/continuare/
7. Moldova şi moldovenii în gramotele ţării
În studiul Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada constituirii statului feudal de sine stătător (1982) istoricul român Victor Spinei reproduce fragmente bine cunoscute din acte ungureşti, inclusiv din 20.03.1360, care adeveresc existenţa numelui Moldova, Ţara Moldovei (terre nostre Moldauane).
Vădit surprins de această dovadă, istoricul român declară: «Interesant de remarcat este faptul, că la acea dată (20.03.1360) nu apăruse încă un etnonim corespunzător termenului Moldova, astfel că populaţia românească (???) ce locuia pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor Orientali nu era desemnată prin numele de «moldoveni», ci prin acela de «valahi» (olahi). ‒ V.Spinei, 1982. P. 73.
Într-adevăr, este tare «interesant», cînd un savant, adică om de ştiinţă, doctor, profesor, cu prestanţă de descoperitor tirajează un neadevăr. Pasajul reprodus din studiul lui V.Spinei din 1982 este lipsit de orice temei. El ar putea fi calificat altfel, în alţi termeni.
În realitate, către mijlocul veacului al XIV-lea «la poalele Carpaţilor moldoveneşti» se cînta balada populară Mioriţa ‒ care a certificat în istorie din secolul al XIII-lea etnonimul moldovan. Numele etnic al moldovenilor circula de acum în veacul XIV şi în alte creaţii norodnice moldoveneşti: Voinicul şi balaurul, Codrenaş codrean ş.a. Istoricul V.Spinei, desigur, ştie acest lucru, însă aceste dovezi istorico-etnice fundamentale, de o valoare excepţională pentru «desemnarea moldovenilor», nu se înscriu în schema lui preconcepută de cercetare.
Aceeaşi mărturie definitivă creată în veacul XIII de popor despre numele său ‒ moldovanul din balada Mioriţa combate şi o altă declaraţie a istoricului român cum că ”în Moldova se înregistrează o situaţie diferită în sensul că etnonimul moldoveni provine de la numele ţării şi nu invers” ( V.Spinei, 1982. P. 75 ).
În repetate rînduri s-a demonstrat în lucrările folcloriştilor, istoricilor E.Agrigoroaiei, A.Fochi, A.Hîncu, Gr.Botezatu, P.Parasca, N.Dabija ş.a. că balada Mioriţa a înveşnicit etnonimul moldovan «în perioada feudalismului timpuriu, în secolul XIII» (Balada. P. 32).
Însă autorii români ignoră nu numai mărturiile oferite de creaţia populară moldovenească, ci deformează cu bună ştiinţă şi informaţiile din actele oficiale privind etnonimul moldoveni. V.Spinei declară: «Formulările din documentele domneşti relevă apariţia relativ tîrzie a etnonimului în discuţie» (V.Spinei, 1982. P. 75) şi încearcă să-şi argumenteze supoziţia, interpretînd româneşte actele moldoveneşti. Dînsul scrie: «În actul omagial din 1 august 1404 Alexandru cel Bun se intitula «voievod al Moldovei», în timp ce principalii săi dregători erau desemnaţi drept «boieri valahi», adică români. De-abia într-un document din 1407 se utilizează pentru aceştia formula de «boieri moldoveni» (Ibidem).
Acest pasaj i s-a părut autorului atît de principial şi important încît îl repetă zece ani mai tîrziu: «În actul omagial din 1 august 1404 către regele Poloniei, deşi Alexandru cel Bun era desemnat ca воевода Молдавскы, boierii săi erau numiţi valahi (паны воласкыи şi nu moldoveni (паны молдавскыми), cum se va întîmpla de-abia în actul cu conţinut asemănător din 6 octombrie 1407» (V.Spinei, 1992. P. 54).
Subliniem încă o dată: această afirmaţie este o urmare distructivă a doctrinei politico-ştiinţifice româneşti de substituire, de transformare forţată a vlahilor/valahilor în «români». Dacă este ordin de la comenduire de a-i socoti pe vlahi/volohi «români», atunci şi wolosz, volaskie din polonă sînt tot «adică români». Astfel, anumiţi autori străini, din raţiuni etnoexpansioniste anacronice, falsifică fără remuşcări, siluiesc cu aroganţă nu numai terminologia etnică moldovenească, ci şi cea polonă.
Precizăm: în gramota moldovenească din 1.08.1404 boierii sînt desemnaţi паны волаские (волошские), iar nu valahi, cum citeşte tare original V.Spinei, deci moldoveni, iar nu «români», cum traduce şi mai original acelaşi autor.
Respectînd cu stricteţe cerinţele doctrinei falsificatoare «vlahi/valahi = «români», V.Spinei cu multă prudenţă ocoleşte (nu ne putem închipui că nu ştie) informaţiile bine cunoscute din actele istorice în repetate rînduri publicate şi comentate. Dînsul scrie: «De-abia în documentul din 1407 se utilizează formula de «boieri moldoveni». Această afirmaţie este foarte anevoios de explicat. Raţiunile şi motivaţia care au impulsionat formularea şi tirajarea ei de două sau chiar de trei ori rămîn nedezvăluite. Toată lumea cititoare demult ştie, că termenul boieri/pani moldoveni este atestat în documentele cancelariei a Moldovei NU «de-abia în 1407», ci cu nouă ani înainte! Să cercăm scripturile… (M.Costin).
Prin hrisovul din 30.03.1392 voievodul Roman I declară că «stăpîneşte Ţara Moldovei din munte pînă la mare», sprijinindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni (веру усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 3.
La 18.11.1393 domnitorul Roman, voievod al Ţării Moldovei, dăruieşte lui Todor şi fraţilor săi un sat pe Suceava, bizuindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni» (усех бояр молдавских веру). ‒ DRH A. I. P. 4 ‒ 5.
În noiembrie 1399 Iuga voievod, dospodar al Ţării Moldovei, întăreşte lui Braia moşii pe Strahotin, sprijinindu-se «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni» (усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 11.
Chiar dacă am admite, că V.Spinei a avut în vedere fixarea termenului pani/boieri moldoveni numai în documentele lui Alexandru cel Bun, şi în acest caz afirmaţia dumnealui nu are nici un temei.
Domnitorul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun întăreşte unui dregător pămînturi pe Strunga prin gramota din 28.06.1401. De acum atunci, în iunie 1401, domnitorul se sprijinea «pe credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» (усех бояр молдавских малых и великих). ‒ DRH A. I. P. 18 ‒ 19.
La 30.07.1401 Олександро воевода, господарь Земли Молдавской aprobă zidirea episcopiei armene în Moldova, avînd «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» (вера усех бояр молдавских великих и малых). DRH A. I. P. 14.
La 1.08.1403 Alexandru voievod, domnitor al Ţării Moldovei întăreşte moşii lui Baliţa Mudricica, avînd în vedere şi «credinţa tuturor boierilor moldoveni» (вера усех бояр молдавских). ‒ DRH A. I. P. 26 ‒ 27.
În acelaşi an, la 7.01.1403, Aleksandr woyewoda, hospodar Zemli Moldawskoi (documentul e în limba polonă) întăreşte episcopii Moldowskoi om Zemly naszoi Moldawskoi dwa sela… A na to wira moya…, wira usich boyar moldowskych (credinţa tuturor boierilor moldoveni). ‒ DRH A. I. P. 25 ‒ 26.
Aşadar, Alexandru cel Bun, voievod şi domnitor al Ţării Moldovei, îşi desemna boierii săi moldoveni din 1401, în patru acte din: 28.06.1401, 30.07.1401, 7.01.1403, 1.08.1403, deci cu şase ani pînă la 1407, cînd, ocazional, istoricul străin a citit: паны молдавскими.
În documentul semnat la 1.08.1404 la Cameniţa Alexandru voievod, domnitor al Ţării Moldovei, enumeră «toate slugile noastre, toţi boierii săi», pe care în rîndul al doilea îi numeşte панове волаския, ceea ce este firesc într-un act destinat Poloniei, unde wolosz, woloskii înseamnă «moldovan, moldovenesc» (M.Costăchescu, II. P. 625).
Observîndu-i (în rîndul doi din document) pe Панове волаские, V.Spinei pe loc i-a făcut «români», fără să se ostenească a citi pînă la sfîrşit hrisovul comentat cu atîta interes. Dacă se trudea oleacă, ar fi observat, patru rînduri mai la vale, că domnitorul Moldovei a lămurit că prin Панове волаские dînsul avea în vedere pe уси бояре молдавцыи (toţi boierii moldoveni). ‒ Ibidem.
Probabil, cu greu s-ar putea găsi o explicaţie raţională cum un istoric cu o astfel de reputaţie, avînd în faţă gramotele cancelariei moldoveneşti din 1392, 1393, 1399, 1401, 1403, 1404, în care gospodarii/domnitorii Moldovei întrebuinţau tradiţional termenul boieri moldoveni (бояре молдавские), a putut scrie că «formula de «boieri moldoveni» se utilizează de-abia într-un document din 1407»?!
Termenul Панове волаские din gramota lui Alexandru cel Bun din 1.08.1404 a fost tradus în 1932 «pani valahi» (M.Costăchescu, II. P. 625). Comentatorul din 1982 l-a tradus «boieri valahi», adăugînd: «adică români» (V.Spinei, 1982. P. 75). Toate acestea se fac din pricina că potrivit cerinţelor doctrinei politico-ştiinţifice româneşti toate variantele lui vlahi/valahi, inclusiv olach în maghiară, wolosz, wolochi în polonă, волох/Волошин în ucraineană ar fi însemnînd, cică, «români».
Cercetători din diferite ţări, în diferite perioade au demonstrat că este antiştiinţific să se echivaleze wolosza cu «valahi», ca apoi să-i facă «români»; este lipsită de sens şi de temei traducerea Woloszech ‒ «Valachia», pentru că în polonă wolosza, wolochi înseamnă moldoveni, iar Woloszech ‒ Moldova.
Anumiţi autori români ignoră aceste realităţi, desconsideră generalizările şi avertismentele comentatorilor competenţi şi oneşti. Încă prin 1712 ‒ 1714 voievodul Mazoviei Ch.Chometovskii atrăgea atenţia: «Acum trebuie să previn cititorul, ca să nu încurce aceste provincii, căci numele ce le dăm noi nu se potrivesc cu ale geografilor: ţara pe care noi o numim Wolochy este numită pe hărţi Moldovia, iar aceea pe care o numim Multany e numită «Valahia». La noi în Polonia din timpurile vechi există tradiţia de a numi ţara apropiată Wolochy, iar pe cea mai îndepărtată ‒ Multany. Deci, cînd este vorba de domnitori să nu se lase cineva înşelat de deosebirea faţă de denumirile geografilor» (E.Stănescu, 1968. P. 1112 ) De acum în 1677 etnologul moldovan M.Costin constata (în Cronica polonă): «Leşii ne numesc Woloszyn, iar ţara noastră Woloszca Zemia» (M.Costin. P. 207, 246 ‒ 247).
D.Cantemir sublinia: «să se ştie că de va zice istoricul Voloscaia Zemlea, pentru Valahia Mare, adică pentru Moldova va zice… Leşii scriitori sub numele Voloscîi numai pe Moldova înţeleg» (D.Cantemir, 1717. P. 308, 385).
Nomenclatorul etnic moldovenesc în pronunţie polonă a pătruns şi în limba ucraineană: «Ucrainenii numeau Moldova Волощина, iar pe moldoveni волошины, волохи» (В.Гацак. С. 8).
Istoriografia, etnologia şi filologia din apropierea vestică activează în unison nu numai la răspîndirea doctrinei falsificatoare «vlahi/valahi = «români», ci şi la deformarea colectivă a continuităţii din veacul al XIII-lea a etnonimului moldovan/moldoveni.
Dacă V.Spinei este mai moderat, admiţînd totuşi, «apariţia etnonimului moldoveni, fie şi relativ tîrzie», A.Armbruster e mai categoric. Dînsul neagă de-a dreptul existenţa numelui etnic al moldovenilor. În «primele decenii de existenţă statală (1359 ‒ 1400 pentru Moldova ‒ V.S.)… terminologia etnică se prezintă destul de unitar: volachi, olachi, vlachi etc. Lipseşte termenul moldoveni»… ‒ Declară cu o certitudine curat românească Adolf Armbruster (1980. P. 253).
Oricărui cetăţean cu firească demnitate şi conştiinţă moldovenească, mai ales cercetătorilor acestui neam umilit, batjocorit, hăituit, prostit decenii în şir cu slogane mincinoase gen «populaţie românească est-carpatică», «voloh = român», «lipseşte termenul de moldoveni» ş.a., i se cere mobilizarea totală a îngăduinţei, răbdare pînă la limită pentru a combate astfel de injurii etnoştiinţifice în termeni decenţi.
Trebuie să-ţi reţii peste puteri emoţiile, demonstrînd cît se poate de respectuos istoricului V.Spinei, că, nu se ştie din care motive, dînsul a citit numai primele rînduri, ale gramotei lui Alexandru cel Bun din 1.08.1404. Se întîmplă. Paguba nu-i mare. Însă domnia sa, pornind de la aceste două rînduri, trage concluzii savante, negînd existenţa termenului boieri moldoveni la acea dată, deci falsificînd realitatea etnopolitică moldovenească. Dacă se trudea şi mai citea vreo cinci rînduri domnia sa poate că observa în cel de al optulea rînd termenul бояре молдавсции, care, chiar şi în româneşte, se traduce boieri moldoveni.
Dacă citea şi mai atent ar fi observat şi termenul земляны молдавские ‒ pămînteni moldoveni ‒ mărturie etnică fundamentală, prima dată fixată într-un act oficial al Statului Moldovenesc. Moldovanul din balada norodnică moldovenească Mioriţa împreună cu boierii moldoveni din gramotele din 1392, 1393…, cu pămîntenii moldoveni din actul oficial din 1.08.1404 răstoarnă toate strădaniile, chipurile, ştiinţifice antimoldoveneşti, dezgolind totala lor inconsistenţă, scopurile etnoexpansioniste ale autorilor şi comanditarilor.
Evoluţia paleoetnonimiei Moldovei, registrul terminologic axat pe radicalul Mold ‒, repertoriul informaţiilor de ordin etnic din creaţii folclorice, din cronici, opere literare, note de călătorie, relatări diplomatice, din colecţiile de documente oficiale moldoveneşti ale lui I.Bogdan, M.Costăchescu; DRH A. Moldova (vol. I, II, III) au fost însumate şi comentate în culegerile Moldovenii în istorie (1994, două ediţii), Молдоване в истории (1995) de P.P.Moldovan, în Istoria Moldovei în date (2007).
Numele MOLDOVA, acte interne
Informaţiile documentare, extrase din actele oficiale, privind terminologia politico-geografică şi etnică din secolul al XIV-lea ‒ veacul întemeierii Ţării Moldovei ‒ demonstrează cuprinzător şi convingător:
Realităţile politico-geografică Moldova şi etnică ‒ moldoveni erau atît de înrădăcinate, atît de larg cunoscute, că acopereau întregulspaţiu carpato-nistrean.
De la Nistru pînă în Carpaţi băştinaşii de acum în veacul al XIV-lea au conştientizat numele etnic moldoveni, zămislit un secol mai înainte, şi-au botezat leagănul apariţiei şi afirmării lor ca etnos ‒ Moldova.
În comparaţie cu populaţiile de la vest de Moldova (maghiari/unguri; transalpini/basarabi/ ungrovlahi/munteni…), numele comunităţii etnice carpato-nistrene-moldoveni este mai vechi, constant şi unic, singurul care s-a păstrat pînă în zilele noastre, aşa cum s-a născut încă în veacul XIII: moldoveni.
«În istoria omenirii, ca şi în istoria Pămîntului, cu cît roca e mai veche, cu atît mai durabilă este: granitul şi porfirul nu se risipesc uşor», ‒ constata reputatul folosof G.Fedotov. Concluzia este absolut valabilă şi pentru continuitatea etnonimelor. Denumirile adevărate, native se păstrează şi după dispariţia popoarelor: maia, dalmaţienii, moravienii…
Nomina nuda tenemus. Păstăm doar denumirile goale, constata Umberto Eco o realitate cutremurătoare în Numele trandafirului.
Comunitatea etnic conştientizată în spaţiul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră de acum în secolul al XIV-lea era în aşa măsură organizată şi consolidată, deşi împărţită în distincte pături sociale (Ştefan I la 1395: «noi cu toată puterea noastră şi cu boierii noştri, şi
cu toţi pămîntenii noştri şi cu slugile»), încît avea conştiinţa firească şi deplină că alcatuieste un popor ‒ poporul moldovenesc. Această stare de conştiinţă era atît de generală, încît nu putea să nu se impună şi cancelariei domneşti, în documentele oficiale ale Statului Moldova. Acelaşi Ştefan, domnitor şi voievod al Moldovei (1394 ‒ 1399), declara că acţionează împreună «… cu tot norodul Moldovei».
Cum va sublinia mai tîrziu Miron Costin (1677):
Nayswizsze imie naszey Woloszy iest Moldowan.
Cel mai nou nume al moldovenilor noştri este moldovan.
Vasile Stati, cartea ”Moldovenismul”
/va urma/
istoria și filologia moldovenească 