timp de 60 de ani (1429-1489) a unui Front antimoldovenesc, promotorii căruia au fost Valahia (Muntenia) și Turcia, ajutate periodic de tătari.
Alianța turco-valaho-tătară antimoldovenească a declanșat, începînd cu 1429, Războiul de 60 de ani al Turciei, Valahiei și al tătarilor împotriva Moldovei. Celor cărora atare constatări li s-ar părea cam deocheate, impulsionate de moldovenism care e numaidecît “primitiv”, chiar “agresiv», le adresăm cuvintele lui Miron Costin: “cercați scripturile”. Se vor convinge că aceste informații documentare sînt la dispoziția oricui, pot fi consultate de oricare cetățean care nu este “leneș și necurios”. Le cunoaște toată lumea. Numai istoriografia din 1964-1989, 1990-2004 și numărul nesfîrșit al așa-ziselor “istorii ale românilor” se fac a nu le cunoaște, îndărătnic nu vor să vadă aceste date. Și deci tranzacțiile politico-științifice continuă în aceleași ritm: non stop.
Într-o culegere de documente vechi extrem de prețioasă citim tipărit negru pe alb: “Cele trei țări românești (Transilvania, Moldova și Valahia) de la constituirea lor, s-au dezvoltat din toate punctele de vedere într-o independență foarte strînsă… După consolidarea politică și economică a țărilor române relațiile dintre ele se dezvoltă tot mai organizat”. (DRH D.) Ș.a.m.d. Dacă ar fi să luăm în serios aceste declarații formulate de foarte mari istorici, împovărați de foarte grele titluri, ar fi de așteptat să ni se pună la dispoziție un noian de documente doveditoare.
Vasile Stati, cartea ”Ștefan cel Mare Voievodul Moldovei”
/Va urma/
istoria și filologia moldovenească 