Viața lui Ștefan cel Mare

/continuare/

Capitolul 9

DESPRE FÎNTÎNA RĂSCUMPĂRĂRII ȘI ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI CU OLBRIHT-CRAI; DESPRE BĂTĂLIA DE LA COZMIN ȘI PRAZNICUL OȘTILOR LA HÎRLĂU

1

Era un popas la marginea pustiei, într-un loc unde stătuse cîndva un schit de ceamur. Acel popas cuprinde cămări pentru călători străini, precum și odaie pentru dobitoace și slujitori, și mai ales o fîntînă vestită cu apă adusă de la un deal, cu meșteșug de oale. Turcii din cetăți ziceau locului aceluia Bogdan-Punar, iar moldovenii Fîntîna lui Vodă. Toate se țineau aici cu cheltuiala măriei sale Ștefan. Se aflau și cai de schimb ; și răzășii din ținuturile de margine veneau să facă strijă cu rîndul. Erau cîte opt și, cu un hotnog al lor, nouă. După cîte spuneau unii din acești străjeri, care n-aveau altă treabă decit să privegheze și să povestească, măria sa ar fi dorit să zidească acolo o sfîntă chinovie, mitoc al Putnei și al Zografului de la Aton ; însă, după ce au intrat cîrmuitori negri în Cetatea Albă și s-a alcătuit o pace între Baiazid-Sultan și măria sa Ștefan-Vodă, nu s-a mai urmat lucrarea după gîndul cel dintâi. Zice că să fi avut măria sa un vis, în care i s-ar fi arătat acel izvor al răscumpărării.

În iarna anului 93, înspre sfintele sărbători, erau acolo, la o hodină de sară, soli de la Crîm și neguțători, de la Liov. Stăteau în sfat cu neguțătorii armeni de la Suceava, care știau pe degete toate ale Domniei. Hotnogul străjerilor era și el de față, cerînd de la suceveni tălmăcirile vorbelor.

— Acești crîmleni, dădeau lămurire armenii, se duc la măria sa cu cărți și cu daruri. Au cu ei postavuri de cel puțin șaizeci de galbini. Trebuie numaidecît să ajungă în ziua de 26 dechemvrie la Suceava, ca să poată intra de Sfîntul Ștefan, a doua zi, la măria sa. Vor să-l firitisească și să-i închine postavul. Iar de cărți nu spun nimic ; dar noi știm ce este. Fiind acum o liniște în lume și pace între Crai și Turc, Ghirai vrea să mai scornească ceva dobîndă pentru tatarii lui. Și-l întreabă pe măria sa cînd poftește să intre în Lehia, ca să-l sprijine și el cu ciambulurile sale.

Dumnealui răzășului Toader Bora de la ținutul Bîrladului nu-i era neplăcută treaba asta. Fusese cu vodă în Pocuția cu trei ani în urmă și găsise acolo bun folos. Nu se știe de ce și cum, după bună prietinie, atîta vreme, cu Țara Leșască, dintr-o dată a început să se zbîrlească asupra Crăiei măria sa Ștefan-Vodă.

— Prea cinstite boierule, i-a răspuns starostele sucevenilor, domnia ta știi, însă vrei să ne ispitești, ca să vezi dacă știm și noi.

— Poate știu, s-a semețit răzășul, strîmbînd dintr-o mustață. Dar domniile voastre ce spuneți ?

— Noi ce putem spune ? Noi nu putem spune decît că măria sa are dreptate. Căci măria sa are sinet vechi de la Alexandru-Vodă Bătrînul. Acel sinet de trei mii de galbini stă în vistieria Țării și nu l-a mai plătit Crăia nici în ziua de azi. Apoi noi am socotit, zice măria sa, că vom sta cu toți într-o unire pentru folosul țărilor noastre ; am socotit că vom avea sprijin de oaste cînd am fost în crîșcarea durerii ; dar dacă fiecare nu-și vede decît ale sale, atunci să-mi văd și eu de ale mele. Deci a pășit în Pocuția, a însemnat hotar nou și a pus pîrcălabi.

— Iar noi am luat bună dobîndă, observă răzășul, strîmbîndu-și mustața. Domniile voastre, cinstiți neguțători, credeți ca acel sinet vechi, de la Alexandru-Vodă, mai este ?

— Noi credem că mai este.

— Se poate ; însă eu am să vă spun domniilor voastre că nu este sinet mai bun decît sabia măriei sale.

— Asta numaidecît, se grăbiră neguțătorii a încuviința.

Solii tatari își isprăviseră cina și ascultau fără să înțeleagă. Erau doi : unul bătrîn, cu un fuior cărunt de barbă, în care se vedeau buze groase, negre, crăpate de vîntul lui dechemvrie ; altul tînăr și sprinten, cu obrazul aproape balan, lucru prea rar la seminția lui. Acesta era Ahmet-Mîrza, care, în trei ani, fusese de șase ori cu ceambulul la Lehia. Bătrînul era Livan Cadîr, omul tainei celei mai dinlăuntru a lui Chirai.

— Ce spune căpitanul de străji ? întrebă Ahmed pe neguțători.

Starostele le lămuri, închinîndu-se cuviincios, afacerea cu sinetul.

Bătrînul Cadîr găsi de cuviință să rîdă. între buzele lui răsfrînte i se văzură numai trei dinți lungi, doi jos și unul sus.

— Este o altă datorie, zise el. Aceea n-o pot plăti leșii nici cu Pocuția. întreabă-l pe căpitanul de străji dacă a fost cu măria sa Ștefan la Colomeea. A fost ?

— El răspunde că n-a fost.

— Dacă n-a fost, știe cel puțin ce s-a întîmplat acolo ?

Zice că boierii moldoveni și leși ar fi mîncat și ar fi băut bine.

Va fi fost și asta, dar a mai fost un lucru pe care nici măria sa Vodă-Ștefan nu-l spune nimănui ; însă îl scrie cu fier. Așa că nu s-a isprăvit ; și căpitanul acesta de străji, dacă are plăcere, are să se mai ducă în Țara Leșească.

Tălmăcindu-i-se vorbele, dumnealui Toader Bora căzu pe gînduri. Ce putea să fie ? Numai Dumnezeu știe ce este ; noi răzășii n-avem a ne bate capul cu treburile Domniei. De știut trebuie să arătăm că știm toate cîte se întîmplă pe lume, dar, dacă este o gîcitoaie tainică precum e asta, mai bine tăcem și zîmbim ca și cum am cunoaște-o. Poate măria sa Craiul să-l fi suduit pe Ștefan-Vodă ? Poate fi și asta ; c-apoi, după aceea n-a trecut multă vreme și Vodă a și întocmit pace cu Baiazid-Sultan. Dar tot nu-mi vine a crede să fi fost una ca asta ; pentru că împărații și craii sînt altfel de oameni decît noi, și nu-și îmbălorează gura cu spurcăciuni de cuvinte.

Cum a fost, bine a fost, se întoarse el înspre neguțători. Dintr-acea supărare, a ieșit pacea Țării Moldovei din partea de unde veneau lupii. Iată, acuma stîmle noastre sălășluiesc fără grijă pînă în bălți ; și nu îndrăznește un turc să răpească o oaie, căci numaidecît îi cade capul. S-a alcătuit asemenea pace și tihnă, încît dăm laudă lui Dumnezeu în fiecare zi pentru gîndul cel bun al măriei sale. Pînile noastre nu mai sînt primejduite în gropile unde le așezăm ; vitele buicesc în poieni și imașuri. Avem cei șapte ani grași, despre care scrie la carte. Vodă umblă în toate părțile, împărțind dreptățile și uricele. Se văd și oameni de rînd intrînd în boierii pentru fapte de vrednicie. Meșteri iscusiți au clădit curți nouă la Vaslui, Iași și Hîrlău ; alții isprăvesc în toate părțile bisericile măriei sale ; și călugării și preoții au de la măria sa multă milă. Deci toate fiind bune la noi, se cuvine să fim și noi lupi la alții. Zice tatarul cel bătrîn că hanul ar fi făcînd iarăși gătire de oaste ?

— Asta nu poate mărturisi, zîmbi neguțătorul sucevean ; dar soliile domnilor și crailor, în vreme de pace, au anumit înțeles ; căci slujba domnilor și crailor pe lumea asta nu poate fi alta decît războiul. Ce poftești domnia ta să-i mai întreb ?

— Întreabă-l pe mîrzacul cel tînăr, dacă au hălăduit bine la Lehia în vremea îngropăciunii lui Cazimir-Crai. S-au dus în acea vreme ceambulurile de la Crîm să prade, pe cînd toate oștile Crăiei și toți boierii leși erau la Cracău.

— Nu putem întreba asta ; dar se vede că le-a mers bine.

— Dar după îngropăciune, cînd a strigat Olbriht-Crai armiile, cum le-a mers ?

Neguțătorii începură a rîde. Într-adevăr, viteaz și semeț cari ca Olbriht n-a avut de mult Lehia. Ce dezbin a dat măria sa Olbriht-Crai tătarilor, se știe. Cu toate acestea tatarii și-au încărcat căruțele și s-au dus. Tatarii nu bat război ; tatarii se duc în pradă : asta e legea lor.

— Au dreptate ; unealta lor e sabia. Și spuneți domniile voastre că la primăvară avem să ieșim la Lehia, noi dintr-o parte și ei din alta ?

— De asemenea război, cinstite boierule, nu știm. Mai bine Dumnezeu să ne ferească.

— Atuncea de ce se duc solii la Suceava ?

Neguțătorii armeni suspinară cu amărăciune. Se temeau, într-adevăr, și ei, de război. Ei, care aflau și cumpăneau toate, cunoșteau că Ștefan-Vodă își întemeiase stăpînirea Pocuției nu numai pe pacea cu Sultanul, ci și pe un legămînt cu Ghirai-Han și cu cnejii ruși din miazănoapte, care stăteau în coasta cealaltă a crăiei. Dar mai cunoșteau și altele : că Olbriht-Crai cel tînăr a strigat în seim pieirea tuturor dușmanilor Lehiei; deci, a zis măria sa, cine a îndrăznit a lua o Pocuție, va da două îndărăt. Iar tatarii, care au deprins calea Lehiei, au să cunoască drum fără întoarcere. În ce privește Pocuția și Moldova, măria sa Olbriht s-a adunat în sfat cu fratele măriei sale, Vladislav-Crai de la Țara Ungurească, și ce s-a spus în acel prea tainic sfat, nimeni nu arată, însă oarecare lume știe. Ah ! ah ! cu greu își cîștigă neguțătorul banul său de aur, între atîtea războaie pe care le pregătesc și le bat domnii lumii !

A doua zi, solii și neguțătorii au purces pe cale, cu dumnealui răzășul Bora, care-și isprăvise sorocul. Era o iarnă îmbielșugată și tare. Podurile de ghiață peste rîpi erau ca de cremene albă. Pretutindeni erau valuri și troiene, sub soarele palid. Satele fumegau pe costișe. Săniile cu călătorii fugeau pe zarea dealurilor, sunînd din clopote. La Bîrlad găsiră un agă de la sangiacul Silistrei, Malcoci, care se ducea și el cu plocoane la Suceava de Sfîntul-Ștefan ; așa că săniile de la Liman se împreunară cu cele ale lui Mahmud-Aga și ale slujitorilor lui și grăbiră spre șleahul cel mare al Domniei.

II

Atît în iarna aceea cît și în vara următoare, soli și neguțători au trecut pe la scaunul Sucevei. Au sosit și cărți tainice fie de la turci și tatari, fie de la brașoveni, fie de la oameni năimiți din Lehia. Și oameni și scrisori îndreptățeau pe Ștefan-Vodă să cugete cu o nouă mîhnire la treburile domnilor și crailor. Măria sa își căuta acuma în liniște de gospodăria țării, priveghind pretutindeni cu mare hărnicie. Nu uita nici de sufletul său : din înfrîngere și umilință înălța aceeași slavă lui Hristos Dumnezeu, închinîndu-i în toate unghiurile Moldovei lăcașuri de piatră. La sărbătoarea de la 24 iunie, au năvălit la moaștele sfîntului lon-cel-Nou atîtea noroade, unele în căruțe cu coviltire, altele călări, altele pe jos, cu atîtea daruri, încît inima măriei sale creștea ca o pîne de mulțămire pentru clericii săi și pentru ctitoria domnească din Suceava. Dar veștile îi arătau de la vecini gînd rău și pizmă. Vreme de treizeci și mai bine de ani măria sa se străduise să îngemăneze puterile crailor și domnilor pentru sfînta cruce, iar craii și domnii se dovediseră leneși și-l lăsaseră singur în nevoie și zdrobire. Iar acum, deodată, acei crai și domni se deșteptau nu împotriva Păgînului, ci împotriva măriei sale, frate creștin. Deci pentru faptele și mucenicia sa, aceasta îi era plata ! Solii biruiților de la Podul înalt veneau la curtea sa cu daruri, de ziua sfîntului Ștefan, spunîndu-i vorbe bune și cunoscînd în măria sa o putere ; iar craii megieși alcătuiesc sfaturi ascunse, ca să-l stingă de pe fața pămîntului.

Drept este, cugeta măria sa Ștefan, că niciodată nu s-a văzut trăsnet căzînd din senin. Durerea anilor care nu de mult au trecut și umilința de la Colomeea păreau a-i da măriei sale un drept să-și alcătuiască prietinii în altă parte și să deștepte dușmănii împotriva leșilor. Asemenea politicești treburi sînt îndeletnicirea de frunte a stăpînitorilor de noroade ; prin urmare și măria sa Ștefan își îngăduia să facă pentru Țara Moldovei ceea ce își îngăduiau alți domni pentru țările lor. Ridicînd pe Ivan Vasilievici mare cneaz și pe Ghirai de la Crîm în hotarul leșilor, Ștefan-Vodă socotea să-și întărească linișțea și dinspre Lehia, după ce se hotărîse în sfîrșit să așeze pace la Dunăre. Cu Crăia ungurească deasemeni își alcătuise pace, și cu voievozii de la Ardeal avea prietinie. Prin urmare nu-i mai rămînea decît să-și plătească, cu oarecare puțintică dobîndă, o rană a semeției sale. Ca ucenic al Domnului Hristos, ar fi putut trece peste asta ; însă, la banchetul cel mare al Sfîntului-Ștefan, măria sa dăduse sfetnicilor săi încredințare, zîmbind subțire, cum îi era obiceiul, că nu poftește să uite petrecerea de la Colomeea. Dacă ar fi un monah, ar întoarce și celălalt obraz ; însă măria sa, din mila lui Dumnezeu, e Domn și stăpîn ; așa încît nu binevoiește să uite ; iar pentru păcatul ce săvîrșește, se vor ruga călugării în mănăstiri și preoții în biserici. Deci de aceea, după ce a alcătuit craiului leah dușmănii, a căutat vreme prielnică și pricină și a trecut cu oștile în Pocuția, mutînd în spre miază-noapte bourii hotarului. Aceasta va fi fiind pricina zavistiei lui Olbriht-Crai ; totuși nu este numai asta. Oricît de vinovat ar fi măria sa Ștefan-Vodă față de craiul leșesc, nu se cuvine a trece cu vederea atîtea foloase din trecut, atîta zdruncin și jertfă de război, ca să petreacă odinioară în tihnă Lehia. Cînd uită împărăția turcilor atîtea înfrîngeri de la cel mai aprig dușman, oare nu poate ierta Olbriht-Crai unui bătrîn prietin al părintelui său ? Chiar dacă a mers prea departe, rupînd pămînt din Pocuția în folosul domniei Moldovei — pot sta la tocmeală judecători frățești, cumpănind îndreptățirile și sineturile despre care-i vorba.

Nu este numai asta. Olbriht pare un crai neliniștit și măreț. încă de pe cînd era sub mîna părintelui său a ieșit la război împotriva nohailor, urmărindu-i în pustie cu sabia. La moartea lui Cazimir bătrînul, s-a ridicat chiar asupra voinții părintești, cerînd el tronul împotriva fratelui său. Așa că fratele său Vladislav a rămas la Țara Ungurească, iar măria sa Olbriht s-a așezat cu putere și cu semeție în locul bătrînului. Acuma gîndul lui mergea mai departe. Mai erau doi frați : unul stăpînea la Litvania : Alexandru. Al patrulea, Sigismund, avea și el nevoie de moșie. I se va da Țara Moldovei. Și peste toți mai mare și mai tare va ședea Olbriht.

Toate le înțelesese Ștefan-Vodă. Deci nedreptatea nouă îi sporea un drept mai vechi. C-o mînie rece și cumpănită își mai socotea o dobîndă, pentru viitorime. În socoteala acestei dobînzi, aștepta căderea frunzelor, ca să-ș’i desfășure iar călarimea in Pocuția și-n hotarul Craiului. În vremea asta avea grijă să trimeată solii ascuțite la boierii unguri, ca să le aducă la știință pofta lui Olbriht-Crai de a supune la coroana Lehiei, Țara Moldovei. însă boierii cei vechi unguri știau că voievozii Moldovei se trag de sub coroana Ungariei. Deci bănuiau pe craiul lor Vladislav că umblă mai mult în interesele leșești și ale familiei lui decît în interesele Țării Ungurești. Deasemenea se mișcau și prietenii lui Ștefan-Vodă din Lehia. Căci erau în această țară destui domni mari și castelani viteji care-și aduceau aminte de faptele Voievodului din Moldova pentru legea creștinească.

— Chiar dacă a greșit acum, strigau unii, să-l chemăm la o împăcare în numele lui Christ ; și noi sîntem încredințați că va veni. Căci sub Craiul cel bătrîn, palatinul Moldovei a fost cel mai bun prietin al nostru.

— Nu se cuvine să săvîrșim asemenea faptă ! a cuvîntat în seim domnia sa Miecislav Dombrovschi, prietin al Voievodului. Cum putem noi, fără rușine, lovi într-un luptător al credinței ? Vă fac băgători de samă, o prea iluștri nobili ai Lehiei, că tînărul nostru Crai poftește să iasă de sub rînduiala cea veche și buna. După rînduiala cea buna, noi nobilii sîntem stăpmi în această republică a părinților noștri. Măria sa Craiul poftește să ne înlăture și să puie în loc voia sa. Acum abia văd greșala ce am săvîrșit, lăsînd prințului Olbnht dascăl pe un venetic de la Italia. Acest Philippo Buonacorsi, care-și zice Calimah, a învățat bune lucruri pe stăpînul său, cum se vede. Acest așa-zis Calimah este sfetnicul cel mai de taină al măriei sale Craiului. Acest Calimah îl învață să ne stîngă pe noi nobilii. Tot el i-a vîrît în cap măriei sale planul să stîrpească Domnia Moldovei.

S-a înfățișat la Olbriht-Crai din partea boierilor Lehiei însuși prea sfințitul episcop Creslav al Vladislaviei și i-a dat sfat cu priință, să lase războaiele care nu pot fi folositoare Republicii ; iar mai ales să părăsească un anumit gînd, care-i poate aduce primejdie. Toți bătrînii nobili din Lehia își aduc aminte de oștile cele mari ale lui Mahomet-Sultan, care au intrat în Moldova ; și știm cum au ieșit.

Craiul s-a înălțat dîrz, întru toată măreția lui.

— Sfințite părinte, a vorbit măria sa cu stăpînire ; nu doresc să dau nici o socoteală nimănui pentru faptele mele. Dumnezeu mă va călăuzi ; vitejia brațului meu va săvîrși. Sfinția ta întoarce-te la preoții sfinției tale ; lasă Craiului grija războaielor. Dacă aș bănui că haina îmi cunoaște gîndul cel tainic aș arunca-o pe foc. Cei care aud, să înțeleagă, cît timp nu s-a deslănțuit încă mînia regească.

Sfatul ascuns de la Leutschau între cei doi frați regi nu mai era o taină nici pentru dregătorii Lehiei, nici pentru Ștefan-Vodă. De aceea Voievodul își alcătuia cu cea mai mare luare-aminte pregătirile. Olbriht-Crai ținea însă să încredințeze diplomațiile că fineța lor cuprinde în ea însăși slăbiciunea înțelegerii. Cum pot fi turcii înșelați și făcuți să creadă că oștile polone, care se țes și se adună, nu vor coborî la cetățile de la Marea Neagră ? Palatinul Ștefan, care a fost un atlet al lui Hristos, cum s-a exprimat arhipăstorul Romei, cum își poate închipui că un crai creștin ar putea porni un război împotriva unui prinț creștin și vechi prietin ? De fapt, războiul se ridică împotriva osman-lîilor, pe cînd ei nu știu nimica și dormitează la Stambul pe tratatele de pace.

— Era o dată o vulpe, zîmbea Craiul cătră sfetnicul și dascălul său Philippo Buonacorsi, pe cînd erau singuri și alcătuiau planul campaniei la Moldova ; era odată o vulpe bătrînă, care se ferea cu dibăcie de căpcănile vînătorilor vechi. Căci știa unde sînt puse aceste căpcăni și cine le pune. Pe cînd ea pîndește și cercetează după obicei, vînătorul cel nou îi iese în preajmă și o străpunge dintr-o singură lovitură de suliță.

Mihail Sadoveanu, cartea Viața lui Ștefan cel Mare

/va urma/