II. NUMELE MOLDOVA

8.Moldova şi moldovenii în acte externe (continuare 8)

La 29 iunie 1400 fiul domnitorului Roman, Alexandru semnează primul său act păstrat, intitulîndu-se Александр воевода господин Земли Молдавской. «Domnitorului acesta cu dreptate i s-a dat titlul de «Bun» (Manolache Drăghici, 1857). Alexandru cel Bun a întregit ţara, valorificînd spaţiul moldovenesc pruto-nistrean, a emis primul privilegiu comercial.

Diplomat iscusit, a ocrotit suveranitatea Moldovei după înţelegerile de la Lublau (1412), Luţk (1429), a statornicit episcopiile de Roman şi Rădăuţi, a ctitorit mănăstirea Bistriţa; din domnia lui se documentează mănăstirile Moldoviţa, Pobrata, Vărzăreşti (raionul Nisporeni); a lăsat moştenire moldovenilor opere de artă veşnice…

Dintr-un document al regelui Ungariei Sigismund din 17.01.1401 aflăm despre «terram moldavanam» ‒ «ţara moldovenilor» (DRH D. I).

Patriarhul de Constantinopol într-o epistolă către mitropolitul Ungrovlahiei menţionează prezenţa «preotului Isidor moldovanul», care se afla la Patriarhie în mai 1401 (Biserica ortodoxă română, III, 1934).

Prin gramota domnească din 28 iunie 1401 se încetăţeneşte tradiţia de a întrebuinţa în actele cancelariei Moldovei expresia «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» ‒ încă o dovadă a dăinuirii multiseculare a etnonimului moldoveni.

Prin hrisovul său din 7 ianuarie 1403 Alexandru cel Bun ne oferă un fragment de Istorie a Moldovei scris de mîna sau la dictarea domnitorului: «Noi, Alexandru voievod, gospodar al Ţării Moldovei… am făcut pentru sănătatea noastră şi pentru sufletul sfîntrăposaţilor gospodari de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod, şi pentru sufletul lui Laţco voievod, şi pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru Roman voievod, şi pentru sufletul lui Ştefan voievod… am dat sfintei noastre Episcopii din ţara noastră Moldova două sate… Iar la aceasta este credinţa mea, Alexandru voievod şi credinţa tuturor boierilor moldoveni şi mici, şi mari…» (DRH, A.I).

1 august 1404. În tratatul cu Polonia, semnat la Cameniţa, Alexandru cel Bun menţionează «pămîntenii moldoveni şi toţi boierii moldoveni» (земляны молдавские и уси бояре молдавсцыи). (M.Costăchescu. Documente înainte de Ştefan cel Mare, II, 1932).

1407. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa – prima încercare de istorie scrisă a Moldovei cu titlul complet «Aici se pomenesc binecinstitorii domnitori ai Ţării Moldovei, care sînt ei» – «formă originală nu atît a evenimentelor cît a istoriei eroilor Moldovei» (Eugeniu Russev). La această dată Ungrovlahia nu are nici un rînd scris despre istoria ei.

15 iulie 1410. Bătalia de la Grunwald. Alături de poloni, împotriva teutonilor, luptă şi trupe moldovene, trimise de Alexandru cel Bun.

1422. Călăreţi moldoveni participă, alături de poloni, la asediul cetăţii Marienburg împotriva cavalerilor teutoni. Istoricul polon Ian Dlugosz scrie că cei 400 de călăreţi moldoveni «au bătut o oaste mare a duşmanului şi s-au întors în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă».

1429. Comentînd luptele dintre basarabi (ungrovlahi, munteni) şi moldoveni, Vitold, marele duce al Lituaniei, constată «differencias inter bassarabitas (ungrovlahi, munteni) et Moldawanos» – diferenţe între basarabi şi moldoveni» (B.P.Haşdeu. Etymologicum Magnum Romanie, II).

Noiembrie ‒ decembrie 1431. Vlad Dracul, domnulTransalpiniei (în alte acte ‒ domn al Ungrovlahiei) într-o scrisoare îngăduie braşovenilor: «împăcaţi-vă, negustoriţi şi hrăniţi-vă sau cu moldovenii, sau cu valahii» (vlasii, adică muntenii). Actul oferă o mărturie clară: domnul Ungrovlahiei Vlad Dracul, ca şi Mircea cel Bătrîn în 1391, ştia că moldovenii sînt moldoveni. Vlad Dracul ştia că neamul asupra căruia domnea se numea vlasi, adică valahi. (DRH D. I).

Noiembrie 1431 ‒ 1432. Vlad Dracul cere braşovenilor: «како где находи молдовене, да иx хватати да их удират и да им узима…» ‒ oriunde ar afla moldoveni, să-i apuce şi să-i jupoaie… (DRH D. I).

1432 ‒ 1433. Vlad Dracul, domnul Ungrovlahiei (Munteniei), scrie braşovenilor: «Я уставил моего слугу Влада да хвата молдовене и да им узимат что несет» ‒ am pus sluga mea Vlad să-i apuce pe moldoveni şi să le ia tot ce poartă (DRH, D. I).

Mai 1432. «Ioan Alexandru (Alexandru Aldea), voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei, constată într-o scrisoare: «… Яко се доишли молдовцы, 4 стегови» ‒ au venit moldovenii, 4 steaguri (DRH D. I).

1432 ‒ 1433. Domnul Ungrovlahiei (Munteniei) Vlad Dracul scrie braşovenilor: «На том вы добре знаете каковы сути мне приятели молдовене. Того ради я уставил мое слуге… и где обретаю молдовене да их хватают да узимают…» ‒ voi bine ştiţi cît îmi sînt de prieteni moldovenii, de aceea eu am lăsat pe slujile mele… unde află moldoveni să-i apuce şi ce poartă să le ia… (DRH D. I).

Ştefan al II-lea, gospodar al Ţării Moldovei, mijlocind relaţiile comerciale cu Braşovul, a cerut la 5.03.1435 ca «orice moldovan (quilibet moldavensis), avînd datornici printre braşoveni, să-şi scoatădatoriile…» (DRH D. I).

8 martie 1436 ‒ august 1442. Domnie asociată în Moldova: Iliaş domneşte în partea de miazănoapte cu Suceava şi Iaşii ‒ Ţara de Sus; Ştefan al II-lea domneşte în partea de miazăzi cu oraşele Vaslui, Bîrlad, Tecuci, Chilia şi Cetatea Albă ‒ Ţara de Jos.

1450 ‒ 1480, 1552. «Ceia (Jan Dlugosz, Stanislas Orihovius) scriind firea moldovenilor într-acesta chip o şiruieşte: «Sînt, zice, oameni vrajmaşi şi mari, viteji că nici se poate afla alt neam de oameni care în hotare strîmte lăcuind şi primprejur mai mulţi neprieteni avînd, pentru slava războiului şi a vitejiei sau asupra tuturor oaste pot ridica, sau de care se ridica asupra lor ‒ se pot apăra». (D.Cantemir. Hronicul… 1717).

La 20 mai 1453 otomanii cuceresc Constantinopolul; evenimentul marcînd sfîrşitul Imperiului bizantin.

La 1 aprilie 1457 Petru (Aron), voievodul Moldovei, se adresează polonilor «să ne facă nouă pace şi linişte din partea basarabilor (= ungrovlahilor, muntenilor, azi romîni), din partea ungurilor, din partea turcilor…» (M.Costăchescu, II, 1932).

În toate actele (avem în vedere corespondenţa externă) semnate de Ştefan al III-lea cel Mare, adresate lui sau vizînd ţara şi supuşii săi, sînt întrebuinţaţi numai termenii moldovan, moldoveni. Astfel, Radu cel Frumos, domnul Ungrovlahiei, se jeluia în 1470 braşovenilor, că «nu are deloc pace cu moldovenii şi cu Ştefan voievod» (nullam pacem modo habent cum moldaviensibus ac cum Stephano woywoda). Acelaşi voievod ungrovlah în acelaşi an reproşa braşovenilor, «că vindeţi arme acestor moldoveni» (quia arma ipsis venditis moldaviensibus).

Matei Corvin, regele Ungariei, scria în 1474 unui secui despre relaţiile cu «Stephanum voiwodam moldaviensem» ‒ Ştefan voievodul moldovan. În tratatul bilateral încheiat în 1475 de Ştefan al III-lea cel Mare cu Matei Corvin este fixată formula «Stephanum Moldaviensem»‒ Ştefan Moldovanul.

În noiembrie 1475 într-o scrisoare către papa Sixt al IV-lea Matei Corvin informa despre problemele «Stephano voyvode moldaviensis» ‒ Ştefan, voievodul moldovan; tot aici citim şi despre «solum moldavum» ‒ pămînt moldovenesc.

Senatul Veneţiei în 1476 scria către «Stephan voyvodae moldaviensis» ‒ Ştefan, voievodul moldovan. Tot în acelaşi an ‒ 1476 papa Sixt al IV-lea scria din Roma despre problemele «bisericii moldoveneşti» ‒ ecclesiae moldaviensi. Într-o scrisoare a lui Matei Corvin citim: «antequam moldavus» ‒ înainte ca moldovanul…

În corespondenţa lui Ştefan al III-lea cel Mare, reflectînd raporturile Moldovei cu Polonia, Lituania şi Moscova se întrebuinţează, după cum e şi firesc, şi alţi termeni, despre care ‒ la locul cuvenit.

În corespondenţa dintre veneţieni şi milanezi, în alte mesaje privind evenimentele din Moldova anului 1476, se întrebuinţează numai formele Moldavia, Moldova, dar figurează şi Valachia. Bunăoară, într-o epistolă din 4.12.1476 sintagma «in Valachia et Transalpina», este tradusă: «Valahia (Moldova) şi Transalpina (Ţara Rumînească)».

În amuzanta expunere a lui Ioan Ţamblac, «oratoris ilustris domini Stefani vayvode Moldavie» (sol strălucit al domnului Ştefan, voievodul Moldovei) în faţa senatului Veneţiei (8.05.1477) sînt redate cele mai caraghioase forme: «Vlaho (Draculea)», «signor în Valachia», «vulachi»… Traducerea este nu mai puţin amuzantă: vlacho Draculea e tradus «Draculea valahul (românul)»; «vulachi non si confidiva tropo» e tradus: «în valahi (munteni) nu se prea încredea»; «Valachia Mazor» = «Ţara Românească»… Tot aşa e tradusă şi «lʼaltra Vlahia/Valachia» ‒ «Ţara Românească»… Dar sintagma «do terre sono tuta la Valahia e la Valachia cum chesto do terre sono un muro del Hungaria et Pollana» este tradusă: «aceste două ţinuturi sînt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi Polonia» (Traducere C.Vlad. Războieni… P. 228 ‒ 232).

Concluzia: cine ştie ce a expus Ioan Ţamblac, ce au înţeles, au tradus şi au scris grămăticii veneţieni?

Din secolul al XV-lea componentele etnoidentificatoare fundamentale: moldoveni, Moldova se generalizează nu numai în spaţiul carpato-nistrean, dar şi peste hotarele lui. În anii 1405 ‒ 1426 se documentează la Lvov, în Polonia, 5 moldoveni, iar între anii 1461 ‒ 1492 erau la evidenţă în acest oraş polonez (P.Panaitescu. Interpretări româneşti… P. 85).

N.Olachus, umanist maghiar, constata la 1536: „Ei, moldovenii, se ţin mai de neam şi mai harnici, mai viteji decît muntenii» (N.Olachus. Despre Moldova, 1536).

Din 1405 pînă la Academia Cracoviensis, întemeiată pentru „a lumina pe moldoveni și rusini”, și-au făcut studiile 18 feciori de moldoveni. — Ilie Bărbulescu. Curs de slavistică. 1919.

La 1552 misionarul italian Paolo Giovio scria despre expediţiile lui Petru Rareş în Transilvania: «Moldovanul şi-a pus în cap să cuprindă Ardealul» (Apud I.Toderaşcu. Unitatea… 1985).

Secolul XVI. «Tipografi munteni şi moldoveni au lucrat în Transilvania, adică în Ungaria, la Braşov… Aşa au fost diaconul Coresi…, Chiriac, «scriitor şi tipograf moldovan» (Ibidem). În veacul XVII «În Bihor (Ungaria) avea să lucreze Vasile Sturza Moldovanul din părţile Covurluiului…» (Ibidem).

Conştiinţa etnică şi statală a moldovenilor se manifesta oficial şi cu demnitate şi la mijlocul veacului XIX. În februarie 1857 guvernul Moldovei (domnitor Alexandru Ion Cuza) declara solemn coloniştilor bulgari şi găgăuzi: «Neamul moldovenilor acceptă întreaga populaţie a Basarabiei de sud ca fraţi de credinţa» (I.Grec. Pagini uitate ale istoriei Basarabiei de Sud (1856 ‒ 1861). Chişinău, 2012).

…Dovezile privind existența numelui Moldova din 1086 („provincie” în Boemia), apoi „rîu”, „ores”, „țară” (la răsărit de Carpați), dăinuirea numelui etnic moldoveni dinveacul XIII, recensăminteleîncepînd cu 1897, înclusiv din 2014, confirmă concluzia lui Dinu Mihail: „cel puțin 93 la sută din populația actuală a Moldovei este formată din neromîni… Da, avem, în bună parte, obiceiuri comune, o literatură comună, dar acesta de loc nu înseamnă că toți (și sud -, și intra , și est—carpacii ) trebuie să gîndească la fel… Unde mai pui că între noi există mari diferențe de moravuri, de mentalitate și comportament…

Noi săntem nici ruși, nici romîni: sîntem moldoveni… Și punctum ! Și nu de la Stalin, ci tocmai de la Bodan Întemeietorul via Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare!…” — Dinu Mihail. Locomotiva „Balzac” și țuruiacul Băsescu.

Numele MOLDOVA (acte externe)

Pămîntul Moldovei, pitorescul şi bogăţia lui, însuşi numele Moldova au inspirat diferite personalităţi de geniu. Botanistul şi doctorul italian Castore Durante a inclus în lucrarea sa Herbario nuovo (Roma, 1585) planta Melissa Moldauica. Alt botanist italian, Petrus Matthiolus într-o lucrare apărută la Veneţia (1570) scria despre Melisse Moldavique,

Gidronella di Moldauia, Melissa Moldaviga. Apud Евгений Паскарь. Неизвестная Молдавия.

Alexandr Puşkin a inventat adverbul молдованно. Într-o scrisoare din Chişinău (1821) la Peterburg se tînguia: «Здесь у нас молдованно». Adică, e trist.

Academicianul Horia Hulubei se destăinuia: «… Pentru acest element (chimic), ca omagiu pentru Moldova, leagăn de gîndire şi simţăminte generoase, am propus să i se dea numele de MOLDAVIUM. Simbolul sugerat ML». Era vorba de elementele chimice 85 şi 87 în discuţie în anii 30 ‒ 40, secolul XX (Glasul Naţiunii. 29.11.1990).

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

/continuare/

8.Moldova şi moldovenii în acte externe

Ofensiva informaţional-propagandistică împotriva poporului moldovenesc – împotriva denumirilor moldoveni, limba moldovenească, împotriva istoriei Moldovei urmăreşte un scop bine determinat: lichidarea Republicii Moldova ca stat şi anexarea teritoriului ei României. Această pohtă teritorială este declarată oficial şi se plăteşte deschis de guvernul românesc.

Ambasadorul României la Chişinău Victor Bîrsan încă în 1995 a declarat sus şi tare: «Dacă n-ar exista o etnie şi o limbă moldovenească, n-ar exista necesitatea existenţei unui stat moldovenesc, iar teritoriile răpite ar trebui să fie redate României» (Mesagerul, 10.02.1995).

În numele acestui scop revanşard, adică în numele refacerii «României mari», clasa politică românească, servanţii săi din mass-media, din instituţii de învăţămînt, ştiinţifice şi de cultură recurg la cele mai netrebnice procedeie de propagandă, la cele mai josnice trucuri savantlîcoase, inclusiv minciuna ordinară!

Trecînd în revistă – pe alese – terminologia politico-geografică şi etnică privind ţara sud-carpatică şi Moldova în perioada aşezării lor statale, istoricul român Adolf Armbruster declară fără remuşcări: «Izvoarele externe atestă baza românească (???) a acestor alcătuiri statale, pe care le desemnează prin termenul familiar lor (???), Valahia…» (A.Armbruster. Terminologia politico-geografică şi etnică…, 1980. P. 259). Astfel, acest teoretician al românităţii valahilor româneşti romînizaţi (vezi cele două ediţii ale cărţii sale Romanitatea românilor, 1972 şi 1993), după ce a negat existenta moldovenilor în veacul al XIV-lea, încearcă să denigreze şi denumirea statului lor – Moldova. Şi alţi istorici români, totuşi mai cumpăniţi, se îndoiesc uneori de circulaţia numelui Moldova şi a moldovenilor în surse străine. Cunoscutul istoric Emil Vîrtosu scria în 1956: «Nu ştim pe ce se întemeia D.Onciul, cînd afirma că ţara se numea Moldova cu mult mai bine de un secol înainte de întemeierea statului».

Precizăm: istoricul Eugeniu Pascari a demonstrat că cea mai veche (la această oră) denumire MOLDOVA «teritoriu hotărnicit» se documentează la 1086: Wratislaus, rex Bohemiae: Moldauia et Silesia provinciis regno Bohemiae additis (= provinciile Moldauia şi Silezia au fost alipite Boemiei). – Pymander Mercurii trismegisti. Commento Hannibalis Rosseli. Cracovia, 1586. Apud. Евгений Паскарь. Неизвестная Молдавия. XV – XVI вв.

Amintim că academicianul Dimitrie Onciul scria încă în 1887: «Moldova ca ţară apare sub forma Moldovlahia chiar într-un document al regelui vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan (1241 – 1245)». – D.Onciul. Scrieri istorice, vol. I. Bucureşti, 1968. P. 297.

Deşi informaţia rămîne, oricum, controversată, precizăm că B.P.Haşdeu scria: la mănăstirea Zograf de la Sfîntul Munte (Atos) se păstrează un hrisov din prima jumătate a veacului al XIII-lea în care Ioan Căliman Asan avea titlul самодеръжец пряко Молдовлахия (B.P.Haşdeu. Arhiva istorică a României, I; idem. Istoria critică a românilor, I, 1875. P. 124). Documentul, pe care nu vedem cum l-am putea contesta, a fost comentat şi de L.Pič (Uber Abstammung der Rumanen. Leipzig, 1880. S. 76 – 78).

Aşadar, «Numele Moldova, ca ţără, apare sub forma de Moldovlahia chiar într-un document al Ţarului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan, 1241 – 1245». Informaţia, examinată de B.P.Haşdeu (1875), L.Pič (1880), D.Onciul (1887) rămîne valabilă pînă la descoperirea altor hrisoave sau pînă la anularea ei convingătoare.

Mărturii documentare despre atestarea în izvoare externe a etnonimului moldovan şi a numelui Moldova există mult mai multe, decît îşi poate închipui orice istoric valah cumpănit.

După cum ne adevereşte Istoria României în date, în 1334 apare în documente Civitas Moldaviae (oraşul/cetatea Moldovei). În acte din acea epocă se mai numea şi Stadt Molde. Unii istorici, N.Iorga, bunăoară, presupun că localitatea cu acest nume exista de prin 1300.

Din История Государства Российского a lui N.Karamzin aflăm, că într-o gramotă în limba latină a lui Gheorghe, cneaz şi domn al Rusiei (Galiţiene), către Marele magistru

Luder, duce de Braunschweig, alături de alţi boieri, este menţionat la 1334 Alexandru Moldaowici (Alexandru, feciorul unui moldovan, al moldovanului).

Într-o lucrare a istoriografiei polone medievale numită convenţional Cronica moldo-polonă despre «domnitorii Ţării Moldovei» se relatează «cum cel dintîi voievod Dragoş la 1352 a descălecat ţara cu moldoveni» (Traducere Ioan Bogdan, 1891).

La 1359, «chiar mai înainte», cronica demnitarului ungar Ioan de Kukullo relatează despre «expediţiile (suveranului maghiar) împotriva rivalilor şi rebelilor, mai adesea asupra sîrbilor şi moldovenilor» (contra rachenos et moldavos (DRH D. vol. I; D.Onciul, V.Spinei).

Tot la 1359 voievodul maramureşan Bogdan trece la răsărit de Carpaţi; cu ajutorul populaţiei locale, alungă pe Balc, reprezentant al regelui Ungariei, şi este recunoscut de feudalii locali ca voievod. Evenimentul crucial pentru Statul Moldovenesc şi fondatorii lui este caracterizat de N.Iorga astfel: Bogdan, voievod de Maramureş, «a creat Moldova (ţară) şi a făcut dintr-o parte de volohi moldoveni» (N.Iorga. Istoria românilor, III).

«Marele cronicar moldovan» Miron Costin socotea că acest proces avusese loc mai înainte, după «descălecarea» lui Dragoş:

Dragoş apoi în moldoveni premenindu pe vlahi…

Regele Ungariei Ludovic I de Anjou la 20 martie 1360 întăreşte lui Dragoş şi fiilor săi stăpînirea a şase sate volohe din Maramureş ca recompensă pentru serviciile întreprinse «mai ales pentru restaurarea Ţării noastre Moldovene» (in restauratione Terre nostre Moldavanae). – DRH D. Relaţii…, vol. I; D.Onciul, V.Spinei.

Acelaşi eveniment a fost comentat în cronica sa de I.Kukullo după mijlocul veacului XIV în capitolul XLIX «Quomodo Moldavia, quae prius deserta fuit, novum incolatum receperit. Huius etiam tempore Bogdanum, woywoda olahorum de Maramorosio, coadunatis sibi olachis in terram Moldaviae… clandestine recesit» (Bogdan, voievodul volohilor din Maramureş, adunînd volohii săi, a trecut în taină în Ţara Moldovei).

La 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic de Anjou semnează un act, prin care acordă fiilor lui Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan), care au fugit «din Ţara noastră moldovenească» (ut Terre nostra Moldauana), drept compensaţie pentru bunurile pierdute «în Ţara noastră a Moldovei» (in Terram nostram Moldauanam) şi răsplată pentru eforturile de a stăpîni «Ţara noastră a Moldovei». Acest act confirmă incapacitatea regelui Ungariei de a recuceri Moldova şi evident – independenţa Statului Moldovenesc. La 1365!

În actele curiei papale din 1370, 1371, 1372 gospodarul/domnitorul Moldovei este intitulat dux Moldaviensis, Moldaviae dux…

1375 – 1391. Ţara Moldovei este stăpînită de Petrus waiwoda, dux Terre Moldavie. Întemeietor al dinastiei Muşatinilor, «dătători de legi şi datini», Petru a lărgit marginile statului, a inclus Statul Moldovenesc în circuitul diplomatic european.

În prima gramotă păstrată, emisă de cancelaria Moldovei la 1 mai 1384, Petru I Muşat se intitulează Petrus waiwoda dux Terre Moldavie. Al doilea act păstrat de la acest domnitor ‒ omagiul de vasalitate depus regelui polon la 6.05.1387, este primul document moldovenesc cu destinaţie externă, semnatarul avînd un titlu oricum modificat: Petrus woyeuoda Moldaviensis. Prin acest act Moldova se includea în sistemul de relaţii externe ale statului polono-lituanian, orientînd pentru multă vreme raporturile ei cu alte ţări. În aceeaşi zi «supremi consiliarii magnifici domini Petri woyeude Moldauensis» (boierii cei mari ai măreţului domn Petru voievod al Moldovei) confirmă omagiul depus de Petru I Muşat.

Pentru terminologia politico-geografică, întîi de toate pentru numele Moldova, în documentele moldo-polone sînt grăitoare cîteva hrisoave semnate de suveranii Moldovei şi ai Poloniei în veacul XIV. La 27.01.1388 Vladislav, regele Poloniei, se adresează lui «панъ Петръ воевод Молдавы», cerîndu-i cu împrumut patru mii de ruble de argint. La 10.02.1388 «Петр воевод молдавский» înştiinţează pe Vladislav, regele Poloniei, că i-a trimis 3000 de ruble de argint (M.Costăchescu, II. P. 603 ‒ 605).

În veacurile XIV ‒ XVII cei care veneau în scaunul Moldovei socoteau o datorie a lor să depună jurămînt de credinţă suveranilor poloni. Aşa a procedat şi urmaşul lui Petru I Muşat. La 5.01.1393 Роман воевода молдавский и дедичь всей Земле Волошьской (Roman voievod al Moldovei şi domn al întregii Moldove) se închină regelui Vladislav al Poloniei.

De la Roman voievod s-au păstrat patru gramote, care demonstrează că a fost un domnitor tare original. Dînsul este singurul din toţi stăpînitorii, care în actele interne din 30.03.1392, din decembrie 1392, din 18.11.1393 se intitulează Великий самодержавный господин Роман воевода Земле Молдавской от планины до брегу моря (Marele singur stăpînitor domn Roman voievod stăpînind Ţara Moldovei de la munte pînă la mare). Nici Ştefan al III-lea (1457 ‒ 1504) în cele aproape 500 de acte semnate de el nu s-a intitulat «mare». Pe Ştefan cel Bun, cel Bătrîn, Sfînt l-a numit «mare» regele Poloniei Sigismund.

Roman este singurul stăpînitor care, în omagiul depus regelui Poloniei Vladislav, dublează cu un nume străin ‒ polon denumirea ţării sale. Astfel, în actul de vasalitate din 5.01.1393 el se intitulează Роман воевода молдавский и дедичь всей Земле Волошьской = voievod al Moldovei şi domn al întregii Ţări a Moldovei (traducere M.Costăchescu: II. P. 609). În diplomatica moldovenească acesta este unicul hrisov condensat cu sintagme străine ‒ polone:

‒ с приволеньем всей Земле Волошьской = cu învoirea întregii Ţării a Moldovei;

‒ с паны всей Земле Волошьской = cu boierii întregii Ţări a Moldovei;

‒ со всем поспольством всей Земле Волошьской = cu tot norodul întregii Ţări a Moldovei;

‒ мы панове и поспольство всей Земле Волошьской ‒ noi panii/boierii şi tot norodul întregii Ţări a Moldovei.

Toate aceste sintagme sînt traduse corect de M.Costăchescu (vol. II. P. 607 ‒ 608), pentru că Земля Волошьская în limba polonă înseamnă Ţara Moldovei.

Cu atît mai ridicolă apare, hodoronc-tronc, la sfîrşitul comentariului editorului declaraţia: «Important e faptul că Roman e numit voievod al Moldovei şi mai jos Moldova se numeşte Ţara Valahă» (M.Costăchescu, II. P. 609). Polonii numeau ţara de la sud de Carpaţi Multany, Moltanskiey (vezi: M.Costin Cronica polonă, 1677; Poema polonă, 1684; Ch.Chometowskii, 1712 ‒ 1714; D.Cantemir, 1717).

În registrul rusesc Список городов ближних и дальних, redactat la 1387, se conţin cele mai vechi menţiuni despre tîrgurile, oraşele şi cetăţile moldoveneşti Iaşi, Roman, Tîrgul Neamţ, Suceava, Siret, Baia, Cernăuţi, Hotin ş.a., care, desigur, au existat înainte de a «nimeri» în izvorul rusesc.

Regele Carol de Boemia într-un document al său cu destinaţie ungară menţionează la 1372 Principatus seu Ducatus et nominatum Waywodatus Moldawie (Principatul sau Ducatul numit Voievodatul Moldovei).

Papa Urban al V-lea pomeneşte la 1370 într-un document extern pe Laczko dux Moldaviensis ‒ Laţcu, voievodul moldovan.

Judele Ungariei Emeric Bubec într-o scrisoare din 1390 face referire la părţile moldovenilor/partes moldavanos (DRH D. vol. I).

La 27 decembrie 1391 voievodul şi domnul Walahiei Mircea cel Bătrîn semnează un hrisov de danie, avîndu-l printre martori şi pe Groza Moldovan (DRH D.vol. I). Astfel, domnitorul Walahiei încă de pe la 1391 ştia despre existenţa etnonimului moldovan ‒ realitate despre care pînă acum n-au aflat anumiţi istorici români, inclusiv A.Armbruster, V.Spinei…

Una din dovezile cele mai vechi şi rezistente, de o constanţă permanentă multiseculară, a existenţei şi continuării neîntrerupte a etnonimului moldoveni este expresia бояре молдавские ‒ boieri moldoveni, care apare în actele cancelariei Moldovei, începînd cu cel din 18 noiembrie 1393 şi se va menţine secole în şir. Actele Ţării basarabilor/Transalpiniei/Ungrovlahiei/Valahiei/Munteniei (ea multe denumiri a avut!) nu conţin aşa dovezi…

Ştefan I, voievodul Ţării Moldovei (Земли Молдавской), la 6 ianuarie 1395 depune jurămînt regelui Poloniei, făgăduind că va fi împreună cu polonii, «vom sta lîngă dînşii cu vieţile şi cu toată puterea noastră şi cu toţi boierii noştri şi cu toţi pămîntenii, şi cu tot poporul Ţării Moldovei împotriva voievodului Basarabiei/Ungrovlahiei, împotriva craiului Ungariei, împotriva turcilor, împotriva tătarilor, împotriva pruşilor» (со всем поспольством Земли Молдавской против кроля угорского, против воеводы Бессарабского/Угровлахийского, против турков, против татар, против пруссаков).‒M.Costăchescu, II.

Cancelaria regală a Ungariei, «unde se găsesc cele mai vechi menţiuni certe scrise despre Ţara Moldovei» (V.Spinei), la 30 ianuarie 1395 emite o poruncă a regelui despre organizarea unei expediţii «contra moldavanos» ‒ împotriva moldovenilor (DRH D., I).

Căpitanul moldovan Mihail făgăduieşte la 3 februarie 1397 siguranţă de trecere lui Spitco, palatin de Podolia: «Myhael, capitaneus moldaviensis…, ipsam securitate premissam» (M.Costăchescu, II).

Aşadar, de acum în secolul a XIII-lea, dar mai ales în cel de al XIV-lea, din 1334, 1359 şi pînă în 1400, sînt cunoscute, conştientizate şi larg răspîndite, atît la răsărit de Carpaţi cît şi în Europa, nu numai numele Moldova ‒ ţară, nu numai etnonimul moldoveni, dar şi noţiunea norodul Moldovei ‒ însemne temeinice, definitive, unificatoare pe plan intern şi deosebitoare pe plan extern, de constituire şi afirmare a unei noi comunităţi cu conştiinţă etnică proprie ‒ poporul moldovenesc, neamul moldovenesc, cu statul lor de sine stătător ‒ Moldova.

Dovezile reproduse despre numele Moldova, etnonimul moldoveni, care, fără îndoială, pot fi înmulţite, dezvăluie în toată goliciunea strădaniile deşarte şi ridicole ale unor istorici români de a împrăştia minciuni îngreunate cum că, cică, «în perioada constituirii statului feudal de sine stătător în spaţiul est-carpatic (…) nu apăruse încă un etnonim corespunzător termenului de Moldova» (V.Spinei, 1982); cum că, cică, «în primele decenii de existenţă statală (1359 ‒ 1400) lipseşte termenul de moldoveni…» Cum că, cică, «izvoarele externe atestă baza românească (???) a acestor alcătuiri statale…» (A.Armbruster, 1980).

**Moldova la 1772. Hartă de P.Dmitriev**

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

/continuare/

7. Moldova şi moldovenii în gramotele ţării

În studiul Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada constituirii statului feudal de sine stătător (1982) istoricul român Victor Spinei reproduce fragmente bine cunoscute din acte ungureşti, inclusiv din 20.03.1360, care adeveresc existenţa numelui Moldova, Ţara Moldovei (terre nostre Moldauane).

Vădit surprins de această dovadă, istoricul român declară: «Interesant de remarcat este faptul, că la acea dată (20.03.1360) nu apăruse încă un etnonim corespunzător termenului Moldova, astfel că populaţia românească (???) ce locuia pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor Orientali nu era desemnată prin numele de «moldoveni», ci prin acela de «valahi» (olahi). ‒ V.Spinei, 1982. P. 73.

Într-adevăr, este tare «interesant», cînd un savant, adică om de ştiinţă, doctor, profesor, cu prestanţă de descoperitor tirajează un neadevăr. Pasajul reprodus din studiul lui V.Spinei din 1982 este lipsit de orice temei. El ar putea fi calificat altfel, în alţi termeni.

În realitate, către mijlocul veacului al XIV-lea «la poalele Carpaţilor moldoveneşti» se cînta balada populară Mioriţa ‒ care a certificat în istorie din secolul al XIII-lea etnonimul moldovan. Numele etnic al moldovenilor circula de acum în veacul XIV şi în alte creaţii norodnice moldoveneşti: Voinicul şi balaurul, Codrenaş codrean ş.a. Istoricul V.Spinei, desigur, ştie acest lucru, însă aceste dovezi istorico-etnice fundamentale, de o valoare excepţională pentru «desemnarea moldovenilor», nu se înscriu în schema lui preconcepută de cercetare.

Aceeaşi mărturie definitivă creată în veacul XIII de popor despre numele său ‒ moldovanul din balada Mioriţa combate şi o altă declaraţie a istoricului român cum că ”în Moldova se înregistrează o situaţie diferită în sensul că etnonimul moldoveni provine de la numele ţării şi nu invers” ( V.Spinei, 1982. P. 75 ).

În repetate rînduri s-a demonstrat în lucrările folcloriştilor, istoricilor E.Agrigoroaiei, A.Fochi, A.Hîncu, Gr.Botezatu, P.Parasca, N.Dabija ş.a. că balada Mioriţa a înveşnicit etnonimul moldovan «în perioada feudalismului timpuriu, în secolul XIII» (Balada. P. 32).

Însă autorii români ignoră nu numai mărturiile oferite de creaţia populară moldovenească, ci deformează cu bună ştiinţă şi informaţiile din actele oficiale privind etnonimul moldoveni. V.Spinei declară: «Formulările din documentele domneşti relevă apariţia relativ tîrzie a etnonimului în discuţie» (V.Spinei, 1982. P. 75) şi încearcă să-şi argumenteze supoziţia, interpretînd româneşte actele moldoveneşti. Dînsul scrie: «În actul omagial din 1 august 1404 Alexandru cel Bun se intitula «voievod al Moldovei», în timp ce principalii săi dregători erau desemnaţi drept «boieri valahi», adică români. De-abia într-un document din 1407 se utilizează pentru aceştia formula de «boieri moldoveni» (Ibidem).

Acest pasaj i s-a părut autorului atît de principial şi important încît îl repetă zece ani mai tîrziu: «În actul omagial din 1 august 1404 către regele Poloniei, deşi Alexandru cel Bun era desemnat ca воевода Молдавскы, boierii săi erau numiţi valahi (паны воласкыи şi nu moldoveni (паны молдавскыми), cum se va întîmpla de-abia în actul cu conţinut asemănător din 6 octombrie 1407» (V.Spinei, 1992. P. 54).

Subliniem încă o dată: această afirmaţie este o urmare distructivă a doctrinei politico-ştiinţifice româneşti de substituire, de transformare forţată a vlahilor/valahilor în «români». Dacă este ordin de la comenduire de a-i socoti pe vlahi/volohi «români», atunci şi wolosz, volaskie din polonă sînt tot «adică români». Astfel, anumiţi autori străini, din raţiuni etnoexpansioniste anacronice, falsifică fără remuşcări, siluiesc cu aroganţă nu numai terminologia etnică moldovenească, ci şi cea polonă.

Precizăm: în gramota moldovenească din 1.08.1404 boierii sînt desemnaţi паны волаские (волошские), iar nu valahi, cum citeşte tare original V.Spinei, deci moldoveni, iar nu «români», cum traduce şi mai original acelaşi autor.

Respectînd cu stricteţe cerinţele doctrinei falsificatoare «vlahi/valahi = «români», V.Spinei cu multă prudenţă ocoleşte (nu ne putem închipui că nu ştie) informaţiile bine cunoscute din actele istorice în repetate rînduri publicate şi comentate. Dînsul scrie: «De-abia în documentul din 1407 se utilizează formula de «boieri moldoveni». Această afirmaţie este foarte anevoios de explicat. Raţiunile şi motivaţia care au impulsionat formularea şi tirajarea ei de două sau chiar de trei ori rămîn nedezvăluite. Toată lumea cititoare demult ştie, că termenul boieri/pani moldoveni este atestat în documentele cancelariei a Moldovei NU «de-abia în 1407», ci cu nouă ani înainte! Să cercăm scripturile… (M.Costin).

Prin hrisovul din 30.03.1392 voievodul Roman I declară că «stăpîneşte Ţara Moldovei din munte pînă la mare», sprijinindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni (веру усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 3.

La 18.11.1393 domnitorul Roman, voievod al Ţării Moldovei, dăruieşte lui Todor şi fraţilor săi un sat pe Suceava, bizuindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni» (усех бояр молдавских веру). ‒ DRH A. I. P. 4 ‒ 5.

În noiembrie 1399 Iuga voievod, dospodar al Ţării Moldovei, întăreşte lui Braia moşii pe Strahotin, sprijinindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni» (усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 11.

Chiar dacă am admite, că V.Spinei a avut în vedere fixarea termenului pani/boieri moldoveni numai în documentele lui Alexandru cel Bun, şi în acest caz afirmaţia dumnealui nu are nici un temei.

Domnitorul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun întăreşte unui dregător pămînturi pe Strunga prin gramota din 28.06.1401. De acum atunci, în iunie 1401, domnitorul se sprijinea «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» (усех бояр молдавских малых и великих). ‒ DRH A. I. P. 18 ‒ 19.

La 30.07.1401 Олександро воевода, господарь Земли Молдавской aprobă zidirea episcopiei armene în Moldova, avînd «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» (вера усех бояр молдавских великих и малых). DRH A. I. P. 14.

La 1.08.1403 Alexandru voievod, domnitor al Ţării Moldovei întăreşte moşii lui Baliţa Mudricica, avînd în vedere şi «credinţa tuturor boierilor moldoveni» (вера усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 26 ‒ 27.

În acelaşi an, la 7.01.1403, Aleksandr woyewoda, hospodar Zemli Moldawskoi (documentul e în limba polonă) întăreşte episcopii Moldowskoi om Zemly naszoi Moldawskoi dwa sela… A na to wira moya…, wira usich boyar moldowskych (credinţa tuturor boierilor moldoveni). ‒ DRH A. I. P. 25 ‒ 26.

Aşadar, Alexandru cel Bun, voievod şi domnitor al Ţării Moldovei, îşi desemna boierii săi moldoveni din 1401, în patru acte din: 28.06.1401, 30.07.1401, 7.01.1403, 1.08.1403, deci cu şase ani pînă la 1407, cînd, ocazional, istoricul străin a citit: паны молдавскими.

În documentul semnat la 1.08.1404 la Cameniţa Alexandru voievod, domnitor al Ţării Moldovei, enumeră «toate slugile noastre, toţi boierii săi», pe care în rîndul al doilea îi numeşte панове волаския, ceea ce este firesc într-un act destinat Poloniei, unde wolosz, woloskii înseamnă «moldovan, moldovenesc» (M.Costăchescu, II. P. 625).

Observîndu-i (în rîndul doi din document) pe Панове волаские, V.Spinei pe loc i-a făcut «români», fără să se ostenească a citi pînă la sfîrşit hrisovul comentat cu atîta interes. Dacă se trudea oleacă, ar fi observat, patru rînduri mai la vale, că domnitorul Moldovei a lămurit că prin Панове волаские dînsul avea în vedere pe уси бояре молдавцыи (toţi boierii moldoveni). ‒ Ibidem.

Probabil, cu greu s-ar putea găsi o explicaţie raţională cum un istoric cu o astfel de reputaţie, avînd în faţă gramotele cancelariei moldoveneşti din 1392, 1393, 1399, 1401, 1403, 1404, în care gospodarii/domnitorii Moldovei întrebuinţau tradiţional termenul boieri moldoveni (бояре молдавские), a putut scrie că «formula de «boieri moldoveni» se utilizează de-abia într-un document din 1407»?!

Termenul Панове волаские din gramota lui Alexandru cel Bun din 1.08.1404 a fost tradus în 1932 «pani valahi» (M.Costăchescu, II. P. 625). Comentatorul din 1982 l-a tradus «boieri valahi», adăugînd: «adică români» (V.Spinei, 1982. P. 75). Toate acestea se fac din pricina că potrivit cerinţelor doctrinei politico-ştiinţifice româneşti toate variantele lui vlahi/valahi, inclusiv olach în maghiară, wolosz, wolochi în polonă, волох/Волошин în ucraineană ar fi însemnînd, cică, «români».

Cercetători din diferite ţări, în diferite perioade au demonstrat că este antiştiinţific să se echivaleze wolosza cu «valahi», ca apoi să-i facă «români»; este lipsită de sens şi de temei traducerea Woloszech ‒ «Valachia», pentru că în polonă wolosza, wolochi înseamnă moldoveni, iar Woloszech ‒ Moldova.

Anumiţi autori români ignoră aceste realităţi, desconsideră generalizările şi avertismentele comentatorilor competenţi şi oneşti. Încă prin 1712 ‒ 1714 voievodul Mazoviei Ch.Chometovskii atrăgea atenţia: «Acum trebuie să previn cititorul, ca să nu încurce aceste provincii, căci numele ce le dăm noi nu se potrivesc cu ale geografilor: ţara pe care noi o numim Wolochy este numită pe hărţi Moldovia, iar aceea pe care o numim Multany e numită «Valahia». La noi în Polonia din timpurile vechi există tradiţia de a numi ţara apropiată Wolochy, iar pe cea mai îndepărtată ‒ Multany. Deci, cînd este vorba de domnitori să nu se lase cineva înşelat de deosebirea faţă de denumirile geografilor» (E.Stănescu, 1968. P. 1112 ) De acum în 1677 etnologul moldovan M.Costin constata (în Cronica polonă): «Leşii ne numesc Woloszyn, iar ţara noastră Woloszca Zemia» (M.Costin. P. 207, 246 ‒ 247).

D.Cantemir sublinia: «să se ştie că de va zice istoricul Voloscaia Zemlea, pentru Valahia Mare, adică pentru Moldova va zice… Leşii scriitori sub numele Voloscîi numai pe Moldova înţeleg» (D.Cantemir, 1717. P. 308, 385).

Nomenclatorul etnic moldovenesc în pronunţie polonă a pătruns şi în limba ucraineană: «Ucrainenii numeau Moldova Волощина, iar pe moldoveni волошины, волохи» (В.Гацак. С. 8).

Istoriografia, etnologia şi filologia din apropierea vestică activează în unison nu numai la răspîndirea doctrinei falsificatoare «vlahi/valahi = «români», ci şi la deformarea colectivă a continuităţii din veacul al XIII-lea a etnonimului moldovan/moldoveni.

Dacă V.Spinei este mai moderat, admiţînd totuşi, «apariţia etnonimului moldoveni, fie şi relativ tîrzie», A.Armbruster e mai categoric. Dînsul neagă de-a dreptul existenţa numelui etnic al moldovenilor. În «primele decenii de existenţă statală (1359 ‒ 1400 pentru Moldova ‒ V.S.)… terminologia etnică se prezintă destul de unitar: volachi, olachi, vlachi etc. Lipseşte termenul moldoveni»… ‒ Declară cu o certitudine curat românească Adolf Armbruster (1980. P. 253).

Oricărui cetăţean cu firească demnitate şi conştiinţă moldovenească, mai ales cercetătorilor acestui neam umilit, batjocorit, hăituit, prostit decenii în şir cu slogane mincinoase gen «populaţie românească est-carpatică», «voloh = român», «lipseşte termenul de moldoveni» ş.a., i se cere mobilizarea totală a îngăduinţei, răbdare pînă la limită pentru a combate astfel de injurii etnoştiinţifice în termeni decenţi.

Trebuie să-ţi reţii peste puteri emoţiile, demonstrînd cît se poate de respectuos istoricului V.Spinei, că, nu se ştie din care motive, dînsul a citit numai primele rînduri, ale gramotei lui Alexandru cel Bun din 1.08.1404. Se întîmplă. Paguba nu-i mare. Însă domnia sa, pornind de la aceste două rînduri, trage concluzii savante, negînd existenţa termenului boieri moldoveni la acea dată, deci falsificînd realitatea etnopolitică moldovenească. Dacă se trudea şi mai citea vreo cinci rînduri domnia sa poate că observa în cel de al optulea rînd termenul бояре молдавсции, care, chiar şi în româneşte, se traduce boieri moldoveni.

Dacă citea şi mai atent ar fi observat şi termenul земляны молдавские ‒ pămînteni moldoveni ‒ mărturie etnică fundamentală, prima dată fixată într-un act oficial al Statului Moldovenesc. Moldovanul din balada norodnică moldovenească Mioriţa împreună cu boierii moldoveni din gramotele din 1392, 1393…, cu pămîntenii moldoveni din actul oficial din 1.08.1404 răstoarnă toate strădaniile, chipurile, ştiinţifice antimoldoveneşti, dezgolind totala lor inconsistenţă, scopurile etnoexpansioniste ale autorilor şi comanditarilor.

Evoluţia paleoetnonimiei Moldovei, registrul terminologic axat pe radicalul Mold ‒, repertoriul informaţiilor de ordin etnic din creaţii folclorice, din cronici, opere literare, note de călătorie, relatări diplomatice, din colecţiile de documente oficiale moldoveneşti ale lui I.Bogdan, M.Costăchescu; DRH A. Moldova (vol. I, II, III) au fost însumate şi comentate în culegerile Moldovenii în istorie (1994, două ediţii), Молдоване в истории (1995) de P.P.Moldovan, în Istoria Moldovei în date (2007).

Numele MOLDOVA, acte interne

Informaţiile documentare, extrase din actele oficiale, privind terminologia politico-geografică şi etnică din secolul al XIV-lea ‒ veacul întemeierii Ţării Moldovei ‒ demonstrează cuprinzător şi convingător:

Realităţile politico-geografică Moldova şi etnică ‒ moldoveni erau atît de înrădăcinate, atît de larg cunoscute, că acopereau întregulspaţiu carpato-nistrean.

De la Nistru pînă în Carpaţi băştinaşii de acum în veacul al XIV-lea au conştientizat numele etnic moldoveni, zămislit un secol mai înainte, şi-au botezat leagănul apariţiei şi afirmării lor ca etnos ‒ Moldova.

În comparaţie cu populaţiile de la vest de Moldova (maghiari/unguri; transalpini/basarabi/ ungrovlahi/munteni…), numele comunităţii etnice carpato-nistrene-moldoveni este mai vechi, constant şi unic, singurul care s-a păstrat pînă în zilele noastre, aşa cum s-a născut încă în veacul XIII: moldoveni.

«În istoria omenirii, ca şi în istoria Pămîntului, cu cît roca e mai veche, cu atît mai durabilă este: granitul şi porfirul nu se risipesc uşor», ‒ constata reputatul folosof G.Fedotov. Concluzia este absolut valabilă şi pentru continuitatea etnonimelor. Denumirile adevărate, native se păstrează şi după dispariţia popoarelor: maia, dalmaţienii, moravienii…

Nomina nuda tenemus. Păstăm doar denumirile goale, constata Umberto Eco o realitate cutremurătoare în Numele trandafirului.

Comunitatea etnic conştientizată în spaţiul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră de acum în secolul al XIV-lea era în aşa măsură organizată şi consolidată, deşi împărţită în distincte pături sociale (Ştefan I la 1395: «noi cu toată puterea noastră şi cu boierii noştri, şi

cu toţi pămîntenii noştri şi cu slugile»), încît avea conştiinţa firească şi deplină că alcatuieste un popor ‒ poporul moldovenesc. Această stare de conştiinţă era atît de generală, încît nu putea să nu se impună şi cancelariei domneşti, în documentele oficiale ale Statului Moldova. Acelaşi Ştefan, domnitor şi voievod al Moldovei (1394 ‒ 1399), declara că acţionează împreună «… cu tot norodul Moldovei».

Cum va sublinia mai tîrziu Miron Costin (1677):

Nayswizsze imie naszey Woloszy iest Moldowan.

Cel mai nou nume al moldovenilor noştri este moldovan.

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

/continuare/

6. Moldovenismul în Novorosia

Aria de răspîndire a moldovenilor numiţi volohi, voloşini se întinde de acum din veacul al XIV-lea la nord şi la est de Nistru.

Asfel, «voievodul satelor volohe din Stupniţa» este menţionat la 1390 ca martor la un act de moştenire. Aşadar, existau în veacul al XIV-lea sate volohe, adică moldoveneşti la nord-est de hotarele Moldovei. La 1406 «Iarag woyewoda valachorum de districtu Samboriensi» era martor la un act de danie. La 1403 la Krakow se documentează tîrgoveţul Petru Woloch (Moldovan, din Moldova). Către mijlocul veacului al XV-lea la Lvov, s-a menţionat, erau la evidenţă vreo 18 moldoveni. În sectorul Lvovului, unde locuiau compact moldovenii, în jumătatea a doua a veacului XV s-a construit un pod moldovenesc la dumul moldovenesc (pontis valachici in suburbia in via valachica). Drumul moldovenesc ‒ via walachiensis este fixat în privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun din 1408. În secolul XV în părţile haliciene se documentează localitatea Bolochov, «villa walachorum dicta»…

De acum în jumătatea a doua a secolului XIV T.Koriatovici, voievod al Poloniei, «ridicînd fortificaţii la Braţlav, Scal, Socoleţ, Smotrici a stabilit aici detaşamente de volohi/moldoveni, aceste localităţi fiind primele asezări ale volohilor/moldoveni în stînga Nistrului» (Исторические корни… Киев, 1980. С. 51 ‒ 52).

La 1431 volohii/moldovenii alcătuiau o parte însemnată a oastei lui Svidrigailo pe vremea confruntărilor lui cu Iagailo. Un an mai tîrziu, la 1432 oameni înarmaţi din Moldova au venit în ajutor voievodului podolian Fiodor Nesviţkii.

Moldovenii din Ucraina au slujit în Oastea Zaporojană. «Poporul ucrainean în cîntecele şi dumele sale păstrează cu dragoste amintirea despre participarea moldovenilor în oastea căzăcească, în lupta eroică împotriva cotropitorilor străini. Mărturie ne este un cîntec ucrainean din bătrîni:

Як прийшли до нас всi волошини,

Всi волошини, та всi хорошi,

В козаки вони записалися,

З нами побраталися.”

La 1583 o pază volohă stătea peste Bug. La 1594 boierii Şaşkevici luau dijmă de la moldovenii (volohii), care aveau satele lor în stînga Nistrului. Aceste informaţii documentare (vezi volumul Moldovenii din Ucraina. Odesa, 2007) confirmă relatarea lui Gr.Ureche din Letopiseţul său: «… nişte sate ce să descălecasă pre hotarul leşescu («mai sus de Tighina pre decindea de Nistru», în stînga Nistrului) turci ciutaci, moldoveni foarte mulţi, care au ieşit din ţară de răul nevoilor Iancului vodă (1579 ‒ 1582)…» Către sfîrşitul veacului XVI în stînga Nistrului moldovenii erau atît de numeroşi, că domnitorii Moldovei Ion vodă cel Cumplit şi Petru Şchiopul dăruiau moşii supuşilor lor pe pămînturile est-nistrene.

Diferitele împrejurări: exploatarea străină dublă ‒ din partea turcilor şi a grecoteilor fanarioţi, războaiele ruso-turce, necontenitele lupte pentru tron au făcut ca un număr mare de moldoveni să se stabilească la răsărit de Nistru şi chiar dincolo de Nipru. În 1778 în vreo 6 localităţi din Slaveanoserbia (la sud-est de Nipru) moldovenii erau majoritari ‒ vreo 1186 de oameni. La 1848 numărul moldovenilor din aceste localităţi a crescut de patru ori ‒ 4689, formînd sate întregi cu denumiri respective: Moldavanca, Moldavanscoe…

Datele demografice însumate şi examinate de V.Cabuzan (1974) demonstrează că în fosta regiune Oceacov (judeţele Ananiev, Tiraspol, Odesa) la mijlocul secolului XIX majoritatea populaţiei o forma maloruși ‒ 189342 (54,11%), aceştia erau urmaţi de moldoveni 59541 (17,01%) şi de nemţi ‒ 40537 (11,58%).

Potrivit calculelor specialiştilor, după 1812 în stînga Nistrului locuiau mai mult de 100000 de moldoveni. Recensămîntul din 1897 a stabilit că în gubernia Herson trăiau 147000 de moldoveni, în Podolia ‒ 27000 de moldoveni, astfel în ambele gubernii se enumerau 174000 de moldoveni (Moldovenii de peste Nistru. Chişinău, 1991).

Examinarea condiţiilor istorice, politice şi economice de strămutare şi statornicire a moldovenilor în spaţiul est-nistrean în secolele XIV ‒ XIX mărturiseşte, că moldovenii de la răsărit de Nistru în marea lor majoritate păstrează sentimentul comunităţii naţionale, conştiinţa că sînt moldoveni, căvorbesc graiul lor‒ moldovenesc şi că au anumite trăsături psihologice, obiceiuri şi tradiţii proprii numai lor. Potrivit Recensămîntului din 1979 în Ucraina locuiau 294000 de moldoveni; Recensămîntul din 1989 a înregistrat pe teritoriul Ucrainei 324000 de persoane care s-au numit moldoveni.

…Moldovenii, reprezentanţi ai etnosului moldovenesc, care, prin voia soartei, s-au împrăştiat prin lume, departe de meleagurile natale: de la Iagorlîc, Ingul şi Codîma pînă departe hăt, de la Bugul de Sud pînă în Crimeea şi Caucaz, pînă în regiunea din stînga Niprului n-au pierdut sentimentul apartenenţei la comunitatea etnică moldovenească, sentimentul meleagului natal străbun, al Patriei comune ‒ Moldova, au păstrat acea unică însuşire şi originalitate caracteristică numai lor ‒ firea moldovenilor.

Într-un eseu de largă inspiraţie intitulat mobilizator Fraţi moldoveni de peste Nistru moldovanul din satul Valea Hoţului (azi Dolinscoe, regiunea Odesa) scria: «Rupţi de la patrie de cîteva sute de ani, separaţi de Statul Moldovei, îndepărtaţi de procesul dezvoltării culturii naţionale, au rămas ‒ moldovenii de peste Nistru ‒ cu noţiunile vechi despre ţară şi popor, cu bagajul de cuvinte pe care l-am avut la acea perioadă. Nimeni niciodată nu i-a numit «rumîni» pe moldovenii aciuaţi pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, pe cei din regiunile Kirovograd şi Cubani din acelaşi motiv, repet, că au venit din Ţara Moldovei şi se numeau moldoveni şi limba în care vorbeau au numit-o moldovenească… Ei au plecat încolo moldoveni şi moldoveni au rămas pe totdeauna» (Moldovenii din Ucraina, 2007. P. 393).

Vibrantul eseu al lui A.Marinat Fraţi moldoveni de peste Nistru este o confesiune publică la tema: «Vreau să mă descopăr pe mine însumi, vreau să aflu de ce îmi vine greu să accept că aş fi «român». În căutarea explicării, autorul, alături de alţi analişti ai rădăcinilor fenomenului moldovenismului, ai temeliilor etnicităţii, ai însuşirii fundamentale a originalităţii, ai acelei unice substanţe spirituale, ce nu se pretează la definiţii, dar denumită din veacurile mijlocii firea moldovenilor (Axinte Uricariul. P. 55), «dă de psihologia moldovenească, peste care, scrie dînsul, îmi vine greu să trec… Mai este încă un amănunt: orgoliul moldovenesc… Încă de la bunicii mei ştiu zicala «Ca la moldoveni», cînd era vorba să se facă un lucru bun şi trainic. De aceea ne vine greu să ne despărţim de etnonimul moldovan şi să trecem la «român», cînd e vorba de limbă şi naţionalitate» (Moldovenii din Ucraina. P. 394).

Aceste constatări ale scriitorului moldovan contemporan, originar dintr-un sat moldovenesc din Ucraina, sînt în deplină concordanţă cu informaţiile etnografilor şi folcloriştilor, care au studiat tradiţiile, obiceiurile, modul de viaţă al moldovenilor de la răsărit de Nistru la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Existenţa în Podolia, în fosta gubernie Herson şi mai departe spre răsărit din veacul al XIV-lea pînă în perioada modernă a localităţilor moldoveneşti unii etnografi români o prezintă provocator «întindere a populaţiei româneşti…, ce arată cît de spornică a fost lăţirea românilor (…) dovadă despre unitatea neamului românilor din gubernia Cherson şi Podolsc…»

Etnograful şi folcloristul român T.Burada şi-a întitulat studiul său O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Cherson (1883). Trecînd prin Odesa, dînsul nota că «în acest oraş erau mulţi greci, turci şi moldoveni, ceea ce făcu că şi pînă astăzi o parte a Odesei să se numească mahalaua moldovenească» (T.Burada. P. 143, 144).

Cercetînd satele moldoveneşti Iasca, Grădiniţa, Troiţca, «Săvertaica (Nezavertailovca) locuit în cea mai mare parte de moldoveni», studiind datinile şi obiceiurile locuitorilor, T.Burada constată: «au un caracter moldovenesc destul de bine păstrat…» Cu toate că, după năravul expansionist românesc, dînsul îi porecleşte pe locuitori «români», recunoaşte, totuşi, că falsifică realitatea etnică: «Sub numire de moldovan înţeleg românii din acele părţi, pe românul în genere, care denumire nu o cunosc». Aceasta este aidoma cu «Sub denumire de «român» înţeleg romii din părţile sud-carpatice, pe romul în genere». De notat că moldovenii est-nistreni, precum întreaga Europă, nu cunoşteau denumirea «romîn» la 1883.

Toate satele pe care le enumeră etnograful (le redăm în transcrierea lui): Mălăeşti, Floarea, Tei, Coşarca, Slobozia, Buturu, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaci, Taşlîc, Doroţcaia, Vosnisensca, pe rîul Bug, şi alăturea Moldovca, Cantacuzinovca, «satele moldoveneşti pe lîngă Herson» şi anume: Tîrgu Frumos, Rascova, Vizireni, Solona, Sîrbulca, Troiţca, Harbuzanca, Lizahora, Odesa Nouă, Gasparenca, Teodorovca, Alexandrovca, Constantinovca ş.a. «dovedeşte identitatea aproape absolută a tuturor elementelor de căpetenie care alcătuiesc un popor: limbă, credinţă, obiceiuri, năravuri, cîntece ş.a. Casele lor sînt făcute ca acele din Basarabia… Aspectul caselor e frumos, pereţii văruiţi, ograda curată şi înconjurată cu gard… Locuitorii sînt foarte buni gospodari şi foarte muncitori, îndeletnicirea lor de căpetenie este plugăria; în ce priveşte starea lor materială ei stau foarte bine… Femeile, deşi bune gospodine, lucrează pămîntul ca şi bărbaţii. Oamenii peste tot sînt frumoşi, trăsăturile feţii regulate, la trup nu prea mari… Locuitorii sînt foarte evlavioşi. În toate satele bisericile sînt mari, frumoase şi bine întreţinute…

Cei mai mulţi bătrîni nu ştiu de cînd s-or fi aflînd (sate) prin acele locuri, dar ei au apucat povestindu-se că, din neam în neam, au fost locuite totdeauna de moldoveni… Cercetînd mai departe credinţele, datinile şi năravurile lor, le-am găsit fără nici o deosebire de credinţa locuitorilor din Moldova: aceleaşi obiceiuri la nunţi, la Anul Nou, la înmormîntări… Pînă şi sistemul măsurilor ei l-au păstrat: cuvîntul ocă…

Această asemănare între poporul moldovenesc din părţile de dincolo de Nistru şi acel din Moldova (ei zic la «Basarabia» ‒ Moldova), se mai vede şi în limba în care vorbesc şi care înfăţişează toate caracterele felului de vorbire a moldovenilor, aşa, de exemplu: ei pronunţă ca şi moldovenii şerc, şinşi, şine… şi alte locuţiuni particulare moldovenilor…

Multe din cîntecele şi poveştile spuse de locuitorul Puşca şi femeia lui Ion Pojar din satul Iasca aveau aşa de mare potrivire cu cîntecele noastre încît m-a pus în mirare şi întrebîndu-i dacă nu cumva au fost vreodată pe la noi prin ţară, mi-au răspuns că ei niciodată n-au trecut măcar Nistrul în Basarabia, dar că aşa au auzit şi ei de la părinţii lor, cîntîndu-se şi povestindu-se…» (T.Burada. P. 146 ‒ 149).

Mărturiile din cercetările lui T.Burada, confirmă vechimea şi continuitatea tuturor caracteristicilor, calităţilor, matehnelor comunităţii etnice moldoveneşti din afara masivului naţional-istoric moldovenesc. Semnificaţia lor deosebită constă în faptul că moldovenii, strămutîndu-se în fluxuri consecutive din veacurile XIV, XV, XVI, XVII, XVIII la răsărit de Nistru nu cunosc şi nu înţeleg ce o fi aceea «romîn». Această mărturie obţine o şi mai mare valoare, dacă vom şti că este confirmată de un etnograf român la 1883.

Cercetarea fondului documentar, ştiinţific bine cunoscut demonstrează că: 1. Moldovenii de la răsărit de Nistru totdeauna ei înşişi s-au numit şi se numesc moldoveni; 2. Moldovenii de la răsărit de Nistru şi-au numit şi-şi numesc graiul matern limba moldovenească. În pofida acestei realităţi, unii autori români şi chişinăuieni (chiar originari din stînga Nistrului!) numesc moldovenii de la răsărit de Nistru «români transnistreni». Alţii, care au călătorit şi au luat cunoştiinţă nemijlocită de viaţa moldovenilor de pe ambele meleaguri ale Nistrului, de limba, tradiţiile şi obiceiurile lor, numesc adecvat populaţia de limbă neolatină de la est de Prut şi Nistru şi de mai departe: moldoveni: T.Burada. «O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Herson» (1883); O.Ghibu. «Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru». Chişinău, 1918; M.Sadoveanu. «Drumuri basarabene» (1922). Informaţiile documentare de netăgăduit confirmă plenar constatarea autorului român Eugen Axinte, care, privitor la «tezaurizarea conştiinţei naţionale», scrie în zilele noastre: «Adevărata hartă a Moldovei este cea moştenită de strămoşii noştri şi ea cuprinde, între fruntarii, pe toţi aparţinătorii limbii moldoveneşti…»

Savanţii străini, din Occident, I.Livezeanu, H.Haarman, K.Heitmann ş.a. au o atitudine mai moderată, mai aproape de fapte, atunci cînd e vorba de conştiinţa de sine naţională a moldovenilor de peste Nistru. De exemplu, filologul german K.Heitmann, constatînd (1965) «faptul autonomiei culturale a Moldovei», scrie alăturat: «Trebuie de adăugat şi faptul că pe parcursul întregului secol al XIX-lea, care a jucat un rol atît de decisiv în crearea limbii şi a conştiinţei de sine naţionale în Europa, Basarabia şi Transnistria aveau o existenţă aparte. Unirea României, transformarea ei în stat, iniţierea la cultura franceză, orientarea puternică a limbii române spre Occident, entuziasmul la păstrarea moştenirii latine în detrimentul celei orientale şi slave ‒ toate acestea aproape că n-au influenţat Basarabia în perioada regimului ţarist… O urmare a acestor circumstanţe a fost faptul că atunci, în 1917, cînd basarabenii au obţinut libertatea politică, graiul lor scris, puternic influenţat de limba vorbită, arhaică şi cu slavonisme, scrisă în chiriliţă, prin originalitatea sa se deosebea de cel acceptat în Regatul Român. Drept exemplu poate servi expresia folosită de basarabeni pentru evenimentele din 1917: sloboda, vremea slobodei. Şi naţionaliştii basarabeni, şi naţionaliştii transnistreni, cu toate că erau conştienţi de originea etnică (Stammesbewusstsein) nu se numeau pe sine «români», ci moldoveni, vorbeau peste tot despre un neam moldovenesc şi despre o limbă moldovenească. Materialele pentru aceasta sînt aproape în fiecare pagină a culegerii de documente a lui Ştefan Ciobanu «Unirea Basarabiei» (Sublinierile autorului german).

Totalitatea condiţiilor şi circumstanţelor istorico-politice, sociale, demografice, ce au influenţat direct sau indirect evoluţia şi modelarea comunităţii est-carpatice cu numele moldoveni confirmă concluzia lui Mihail Sadoveanu (1919): «N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndîrjire». S-a apărat cu dîrzenie, cu furie, fără istov şi numai astfel a rezistat şi a supravieţuit.

Mărturiile timpului demonstrează fără putinţă de tăgadă că la cei rămaşi în Moldova şi la cei stabiliţi departe de hotarele ei răsăritene «există luminoasă conştiinţa unei patrii ‒ Moldova, a unui norod ‒ moldovenesc, a unei naţii ‒ moldoveneşti, a unui neam ‒ moldovenesc şi mai presus de toate ‒ a unei limbi moldoveneşti».

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

/continuare/

5. Prima Descriere a Moldovei de G.Reihersdorff. 1541

Numeroasele, cu neputinţă de tăgăduit, dovezi scrise despre existenţa în istorie, cel puţin din secolul XIII, a etnonimului moldoveni, semnificînd geneza/zămislirea comunităţii etnice moldoveneşti, statornicirea numelui Moldova, «teritoriu hotărnicit», sînt confirmate definitiv de noi şi principiale mărturii ‒ tipărite.

Cercetările istorico-etnologice din ultima vreme ne demonstrează că realităţile etnice, politico-geografice moldoveni, Moldova «ţară» printre primele în Europa au fost cercetate în lucrări tipărite. De acum la 1488 situaţia politico-geografică a moldovenilor (moldavanae, moldavanos, moldavos), relaţiile lor cu ungurii au fost examinate în una din primele cărţi tipărite în Europa: Iohannis Thurocius. Chronicae Hungarorum. Brun (Brno), 1488.

Despre Moldova şi moldoveni de acum în secolul XVI s-a scris şi s-a tipărit, poate prima în Europa, monografie istorico-etnologică: Georg Reihersdorff. Chorographia Moldaviae (Descrierea Moldovei). Possonia (Bratislava), 1541.

*Georg Reichersdorff. Moldaviae. Chorographia. 1541. Foaie de titlu*

Persoană de o largă cultură, diplomatul G.Reihersdorff a vizitat Moldova de cîteva ori (1526, 1535) cu misiuni diplomatice. În 1540, la porunca împăratului Imperiului Roman Ferdinand I (1503 ‒ 1564), în mod special, a cercetat în lung şi în lat Ţara Moldovei.

Spre deosebire de alţi autori care au scris şi ne-au lăsat anumite ştiri fragmentare despre Moldova şi moldoveni, G.Reihersdorff nu se avîntă în desişuri istorice în căutarea rădăcinilor etnosului moldovenesc. Dînsul scrie despre ceea ce a văzut şi s-a convins. «Am avut ocazia să cercetez Moldova cu ochii proprii… Pămînturile Moldovei (Moldauie terre, Regno Moldauie, Regio Moldauie), munţii, rîurile, pădurile, satele, cetăţile ei şi oraşele le-am cercetat amănunţit şi cu atenţie».

Cercetătorul s-a convins că Ţara Moldovei (Terra Moldaviae) «este bine întărită şi într-adevăr are din belşug toate bogăţiile cu putinţă… În Ţara Moldovei (Terra Moldaviae) nu este lipsă de nimic ce poate fi de folos pentru trebuinţele omeneşti…»

În capitolul De ritibus et moribus Moldaviae gentis (Despre moravurile şi obiceiurile neamului Moldovei) G.Reihersdorff scrie: «Norodul moldovenesc (Populus Moldauicus) potrivit obiceiurilor şi moravurilor strămoşilor, poartă cam aceleaşi haine, se folosesc de arme asemănătoare… Norodul moldovenesc (gens Moldauica) este nestăpînit, pentru bătălii şi războaie este bine înarmat… Trăiesc acolo (in Regno Moldaviae) diferite neamuri: ruteni /rusi, sarmaţi (poloni), sîrbi, armeni, bulgari, tătari, saşi… Toţi sînt supuşi ai voievodului Imperiului Moldovei (Imperio Moldauie wayuode)… Ei locuiesc între moldoveni (moldauos)… »

Unele observaţii şi generalizări, consemnate de G.Reihersdorff în 1540, uimesc prin actualitatea lor. Parcă ar fi notate astăzi! Convins că Terra Moldaviae «merită multă laudă şi este demnă de a fi menţionată deosebit», comentatorul nu ascunde că:

‒ «acest neam s-a obişnuit, din sete de putere şi în nădejdea de a o obţine în viitor, să pună la cale uciderea unuia sau altuia, să uneltească împotriva altora. Din această pricină se duce, mai ales între fraţi, o nimicitoare luptă pentru a pune mîna pe putere…»;

‒ «consideră necesar să arate că nici într-un caz Moldova nu trebuie dispreţuită»;

‒ «acest pămînt cu adevărat îmbelşugat cu multe lucruri… trebuie apărat cu toate puterile şi toate mijloacele posibile; căci prea des sînt învăluite de flăcări oraşele vecinilor noştri sau, mai bine zis, pereţii noştri proprii».

La sfîrşitul cărţii «despre Ţara Moldovei (Terra Moldaviae)» G.Reihersdorff exprimă nădejdea, că ea îi «va aminti Alteţei Voastre (lui Ferdinand I), precum şi altor domnitori, despre primejdia care îi ameninţă pe creştini, dacă vom lăsa de pierzanie Ţara Moldovei (Terra Moldaviae)».

*Moldova și țările vecine. 1541. Unde-i ”Romînia”?*

Mai pe larg şi amănunţit despre însemnările şi cugetările diplomatului G.Reihersdorff privind Moldova la mijlocul secolului XVI se poate afla din lucrarea lui cuprinsă în monografia lui Eugeniu Pascari Неизвестная Молдавия, editată în 2014.

Altă carte despre Moldova şi despre moldoveni a fost tipărită în Germania în 1578. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea istoricul polon Leonhardt Goreţkii a elaborat în limba latină o istorie a Poloniei în 20 de volume, manuscrisul căreia a fost pierdut. S-a păstrat numai o parte a acestei lucrări, care a fost tipărită la Francfurt: Leonhardus Gorecius. Descriptio belli Iuonie voinvode Valahie. Francfurt, 1578. Lucrarea a fost editată în limba rusă: Описание войны Ивоня воеводы Валахии. Киев, 1890. În paginile ei sînt descrise/comentate luptele lui Ion vodă cel Cumplit, domnitorul Moldovei, pentru izbăvirea ţării de jugul turcesc.

Valoarea acestei cărţi, în primul rînd, constă în faptul, că ea confirmă răspîndirea largă în Europa a realităţilor etnice, politico-geografice moldoveni, Moldova. În al doilea rînd, aceasta e unica lucrare despre istoria Moldovei, scrisă nemijlocit după desfăşurarea evenimentelor. Bătăliile lui Ion vodă cel Cumplit cu turcii au avut loc în 1574, iar cartea lui Leonhardus Gorecius a fost editată în 1578. În al treilea rînd, cartea comentată reflectă situaţia, oricum aparte, în cultura scrisă a Poloniei: în textele latine Ţara Moldovei, Moldova figurează ca «Valahia», mai rar ‒ «Moldavia», ceea ce pînă astăzi induce în eroare pe istoricii superficiali… În textele în limba polonă ţara est-carpatică figurează cu titlul «Moldavia», dar şi «Волощина», «Wolosza»…

*Moldova. Sec XV. ( Украiнська Радянська Енциклопедiя (УРЕ), v9. Unde-i Ucraina?*

În al patrulea rînd… Enumerarea şi caracterizarea succintă a cărţilor străine, tipărite în secolele XV ‒ XVI, despre Moldova şi moldoveni ne provoacă întrebările fireşti: cine? cînd? şi unde? a publicat în Europa în veacurile XV ‒ XVI măcar un rînd despre careva basarabi/ungrovlahi/munteni; despre o careva ţară a basarabilor/Ungrovlahie/ Muntenie, ca să nu mai pomenim de «rumîni» şi careva «rumunie»…

… În 1834 tot la Francfurt, în Germania, a fost tipărită cea mai binevoitoare, cea mai sinceră, cea mai respectuoasă carte străină despre moldoveni şi despre Moldova. Este vorba despre cartea Bessarabien. Bemerkungen bei Gelegenheit.., scrisă de un vraci neamţ I.Zucker care a practicat cîţiva ani în Moldova de Est («Basarabia»), şi publicată în 1834 la Francfurt.

Cum scria N.Iorga, «Zucker a fost un bun observator, cu o atitudine echilibrată şi binevoitoare, un străin nepărtinitor, fără înfumurare faţă de noi. Fiind un medic milostiv, inteligent, dînsul în capitolele Moldovenii şi Limba moldovenească a ştiut a găsi legături şi a trage concluzii. A reuşit să-i cunoască bine pe moldovenii Basarabiei…».

Relaţiile etnogeografice, etnopolitice de la răsărit de Carpaţi erau atît de larg cunoscute, încă din veacul XV, în circuitul ştiinţific european, încît diferiţi autori au publicat nu numai texte răzleţe despre Terre Moldauie, Regno Moldauie (Ţara Moldovei) şi despre fondatorii ei moldauos, ci şi cărţi despre Moldauie gentis, gens moldauica, Populus moldauicus (Poporul moldovenesc).

Moldovenii erau atît de răspîndiţi şi se evidenţiau atît de limpede în acest spaţiu, că au fost cartografiaţi aparte. Nu demult tînărul istoric Eugeniu Pascari a descoperit şi a publicat o hartă unică în etnologia europeană: Transylvaniae, Moldaviae, Walachiae, Bulgariae (Augsburg, 1730). Titlul este cam banal, dar conţinutul este excepţional! Alcătuitorul, cunoscutul în epocă cartograf Georg Mathaus Seutter (Mateus Zoiter), în partea vestică a Moldovei, în hotar cu Ungaria, conturează o regiune întinsă: Moldavi Populi – Popor Moldovenesc; în Transilvania Zoiter fixează 4 (patru) zone Moldavi – Moldoveni, «una la nord în hotar cu ţinutul Lembergului, parte a palatinatului lvovean rusesc» (e vorba de Maramureş)…

Publicistul Tudor Chifiac întreabă retoric: care, şi cîte alte, dovezi de dăinuire multiseculară continuă a moldovenilor, a limbii moldoveneşti ar mai trebui să ofere etnonimia, glotonimia, cartografia europeană pentru a alfabetiza guvernanţii şi legiuitorii Moldovei de azi (şi hăţuitorii lor ideologici romîneşti) înglodaţi în ignoranţă agresivă…

Împătimiţii de istoria adevărată a Moldovei, bazată pe fapte noi, surprinzătoare, pot consulta referatul ştiinţific al lui Eugeniu Pascari şi Andrei Gherţen Молдавское Государство на старинных географических картах (2017), monografia lui E.Pascari. Неизвестная Молдавия. 2014.

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

/continuare/

3. Alexandru Moldaovici din Civitas Moldaviae. 1334

În capitolul de acum citat К истории молдавского самосознания citim: «Denumirea oraşului Moldavia (Civitas Moldaviae) pentru anii 1334 – 1335, răspîndit şi în culegerile informativ – cronologice, a fost folosită pentru localitatea Baia, vechea capitală a Moldovei», apoi se afirmă: «Aceasta nu este decît o presupunere». În lumina unor noi mărturii şi generalizări din alte izvoare această afirmaţie impune anumite precizări.

Termenul Moldova în forma Moldaluie este menţionat în jumătatea a doua a veacului XIV în registrul bisericilor ordinului minoriţilor, alături de «… Cereth… Cotcham, Licostoni, Albi Castri» (Provinciale…, 1892). Fără îndoială, aceste localităţi – oraşe (Siret, Baia (Moldaluie), Hotin şi Licostomo) existau cel puţin la începutul secolului XIV.

D.Onciul nu se îndoia de existenţa Civitas Moldaviae/Civitas Moldaviensis în prima jumătate a veacului XIV, dar socotea că denumirea se referea la oraşul Roman (D.Onciul).

«Legenda în limba latină a pecetei – «Civitas Moldaviensis», făcute după 1334, mărturiseşte că oraşul Baia, existent pînă la întemeierea voievodatului Moldova, fusese cîndva capitală a Ţării Moldovei» (Л.Полевой).

Pe baza acestei legende în limba latină N.Iorga adîncea pînă către începutul secolului XIV viaţa orăşenească a acestei localităţi, legînd-o de începutul colonizării de către sasi (saxoni) a zonelor premontane răsăritene ale Carpaţilor. Procesul se adevereşte şi de date descoperite mai tîrziu.

«De-abia săpăturile arheologice metodice din ultimul sfert de secol (XX) au furnizat date precise în legătură cu geneza aşezării urbane de la Baia, care, în actualul stadiu al cercetărilor, nu poate să fie coborîtă înainte de prima jumătate a veacului al XIV-lea, chiar dacă unele urme de locuire depistate sînt mai vechi» (V.Spinei).

Dovezile, concluziile reproduse adeveresc existenţa Civitas Moldaviae, Civitas Moldaviensis către 1334, în tot cazul – pînă la 1359 cînd începutu-s-a Ţara Moldovei.

Prin urmare, existenţa Civitas Moldaviae la 1334 nu este «o presupunere»!

Existenţa oraşului Civitas Moldaviae/Civitas Moldaviensis, cunoscut şi cu denumirea Stadt Mulde/Stadt Molde este dovedită şi de alte mărturii scrise. În gramota în limba latină, semnată la Lvov în 1334 de Gheorghe, cneaz şi domn al Rusiei (Galiţiene), către marele gerzog de Braunschweig, printre martori este arătat, ca persoană de încredere, şi Alexandru Moldaowici – din Moldova sau din Civitas Moldaviae (Н.Карамзин). «Menţionarea în 1334 a lui Alexandro Moldaowicz într-un act din Lemberg (Lvov) dovedeşte că localitatea de unde era originar – Molda/Mulde, identică, desigur, cu Baia – dobîndise o anumită importanţă, de vreme ce de la numele ei fusese derivat un apelativ cu atribuţii politice de seamă» (V.Spinei). Aşadar, denumirile Moldova, Moldovlahia, Moldauie (Moldaluie), Moldaviae; derivatele moldaviensis, moldaovici sînt cunoscute şi larg răspîndite de acum în prima jumătate a veacului XIV, pînă la 1359, cînd, cu voia lui Dumnezeu, începutu-s-a Ţara Moldovei.

«Avînd girul unor reputaţi istorici: Gr.Conduratu, I.Bogdan, D.Onciul, I.Nistor, C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Al.Filipaşcu, L.Makkai, I.Moga, G.I.Brătianu, Şt.Ştefănescu, N.Iorga, P.Panaitescu, R.Popa, Şt.Pascu, S.Columbeanu, N.Grigoraş…; P.Parasca, N.Mohov, A.Lazarev, V.Zelenciuc, P.Sovetov, V.Grosul…, părerea că scuturarea dominaţiei ungare asupra Moldovei prin izbînda lui Bogdan s-ar fi petrecut în anul 1359 a dobîndit o recunoaştere cvasiunanimă, oficializată prin adoptarea sa în manuale şcolare, cursuri universitare şi lucrări de popularizare tipărite în Romînia şi chiar şi în alte ţări ale lumii».

4. «Молдавский народ». «Populus moldavicus». «Nation moldave». Sec. XIV – XIX

Populaţia Moldovei încă din veacul XIV s-a conştientizat şi a fost recunoscută ca societate organizată administrativ-politic. De acum în 1395 Ştefan I, domnitorul Moldovei, depunea regelui polon gramota de vasalitate nu numai în numele său şi al boierilor moldoveni («бояр молдавских»), dar şi în numele «поспольства (= народа) всей Земли Молдавской».

Demnitarul polon Jan Tarnowskii într-o scrisoare din 1540 către gerzogul Prusiei constata existenţa «moldavicae gentis» (neamul moldovenilor).

Într-o lucrare tipărită în 1534 umanistul elveţian J.Vadianus scrie despre «gentes moldaviam vocant» (poporul, neamul care se numeşte moldoveni) (A.Armbruster. Romanitatea…, 1993. P. 89).

Dimitrie Cantemir afirmă în Descrierea Moldovei (1716), că «oraşele şi satele (sudul Moldovei) pleni sunt moldava gente» (= neamul moldovenilor). Iar în lucrarea sa neterminată, neredactată Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor (1717) în repetate rînduri scrie despre «neamul moldovenilor», despre «norodul nostru moldovenesc».

Diplomatul francez Peyssonel într-o lucrare a sa, apărută la Paris în 1765, constată: «la nation moldave»… În 1771 revista Academiei rosiene Исторический месяцеслов publică articolul lui I.Fişer О происхождении молдавцев, об их языке, знатнейших приключениях, вере, нравах и поведении…

Mai tîrziu despre strădaniile «Нацией Молдовей тоатэ» scria la 1824 poetul moldovan Alexandru Hrisoverghi în poema Tragedia Moldovei.

Vasile Stati, cartea «Moldovenismul«

/va urma/

II. NUMELE MOLDOVA

1. Moldova «provincie» europeană. 1086

Anumiţi, nu puţini, autori din vecini afirmă şi repetă cu încăpăţinare că numele etnic moldoveni, numele Moldova ori lipsesc în veacul XIV, ori sînt atestate sporadic şi tîrziu. În ultimul studiu (apărut în 2014) К истории молдавского самосознания se afirmă: «Mărturii neîndoielnice despre Ţara Moldovei şi, în genere, despre moldoveni mai devreme (decît cele din actele Ungariei din 20.03.1360, din 2.02.1365) deocamdată nu au fost descoperite». Alte mărturii despre Ţara Moldovei şi despre moldoveni (din acea epocă), fixate în alte surse, autorul le socoate «ipotetice».

Ştirile suplimentare, dezvăluirile şi comentariile din ultima vreme ale diferiţilor autori varsă limină nouă, uneori surprinzătoare, asupra vechimei numelui Moldova, asupra problemei provenirii şi existenţei multiseculare a etnonimului moldoveni.

Asupra acestei chestiuni – originea şi vechimea numelui Moldova – s-au «formulat numeroase presupuneri, nici una însă nu este general recunoscută», – se afirmă în capitolul К вопросу о молдавском самосознании. Dacă vom lua în consideraţie că această problematică este excedentar politizată, este puţin probabil ca ea să fie general acceptată într-un viitor apropiat. Pe de altă parte, şi aşa-zisa «teorie animalistă» – a provenirii hidronimului/toponimului Moldova < Molda, căţeluşa «iubită» a voievodului Dragoş, nu mai este luată în serios, vorba fiind de o plăsmuire populară, fără suport real istoric. Desigur, nu este cazul «să se caute (rădăcinile numelui Moldova) în limbile răsăritene», undeva în Asia Centrală, notează cu o uşoară ironie autorul capitolului К истории молдавского самосознания…

Cum a demonstrat pe bază de documente de netăgăduit istoricul Eugeniu Pascari, Moldova «teritoriu hotărnicit, provincie» se documentează din 1086, într-un act oficial al luiWratislav, regele Boemiei. Place aceasta cuiva sau nu, dar este vorba de o realitate istorico-geografică confirmată de un act oficial din veacul XI şi de o hartă din 1680 (Е.Паскарь. Неизвестная Молдавия, 2014. С. 184 – 185).

Considerăm necesar încă o dată să subliniem: noi nu afirmăm că numele voievodatului Moldova, ce s-a constituit în bazinurile rîurilor Suceava – Moldova – Bistriţa la hotarul secolelor XIII – XIV, că numele ţării/statului Moldova din veacul XIV ar proveni de la provincia boemiană/cehă «Moldauia prouincia».

Dacă am urmări însă, cugetînd calm, cu îngăduinţă şi bunăvoinţă, şirul aproape neîntrerupt de hidronime, toponime (urbonime, oiconime) cu radicalul Mold-, Mulde- din Saxonia – Boemia – Slovacia pînă la Fundul Moldovei, Cîmpulung Moldovenesc, Civitas Moldauie, Moldova (rîu), Moldoviţa (localitate) din văile nord-răsăritene ale Carpaţilor pînă la Moldovanul, cel mai înalt vîrf al Carpaţilor de Sud, pînă la Moldova Veche, Moldova Nouă pe Dunăre, pînă la Moldova în Serbia, este cu neputinţă să nu se observe legătura dintre Moldauia «teritoriu hotărnicit, provincie în Boemia» şi Moldova «teritoriu hotărnicit de Carpaţii Răsăriteni, Marea Neagră şi Nistru» ‒ ţară, stat.

Avem, astfel, toate temeiurile să subliniem: numele Moldova «teritoriu cu hotare stabilite» se documentează din 1086.

2. Moldovlahia «ţară». 1241

Următoarea, în plan cronologic, ştire documentară despre Moldova este din 1241.

În studiul Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc (1884) D.Onciul se referă şi la situaţia etnopolitică «după întemeierea Ţaratului vlaho-bulgar al Asăneştilor (1186). Istoricul scrie: «Încît priveşte Moldova, fie de ajuns a observa că în luptele Asăneştilor cu bizantinii aflăm mai totdeauna vlahi/volohi («romîni» scrie D.Onciul) din această parte a Dunării. Asăneştii sînt ţari ai «Bulgariei şi Vlahiei», iar ţarul Caliman Asan (1241 ‒ 1245) poartă în titulatura sa şi numele de domnitor al Moldovlahiei». D.Onciul subliniază: «Nu avem nici un temei a ne îndoi despre autencitatea acestei din urmă ştiri, unde aflăm pentru prima oară numele Moldovei, după ce şi o cronică rusească din secolul XIII ne spune că Hotinul de pe Nistru este oraş bulgar şi voloh («romîn» scrie D.Onciul): «на Днестре Хотень а то болгарский и волосский городок» (D.Onciul).

Într-o altă lucrare ‒ Din istoria Bucovinei (1887) D.Onciul insistă: «Numele Moldova ca ţără apare sub forma Moldovlahia într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan, 1241 – 1245».

În literatura istorică despre gramota ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan, în care acesta se intitulează şi «царь самодержец Молдовлахия» a scris istoricul bulgar Vasil Aprilov în culegerea Болгарские грамоты, собранные, переведённые на русский язык» (Одесса, 1845). Dar mesajul şi datarea acestui act istoric au fost puse la îndoială de I.Bogdan.

În legătură cu această controversă, socotim necesar să precizăm, că realităţile bulgare de la nord de Dunăre, inclusiv din zona intracarpatică şi de la est de Carpaţi, în primele veacuri ale mileniului al doilea sînt menţionate şi în alte surse. În studiul Romînii în Dacia traiană pînă la întemeierea principatelor. Chestiunea romînă (1902) D.Onciul constată: «Ducatul transilvănean în «ţara vlahilor» (începutul secolului XIII) este numit în cronicile ungureşti ca «ducat al bulgarilor», iar despre «ţara vlahilor» se zice într-un document din 1231, că mai înainte ea fusese «ţara bulgarilor»… Ducatul bulgar din partea sud-estică a Transilvaniei… era un voievodat dependent de Ţaratul bulgar… Stăpînirea bulgarilor la nord de Dunăre fiind un fel de suzeranitate asupra unor teritorii cu organizaţie naţională proprie» (D.Onciul).

Prima istorie scrisă a Moldovei, Letopiseţul moldo-slavon (1359 – 1507), consemnează: «În anul 6994 (1486) luna martie 6, luni, a fost război cu Hroet, la Bulgari, pe Siret…».

«Menţionarea Hotinului pe Nistru (pomenit şi el printre «oraşele ruse» din Воскресенская летопись) ca oraş «bulgaro-vlah» pare a sugera epoca Ţaratului vlaho-bulgar al Asăneştilor (1185 – 1257)» (D.Onciul).

În documentele lui Ştefan al III-lea cel Mare (1457 – 1504) se menţionează: «… unde a fost satul bulgăresc».

Cele mai vechi şi numeroase cuvinte de origine slavă în limba moldovenească sînt împrumutate de la slavii de sud: bulgari, sîrbi…

Fără îndoială, Ioan Bogdan este o autoritate în domeniul cercetării relaţiilor moldo-slavone. Se ştie însă că din considerente extraştiinţifice istoriografia romînească nu suportă nici măcar o aluzie la existenţa Ţaratului bulgar la nord de Dunăre. Atare emoţii cu iz politic sînt cu totul neputincioase pentru a îngrădi aplicarea probelor directe sau indirecte.

Dimitrie Onciul scria în 1884: «Nu voim a susţine că Moldova aparţinea Ţaratului vlaho-bulgar ca o parte integrantă a acestuia; în orice caz însă ea se afla în oarecare dependenţă de acest ţarat» (D.Onciul). În orice caz fixarea numelui Moldovlahia «ţară» în gramota ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan din 1241 are o oarecare motivaţie.

Recunoaştem, că nu vedem cum am putea lămuri de ce publicarea de către istoricul bulgar V.Aprilov a gramotei ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan, în care se menţionează Moldovlahia «ţară» la 1241, comentariile repetate ale lui B.P.Haşdeu din 1875, 1883, notele lui I.-L.Pič asupra acestui act la 1880; constatările şi părerile lui D.Onciul, formulate în 1884, 1887, 1896 1902, sînt mai puţin valoroase decît îndoielile lui I.Bogdan?

Pînă la prezentarea unor contraargumente de netăgăduit, afirmaţia academicianului D.Onciul:

«Numele Moldova «ţară» apare sub forma Moldovlahia chiar într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan (1241 – 1245)» rămîne în vigoare.

Vasile Stati, cartea «Moldovenismul«

/va urma/

I. BĂTĂLIA CEA MARE PENTRU POPOR MOLDOVENESC

/continuare/

5. Toponimia moldovenească. Sec. XIV – XV

În urma colonizării masive din vest (volohii) din Maramureş, dar şi din est (rusini) în teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, în veacurile XIII – XIV au apărut sute de localităţi cu diferite denumiri. «Geografia denumirilor de localităţi depistate în ultima treime a veacului XIII şi prima treime a veacului XIV corespunde de fapt informaţiilor folclorice, unor probe reperate în timpul săpăturilor arheologice, confirmînd justeţea cartografiei retrospective… Geografia, datarea, apartenenţa etnoculturală a monumentelor arheologice confirmă, pînă în detalii, harta retrospectivă a toponimelor de pe teritoriul Moldovei din ultima treime a veacului XIII – prima treime a veacului XIV» (L.Polevoi, 1985).

Repartiţia teritorială a aşezărilor protomoldoveneşti, slave şi de altă origine, confirmată de datele arheologice, de informaţiile folclorice conturează cu anumită precizie Harta etnolingvistică a spaţiului carpato-nistrean din deceniul din ajunul «descălecării Moldovei».

Acoperirea teritoriului carpato-nistrean cu denumiri noi s-a desfăşurat pe căi diferite. Pe de o parte volohii din Maramureş, după un obicei vechi, dădeau localităţilor întemeiate la răsărit de Carpaţi denumirile celor părăsite. Cartografiind oiconimele (denumiri de sate), fixate în actele ardelene din secolul XIV şi a celor de la est de Carpaţi din veacurile XIV – XV, istoricul Pavel Bîrnea «a stabilit calea strămutării volohilor spre răsărit, precum şi etapele de colonizare a meleagurilor est-carpatice». Dînsul a cartografiat oiconimele omonime menţionate în actele maghiare din sec. XIV şi cele din gramotele moldoveneşti din veacurile XIV – XV: Albeşti, Bahna, Călineşti, Copăşeşti, Budeşti, Năneşti, Herniceşti ş.a. (Молдаване. 2009. С. 48).

Istoricii romîni şi moldoveni (C.Giurescu, L.Polevoi, P.Bîrnea ş.a.) au constatat că denumirile multor sate din spaţiul carpato-nistrean din primele decenii de după întemeiere sînt curat moldoveneşti: Solomoneşti, Munteni, Pînteceşti (documente din 1400), Surineşti, Mînjeşti, Todireşti, Sărboteşti, Lăţcani, Iacobeşti (1400), Proceşti, Sperleşti, Negrileşti (1409), Plotuneşti (1411), Negoeşti, Totoeşti (1414), Crăiniceşti, Leucuşeşti (1415), Corneşti, Miclăuşeşti, Sărăteni, Dumeşti, Zaheşti, Homiceşti (1420) ş.a.. «Aceste sate, judecînd dupã denumiri, aveau o populaţie moldovenească. În extremitatea de nord a teritoriului carpato-nistrean, unde locuitorii sînt adesea rusini, numele satelor respective se termină, de obicei, în – ăuţi, astfel de denumiri întîlnindu-se şi pentru localităţi curat moldoveneşti.

Deosebit de relevant este faptul că ansamblul de denumiri de localităţi (oiconime) menţionate în documente pînă la sfîrşitul veacului XV – vreo 1500 reflectă stiuaţia etnolingvistică, georgafia etnică a Moldovei de la mijlocul sec.XIV. Din cele 1100 de oiconime 73,4% sînt moldoveneşti. Majoritatea oiconimelor moldoveneşti, 44,5% sînt derivate cu sufixul – eşti. O bună parte au sufixul – eni (18,5%). Cartografiate, toponimele moldoveneşti din această perioadă formează o arie curpinzînd regiunea subcarpatică estică şi Masivul Moldovenesc Central pînă la zona codrilor dintre Prut şi Nistru, bazinul inferior al Siretului, prelungindu-se în Bucovina de Nord.

Tabelul a fost alcătuit de L.Polevoi (Очерки исторической географии Молдавии (XIII — XV вв.). Кишинёв, 1979. С. 113) pe baza toponimiei localităţilor săteşti, reflectînd apartenenţa lingvistică a denumirilor înrădăcinate, inclusiv etnonimice, antroponimice. Drept unitate medie de calcul s-a luat satul cu schimbările sale demografice: 70 — 75 — 80 de locuitori pe parcursul sec. XIV — prima jumătate a sec. XV.

Majoritatea covîrşitoare a localităţilor moldoveneşti din secolele XIV – XV poartă numele întemeietorilor, confirmînd concluzia lui D.Onciul: «Toponimia în Evul Mediu este adesea legată de antroponimie». Înalţi dregători, «boieri moldoveni mari şi mici», proprietari obişnuiţi au întemeiat sute de sate cu nume de familii curat moldoveneşti, necunoscute celor de la sud de Carpaţi. Bunăoară, Nistor Ureche a stăpînit vreo 50 de sate, printre acestea şi Urecheni. Documentele atestă şi «poiana Ureacle…».

Persoane cu numele Alb, Albu, Albescul, Albotă, Albaş au înfiinţat satele Albeşti, Alboteşti, Albu… Sînt menţionate toponimele Alba (selişte), Albia (selişte), Albiana (moşie), Albişoara (fîntînă); hidronimele Albîia, Albînea, Albianu, Albina ş.a.

Boierul Bour a întemeiat Boureni (cunoscut încă din legenda despre Dragoş «descălecătorul»); Borzea > Borzeşti; Bîrsan > Bîrsomeni, Bîrsăneşti; Bîrlădean > Bîrlădeni…

Boierii Balan au întemeiat Balan, iar Bucur > Bucurăuţi, Bucureşti. De la Cîrnu ne-au rămas satele Cîrna, Cîrneşti, Cîrniceni; de numele Cîrlig sînt legate satele Cîrligaţi, Cîrligata, Cîrligi; Cîrligătura (loc, codru, ţinut), Cîrligeni (iaz)…

Moldovenii Chişcă, Childă ne-au lăsat satele Chişcăreni, Childeşti… De la Codreanu avem Codreni, Codreşti, de la Cornea > Corneşti, de la Corlat > Corlăteni; Creţul a întemeiat satul Creţul; Coman > Comăneşti; Frumuşălu > satul Frumuşălu; Fete > Feteşti; Frunteş > Frunteşti; boierul Jumătate/Jumătatevici a întemeiat satul Jumatăţeni; de la Duma, Mircea, Oană, Tador Limbădulce a rămas satul Limbădulce; Lupşe > Lupşe (sat); Mîndrea/Mîndrul > Mîndreşti; Miclea > Micleşti; Mihul > Mihuleni; Mircea > Mirceşti; Muntean > Munteni; Negrea > Negreni, Negreşti; Negrilă > Negrileşti; Neagu > Neagu (sat); Netedul > Netedul (sat); Măgură > Măgură (sat); Mîneştergureni (sat); Mînjea > Mînjeşti; Mînzatul > Mînzaţi; Mînzul > Mînzaţi; Pitic > Pitici, Piticeni; Pînte a lăsat denumiri Pînteceşti (sat), Pîntecul (moşie), Pînteşti (sat); Pîntece > Pînteceşti… Antroponimicul moldovenesc Pojar Mihul a produs Pojorăni (sat), Pojorîta (pîrîu), Pojarna (poiană); Podoleanu > Podoleni; Pogor > Pogorăuţi, Pogor («sat pe Prut»); Prinos («sat în judeţul Vaslui»); Prisaca – zeci de sate; Prisăceni (sat); Chiperceni, sat numaidecît romînizat «Piperceni»; Frumoasa – sat, pîrîu; Frumosul, Frumuşiţe – hidronime; Harbuz > Harbuzii; Hîjdieni (sat); Hitioana (sat); Porc > Purceleşti; Porceşani (sat); Porceanu (gîrlă); Purcel > Purcel (sat); Purceleşti («sat pe Putna», «sat pe Siret»); Purceleni (selişte); Portar > Portari; Porc > Porceanu (gîrlă)…

Există alte – multe! – dovezi, curat moldoveneşti! de antroponime, toponime, hidronime din gramotele moldoveneşti de pînă la 1437 (M.Costăchescu. Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Vol. I. Bucureşti, 1932). De la antroponimul Radul avem în documente Rădeni (sat), Radul «sat pe Putna, selişte», Raduleţ (sat), Radeşani (sat), Radouţi (sat); Radovţi (sat); Radul Dumbravnic (sat); Raşcu > Raşcov, Raşcouţi (sate); Raspop > Răspopeni, Răspopi (sate în judeţele Galaţi, Vaslui); Rădi, Redi — 28 (!) de toponime!…

Urmează: Roman > Roman (sat, Vaslui); Romăneşti (sate în judeţele Neamţu, Vaslui); Romareasa (sat); Romancăuţi (sat); Romăreşti (pîrîu); Roşca (sat); Roşca (selişte); Roşior > Rosiori; Ruptură > Ruptura (sate, 8; selişte)… De la Solomon este satul Solomoneşti; Soltan > Soltan (sat); Spărietul > Spărieţi; Stîngaciu > Stîngăceni (3); Stîngeşti, Stîngaci; Stănilă > Stănileşti; Strajă (sat); Strajnic (pîrîu); Strigoaia (sat); Strîmba, Strîmbeni, Strîmbi (sate); Strîmba (baltă, pîrîu, poiană); Strîmtura (sat); Strîmta (topic); Stroe (popă, boier) > Stroeşti, Stroinţi, Stroiţi, Stroiasa, Stroiceni (sate); Strunga (sat); Sturzeşti (boieri) > Sturzeşti; Şarpe > Şerpeni; Şerban > Şerbăneşti (9), Şerbăuţi, Şerbeţi, Şerbici (sate); Şendrea > Şendreni, Şendreşti, Şendrişeni, Şendriceni (sate); Şchiopi (sat pe Siret); Şoldan > Şoldan, Şoldana, Şoldăneşti, Şoldeni, Şoldeşti; Ştefan > Ştefana (sat), Ştefăneşti (sat, poiană, tîrg); Ştefeni (sat); Ştiubeeani, Ştiubeeşti – sate (3); Ştiubeiu (movilă); Tîrzia, Tîrzieni, Tîrzii (sate); Ţigan > Ţigan; Ţigăneşti – sate (7); Ţigănei (sat); Ţiganca (sat); Udrea > Udreşti; Uliţa («prisacă la Uliţa»); Uliţa: ~ Armenească; ~ Borşului; ~ Nouă (Suceava, Iaşi); ~ Strîmbă; ~ Ungurească…

Sate cu numele Ulmi se documentează (jud. Iaşi), pe Sărata (jud. Vaslui); în raionul Cimişlia; pe Tazlău (jud. Bacău)…

Din acest cuib toponimic fac parte Ulma (sat); Ulmi (sat), Ulmi (zăpodie)… Sînt menţionate şi toponimele Uda (moşie); Uliu (sat); Ungheni (sat); Unghiu (sat), pîrîu; Urecheni (sat); Urseşti (sat); Ursoaia, pîrîu (2); Urziceni, Urziceşti, Urzici, Urzicile (sate); Uscatul (Ivan) > Uscaţi; Vasco > Vascani, Vascouţi; Vasilca > Vasilcău; Vancea > Vancicăuţi; Vanţa > Vanţa (sat, 2); Vicol > Vicoleni; Vişnăuţi + alte 8 sate +Vişnovătul; Vlad > Vlad (sate, 3) şi încă Vladeni, Vladeşti, Vladici (sate); Voroveşti, sat; Zmulţi, sat…

Pentru o bună parte din toponimele cunoscute la est de Carpaţi băştinaşii au folosit cuvinte din vocabularul matern – moldovenesc, dovadă concludentă a moldovenizării spaţiului istoric moldovenesc încă din veacurile XIV – XV. Exemple: Putreda, Putredeni, Rătund, Repezi, Rogoz, Secriul, Sora, Soriţa, Cîrlani, Limpedea, Teiul, Talharul, Urîta, Frumoasa, Urzica, Uşiţa, Ştiubeiul, Vrabia, Vrăjitoarea, Veriga, Varzari, Scumpu, Scurtu şi multe, multe altele…

Interdependenţa antroponim – toponim este atît de răspîndită la răsărit de Carpaţi, încît reflectă nu numai nominalizarea unor localităţi, ci şi a unor zone întinse formate din mai multe oiconime moldoveneşti aparte.

Legendele etnogenetice, eponimice, «fiind o caracteristică esenţială a culturii din perioada respectivă», reflectă, într-o măsură sau alta, devenirea etnosului. Procesul complex de apariţie a comunităţii conştientizate moldoveni confirmă concluzia: «Legendele etnogenetice nu există fără etnos, în absenţa conştiinţei de sine etnice» (В.Алексеев, 1977. С. 11).

Astfel zis, legendele etnogenetice, eponimice – care, fie şi pe cale orală, au dat nume ţării, populaţiei, apar numai atunci, cînd colectivitatea respectivă s-a închegat în aşa măsură, că şi-a însuşit un anumit nume.

Unul dintre cele mai răspîndite subiecte din creaţia norodnică cu rădăcini viguroase în istorie este «despre lupta lui Dragoş, presupusul întemeietor al Moldovei, cu un zimbru fioros» (B.P.Haşdeu, 1875). În această plăsmuire populară «se afirmă ideea unităţii poporului, a comunităţii lui etnice, a teritoriului, pe care aveau să locuiască moldoveni» (Gr.Botezatu, 1974).

Dacă facem abstracţie de fondul etnogenetic legendar din Letopiseţele moldo-slavone, unde Dragoş «descălecătorul» este menţionat la 1352, «pan Dragoş, boier de divan», alături de alţi mari boieri cu nume neaoşe moldoveneşti, precum Bîrlă de la Hîrlău, Badea de la Suceava, Ştefan Bîrgău, Negrea Vornic a.ş., este documentat în gramota lui Alexandru cel Bun din 7.01.1403.

Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I (1374 – 1437) menţionează 26 de Dragoşi, boieri de rang înalt la curtea Moldovei. Numele lor îl purtau 6 sate: Dragoş (5), Dragoşani; ţinutul/regiunea Cîmpul lui Dragoş este menţionat de 21 de ori în diferite acte…

Mai mult, legenda etnogenetică despre Dragoş, împletită strîns cu realitatea istorică, s-a răsfrînt asupra unei zone întinse din Moldova: Cîmpul lui Dragoş.

La 1419 cuprindea părţi din judeţele Neamţ şi Bacău (M.Costăchescu, I. P. 133). La 1400 — 1408 «Cîmpul lui Dragoş se afla între rîul Nechid şi Bistriţa. Pe acest Cîmp se aflau în secolul XV, cel puţin 10 sate» (I.Bogdan, II. P. 551) – mărturii surprinzătoare ale moldovenităţii Moldovei istorice. O dovadă în plus a acestei realităţi etnoistorice moldoveneşti este şi faptul că documentele ale aşa-zisei «Ţări romîneşti», vol. I. 1247 – 1500 (Bucureşti, 1966) pomenesc doar o singură dată pe un «Dragoş, popă, vinde partea sa din Topolniţa»…

Bogăţia şi diversitatea surprinzătoare a informaţiilor antroponimice, toponimice fixate în actele (peste 1000!) Cancelariei Moldovei (1384 – 1504), onomastica şi toponimia moldovenească documentate în culegerile academice de gramote moldoveneşti DRH A. Moldova, vol. I; DRH A. Moldova, vol. II; DRH A. Moldova, vol. III; hărţile etnolingvistice elaborate de Pavel Bîrnea, Tabelul reflectînd Dinamica situaţiei etnolingvistice pe teritoriul Moldovei. Sec. XIV – mijlocul sec. XV, întocmit de Lazăr Polevoi, denotă, că moldovenii, răspîndiţi pe întreg teritoriul de la munte pînă la mare, din Carpaţi pînă la Nistru, de acum în veacurile XIV – XV alcătuiau aici majoritatea populaţiei, folosind un neaşteptat de extins şi variat registru de cuvinte moldoveneşti: toponime (hidronime, oiconime)…

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

I. BĂTĂLIA CEA MARE PENTRU POPOR MOLDOVENESC

/continuare/

4. „Moldovenii ‒ rădăcina ţării !”

Scrie Grigore Ureche în Letopiseţul său: Moldova «fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războae pre acest loc…». Oameni cu cele mai paşnice ocupaţii ‒ plugari şi păstori ‒ moldovenii au fost nevoiţi în zbuciumata lor istorie cu o mînă să ţină coarnele plugului, iar cu cealaltă ‒ baltagul, să-şi păzească cîrdurile de mioare, cirezile de vite, avînd pe umăr sîneaţa. Ţărani,adică oameni ai ţării, de la ţară, şi ciobani din tată în fiu, pentru ei dragostea de plai însemna nu numai lucrarea pămîntului strămoşesc, ci şi apărarea lui de cei lăcomoşi după bunuri străine.

Poziţia geografică a Ţării Moldovei, pămînturile şi apele ei bogate, colinele mănoase, podgoriile întinse şi păşunile pline de oi şi vaci stîrneau «pohtele» puterilor din preajmă.

Dar erau moldovenii şi oşteni vestiţi. Viteji şi pricepuţi în lupte, ei nu-şi precupeţeau viaţa, dacă trebuiau păzite hotarele ţării. Cîntecele, poeziile populare, baladele şi legendele evocă în pagini nenumărate bărbăţia moldovenilor, ura faţă de duşmani şi mila faţă de cei sărmani.

Cîntecele eroice străvechi, reflectînd realităţi din Moldova veacurilor XIV ‒ XV, aduc pînă în zilele noastre ecoul acelor vremi legendare ‒ mărturii ale luptelor cu jertfire de sine ale străbunilor moldoveni ‒ făuritori şi apărători de ţară.

În balada Codrenaş codrean citim:

Şfarî era-n ţări

Chiar di la hotărî:

Oştile-s turceşti,

Multi tătăreşti

Şi pe unde vin ‒

Îi amar şi chin…

Codrenaş codrean, vestit căpitan, auzind glasul celor pîrjoliţi, se adresează pămîntenilor săi:

‒ Fraţilor, luptaţi,

Să nu vă lăsaţi,

Noi, moldovenii ‒

Rădăcina ţării!

Luîndu-se cu hanul la luptă piept la piept, Codrenaş codrean îl întreabă:

‒ Cine-mi eşti

De îndrăzneşti

Să ne pedepsiţi

Pe noi, moldovenii,

Rădăcina ţării!

Balada moldovenească Gruia Grozovan, cu rădăcini adînci în timp şi cu o largă circulaţie, reia, parţial, subiectul Mioriţei. Aflînd că un voinic ar vrea să-şi vîndă calul de o rară frumuseţe, un han bătrîn îl povăţuieşte:

Să nu-l vinzi la vrun muntean,

Că munteanu-i om viclean,

Ci să-l vinzi la moldovan:

Moldovanu-i ortoman

Şi de mînă-i mai dănos

Şi de suflet mai fălos.

Ca şi foarte multe alte creaţii, şi balada moldovenească Gruia Grozovan a fost preluată de autori valahi şi folosită în scrierile lor.

Descriind evenimente din vechime, istoricul valah Al.Odobescu reda în 1860 (în Doamna Cheajna) replica unui din «moldovenii care se iviră dinaintea taberei munteneşti»:

« ‒ Taci, muiere, nu bîrfi, ‒ răspunse Dumbravă, ‒ nu doară că-ţi socoti voi că-i Moldova ţară de jac, să ne gioace ca pe urs o mişă pripăşită pe la munteni şi doi feciori de lele fărmecaţi, doi lingăi nătîngi, ce le pute botu a lapte?!… N-avem noi nevoie de domn muntean. Munteanul e om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman şi dănos la mînă şi la suflet fălos…» (Al.Odobescu. Scrieri alese, vol. I. P. 171).

Nu intenţionăm să reproducem aici toate fragmentele de creaţie populară în care figurează numele etnic moldoveni, acestea fiind nenumărate. Aici am vrut doar să demonstrăm, numai prin cîteva exemple, că băştinaşii din spaţiul carpato-nistrean îşi numeau din primele decenii ale sec. XIV ţara lor Moldova, înşişi ei denumindu-se moldoveni.

«Cultura populară, sublinia un adevăr mai vechi G.Muntean, mai cu seamă cea vorbită artistic, constituie prin diversitatea şi unitatea ei de adîncime una dintre imaginile cele mai convingătoare asupra sufletului naţional în perspectiva lui istorică şi spaţială» (Folclorul ‒ expresie a unităţii naţionale. «România literară». № 52. 29. 12. 1983).

Cîntecele bătrîneşti, legendele, datinile, doinele moldoveneşti dezvăluie convingător şi cuprinzător «sufletul naţional» al autohtonilor de la răsărit de Carpaţi, conştiinţa lor etnică exprimată temeinic din secolul XIII în denumirea de naţiune ‒ moldoveni (moldava gente la D.Cantemir), în numele ţării ‒ Moldova.

Vasile Stati, cartea «Moldovenismul«

/Va urma/

I. BĂTĂLIA CEA MARE PENTRU POPOR MOLDOVENESC

/continuare/

3. Cum doi „romîni” l-au omorît pe baciul moldovan

Istoria noastră mai veche, constata amărît Mihail Sadoveanu – cea dinainte de Bogdan este ca şi necunoscută. «Singurul document străvechi care o luminează întrucîtva este cîntecul poporului, şi din el se vede că străbunii noştri au trăit într-un lung şi aspru amurg de suferinţă… Vădit este că în această manifestare artistică – creaţia norodnică – poporul nostru, pe lîngă răsunetul durerilor şi bucuriilor, şi-a pus caracterele sufleteşti. Prin aceasta literatura noastră populară are ceva al său propriu, deosebit de al altor neamuri – şi asta este îndestulător, ca să poată porni de la ea» individualizarea moldovenilor, demonstrarea «firii moldovenilor», a spiritului naţional al moldovenilor. – Vezi M.Sadoveanu. Poezia populară. Opere, vol. 19.

Deosebirile dintre populaţia est-carpatică şi cei de la sud de Carpaţi sînt cunoscute din perioada de pînă la apariţia statelor. Afirmarea numelui etnic moldovan/moldoveni, la unor anumite particularităţi distinctive sînt atestate de acum în veacul al XIII-lea în balada norodnică moldovenească Mioriţa, ce se cînta «la poalele Carpaţilor moldoveneşti» (M.Sadoveanu).

Creaţia norodnică moldovenească conţine subiecte de o însemnătate fundamentală pentru cercetarea proceselor de constituire a comunităţii etnice moldoveneşti: balada Mioriţa (Balada populară, 1976. P. 32 ‒ 40). Subiectul baladei este simplu, dar de necuprins prin mesajul său filosofic, nemărginit în plan umanist-conceptual, concret după conţinutul etnic, etnopolitic şi unic prin calităţile artistice…

În munţi, «în Carpaţii moldoveneşti» îşi pasc turmele trei ciobani. Doi sînt nişte străini, din neamurile vecine. Din răutate şi invidie pun la cale moartea celui băştinaş, ca să pună mîna pe turma lui:

Pe un picior de plai, Mări, se vorbiră

Pe o gură de rai, Şi se sfătuiră

Iată vin în cale, Pe l-apus de soare

Se cobor la vale Ca să mi-l omoare

Trei turme de miei Pe cel moldovan

Cu trei ciobănei. Că-i mai ortoman

Unui-i moldovan, Şi-are oi multe,

Unui-i ungurean Multe şi cornute,

Şi unu-i vrîncean. Şi cai învăţaţi

Iar cel ungurean Şi cîni mai bărbaţi.

Şi cu cel vrîncean,

Unu-i moldovan. Pictor Ilia Bogdesco

Cunoscut şi din alte genuri ale creaţiei norodnice moldoveneşti, antagonismul forţelor externe faţă de autohtoni are o pronunţată componentă etnică, motivele sociale ale luptei de apărare completîndu-se cu cele naţionale. În balada norodnică Mioriţa pentru prima dată se manifestă clar, concret controversa «noi» ‒ «ei», conştientizarea comunităţii sale şi a deosebirii acesteia faţă de altele. Nu este vorba de sindromul «cetăţii asediate», ci de o realitate crudă îndelungată, care nu putea să nu-şi găsească expresie în creaţia populară, în letopiseţe, în documente.

Cronica maghiară a lui Ioan Kukullo relatează că Ludovic de Anjou, regele Ungariei (1342 ‒ 1382) mai în fiecare an organiza expediţii de pedepsire a rebelilor, îndeosebi «împotriva moldovenilor (movit exercitum contra aemulos et rebelles et saepius contra rachenos et Moldavos». Invaziile tătarilor basarabeni (din Basarabia, adică din Bugeac) în raioanele centrale şi de nord ale perimetrului Nistru ‒ Carpaţi erau permanente. Deci şi gătinţa moldovenilor de a-şi apăra pămînturile pînă la sacrificiu de asemenea era permanentă. Reiese deci că subiectul baladei Mioriţa, zămislite de popor, are la bază realităţi istorice concrete.

Valoarea excepţională a baladei Mioriţa constă în faptul că mult înainte pînă la întemeierea Statului Moldovenesc a înveşnicit cea mai veche şi de netăgăduit dovadă a naşterii şi conştientizării de către comunitatea est-carpatică a numelui său etnic: moldoveni. Apărînd dintr-un «moment concret-istoric ‒ perioada distrămării societăţii patriarhale şi formarea relaţiilor feudale» (A.Căprariu, 1975. P. 3), balada Mioriţa nimic n-a pierdut din valoarea sa spiritual-artistică, din semnificaţia majoră de adevăr etnic peste vremi.

Avînd în vedere că

‒ «nu există mit fără temei istoric» (D.Onciul, 1946. P. 112);

‒ «situaţia istorică se reflectă în epos cu un grad considerabil de autenticitate»;

‒ «legendele etnogenetice poartă acea informaţie, pe care poporul însuşi o are în memorie şi o păstrează despre începuturile sale», conchidem:

balada Mioriţa ‒ realizare de vîrf a creaţiei populare moldoveneşti ‒ constituie atestatul de naştere istorică a etnonimului moldovan, moldoveni.

Ea a luat naştere la «poalele munţilor moldoveneşti» (Carpaţi), în leagănul neamului moldovenesc;

Descrie, generalizînd, în versuri fără pereche, soarta vitregă a moldovenilor;

Conţine numeroase unităţi lexicale şi expresii localizate «moldoveneşti» sau refuzate de anumite dicţionare ale limbii româneşti.

Suma acestor şi altor mărturii incontestabile confirmă concluzia folcloristului moldovan A.Hîncu: «Mioriţa este un cîntec endoetnic, adică este creaţia unei ramuri, comunităţi etnice» (Balada populară. P. 306). Cu alte cuvinte, «cea mai nobilă creaţie poetică» (M.Sadoveanu) a poporului moldovenesc, moldovenească prin spiritul său, după formă şi conţinut, creată pe pămînt moldovenesc încă în veacul al XIII-lea de marele Anonim Moldovan, balada Mioriţa a afirmat în istorie în rîndul etnosurilor europene şi comunitatea cu numele moldoveni.

Pare anevoios de explicat, chiar de necrezut că această dovadă de nepreţuit, creată şi păstrată de însuşi etnosul moldovenesc, mărturie, care numai ea singură este suficientă pentru confirmarea identităţii etnice a populaţiei de la răsărit de Carpaţi, pînă în prezent n-a fost antrenată în opera de argumentare şi afirmare a genezei moldovenilor. Probabil, din cauza factorilor extraştiinţifici, promotorilor unor interese politice nevoalate. Situaţia pare să fie tipică şi pentru alte etnosuri genetic şi lingvistic apropiate.

S-a afirmat, că variantele în care figurează ciobanii moldovan, vrîncean şi ungurean nu oglindesc un «conflict social ridicat pînă la nivelul luptei naţionale (cu duşmanii externi)». Publicistul N.Dabija combate acest punct de vedere. Constatînd că «balada povesteşte de vrînceni ca de o ţară aparte», N.Dabija subliniază, că Vrancea «era unul din numele Munteniei de pînă la 1475… Deci balada a fost alcătuită ori redactată în varianta respectivă, cînd Vrancea nu era încă Moldova» (LA, 21.04.1988. P. 8). Aşadar, dacă îl credem pe N.Dabija, la sfîrşitul veacului al XIII-lea, cînd se alcătuia/redacta cîntecul Mioriţei, vrînceanul era un străin din altă ţară, din Muntenia, un muntean. Reiese că l-au duşmănit pe baciul moldovan, rîvnind averea lui,

Cel ungurean

Şi cel muntean, azi „romîn”.

Potrivit investigaţiei surprinzătoare, efectuate de N.Dabija, protagonişti ai baladei Mioriţa sînt: moldovanul ‒ băştinaş al pămînturilor dintre Carpaţi şi Nistru, munteanul vrîncean din Muntenia/Valahia şi ungureanul din Transilvania, parte istorică a Ungariei. Anume valahul vrîncean (azi rumîn) şi ungureanul au pus la cale omorîrea moldovanului. Deci reprezentanţii unor neamuri duşmane au omorît baciul moldovan.

Concluzia este evidentă: conflictul social are şi o conotaţie de confruntare naţională, balada reflectînd tendinţa, adeverită de istorie, a unor străini (în cazul dat: valahi (azi români) şi unguri) de a acapara ocinile moldovenilor, averea lor. Realitatea, consemnată în baladă, este adeverită de numeroase mărturii documentare şi cronicăreşti.

Alţi istorici moldoveni, de asemenea, demonstrează că în balada Mioriţa moldovanul este o victimă a complotului urzit de vrăjmaşii străini: un ungurean şi un valah (vrîncean), azi român. Profesorul doctor în istorie P.Parasca sublinia în 1990: «Să ne amintim de varianta din Moldova a baladei norodnice Mioriţa, în care alături de ciobanii moldovan şi ungurean este menţionat şi cel vrîncean, adică din Vrancea… Acesta se obligă ca împreună cu cel ungurean să participe la complotul ucigaş împotriva moldovanului (A.Hîncu, 1967. P. 251; P.Parasca, 1990. P. 36). E clar că este redată situaţia cînd partea de sud a ţinutului încă nu intra în componenţa statului feudal unic al Moldovei… Şi dacă ciobanul ungurean era din Transilvania, provincie aflată în componenţa Regatului Ungar, apoi şi ciobanul vrîncean era un supus al unui organism teritorial străin…» (P.Parasca, 1990. P. 36).

Doi ani mai tîrziu, în 1992, profesorul doctor în istorie P.Parasca încă o dată sublinia: «Afară de voievodatul Moldovei, la răsărit de Carpaţi concomitent au apărut şi au existat şi alte formaţiuni statale, Vrancea, de exemplu. Existenţa ei este confirmată de balada norodnică Mioriţa, în care se face o deosebire clară între ciobanul vrîncean şi ciobanii moldovan şi ungurean. Ultimul este numit aşa pentru că este originar din Transilvania, care intra în structura de stat a Ungariei. În balada Mioriţa pomeniţii ciobani ‒ moldovan, ungurean, vrîncean se deosebesc după apartenenţa lor politică şi etnică. Patria ciobanului vrîncean era centrul politic separat de Moldova, precum Transilvania era baştina celui ungurean… Trăitorii voievodatului Moldova au fost primii care s-au numit pe sine şi au fost numiţi şi de alţii moldoveni» (П.Параска, 1992. C. 3).

Acelaşi profesor doctor în istorie P.Parasca în 1995 de acum nu mai deosebea nici etnic, nici politic pe ungurean, pe valah/vrîncean/român, dar, mai ales, pe moldovan. «Să ne amintim şi de păstorul moldovan din balada populară Mioriţa», ‒ repeta P.Parasca o sintagmă din articolul din 1990… Dar, de data aceasta, îl vede într-o optică inversă. Fără remuşcări, de data aceasta profesorul scrie: «păstorul ungurean era nu altceva decît un păstor român din Transilvania, tot aşa cum păstorul vrîncean era român din «ţara» Vrancei…» (P.Parasca, 1995. P. 93, 95; 1996. P. 248, 249 ‒ 250).

Viziunea din 1995, 1996 ş.a.m.d. a lui P.Parasca nu este numai inovatoare, ci şi nemaipomenit de originală. Potrivit dînsului, profesor doctor în istorie, pun la cale omorîrea moldovanului nu ungureanul şi vrînceanul, ci doi români: «românul din Transilvania» şi «românul din Vrancea» (P.Parasca, 1995. P. 93).

Cercetarea imparţială a substratului etnic demonstrează că ciobanii ungurean şi vrîncean erau alţii din punct de vedere etnic, politic şi teritorial faţă de cel moldovan. Constatarea nu poate trezi suspiciuni. Însă aceşti alţii «ei» «se vorbiră şi se sfătuiră, ca să mi-l omoare pe cel moldovan». Astfel, iniţial neutră, controversa «noi» ‒ «ei» acumulează conotaţii etnice, iar ciocnirea intereselor se transformă în rezistenţă naţională, devine luptă pentru ocina sa, pentru sfera şi mijloacele de existenţă.

Cercetarea istoriosirilor genetice orale, a legendelor eponimice (despre Dragoş şi altele), a baladei Mioriţa, dezvăluind părerea poporului despre numele său, despre întemeierea Moldovei, adevereşte că «tradiţia folclorică şi tradiţia istorică au mers mînă în mînă, una oglindind cealaltă» ( D. Simonescu, 1967. P. 44 ).

Dovadă a existenţei noastre înainte de constituirea statului este însuşi textul Mioriţei cu cele peste o sută cincizeci de variante înregistrate chiar în Vrancea ‒

Pe un picior de plai

Pe o gură de rai…

În ciuda a tot felul de interpretări şi reinterpretări, Mioriţa îşi păstrează «mărgăritarele lacrimilor ei în sufletul acestui popor simplu şi umil» (M.Sadoveanu).

Cu versul ei, răzbit din neguri

Cuvîntul vine, ca un semn,

Crescut la foc pe vîrf de măguri

Din foc de viaţă şi de moarte,

Din tot ce este sau nu este

Şi-a fost să fie în astă parte.

(Victor Teleucă)

Venind «dintr-un moment istoric concret, ce poate fi stabilit în perioada de descompunere a statului patriarhal şi de constituire a raporturilor feudale» (Al.Căprariu), Mioriţa n-a pierdut nimic, pînă în zilele noastre, din tăria ei uimitoare de adevăr istoric nepieritor. «Această baladă, ‒ scrie profesoara I.Ghec, ‒ îşi are începuturile de la fondarea poporului moldovenesc…»

Dacă folclorul reflectă istoria apariţiei şi statornicirii popoarelor, putem spune că Mioriţa e certificatul de naştere al moldovenilor:

Pe un picior de plai

Pe o gură de rai

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan…

Întregul corpus de creaţii populare moldoveneşti (17 volume!) confirmă: «La moldoveni balada este originală în plan etnic ca o manifestare majoră a creativităţii spiritual ‒ estetice a colectivităţi purtătoare». Apărută «în perioada feudalismului timpuriu (veacul al XIII-lea), «Mioriţa este un cîntec endoetnic, adică este creaţia unei ramuri, comunităţi etnice» ‒ a celei moldoveneşti (Balada populară, 1976. P. 40, 306).

Creată de genialul Moldovan anonim pe pămînt moldovenesc, «la poalele munţilor moldoveneşti», balada Mioriţa a afirmat din veacul al XIII-lea printre etnosurile europene comunitatea etnică, ce s-a numit şi se numeşte moldoveni, monument cultural-istoric şi etnic ce explică «acea exemplară rezistentă a neamului încă în primul milenium al său de existenţă».

Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”

/va urma/

	Anatolii к записи МОЛДОВА И МОЛДАВАНЕ В ИСТОРИИ…
	Киприеняну к записи MOLDOVENISMUL – IDEOLOGIA DE S…
	Anatolii к записи LIMBA, ISTORIE, STAT
	Валентин к записи Deșteptarea moldovenilor de la…
	Сосед к записи МЕЖДУ СЦИЛЛОЙ/УКРАИНОЙ И ХАРИБ…

Сентябрь 2022
Пн	Вт	Ср	Чт	Пт	Сб	Вс
			1	2	3	4
5	6	7	8	9	10	11
12	13	14	15	16	17	18
19	20	21	22	23	24	25
26	27	28	29	30