«Romîn» ‒ «romînesc» ‒ «Romînia». Mărturii interne
«Numai naţiele bancrute vorbesc necontenit de strămoşii lor». (M.Kogălniceanu, 1843)
Frecvenţa termenilor din titlu, reflectarea lor în izvoarele ungrovlahe interne, dacă riscăm să-i credem pe rumînologii româneşti, par să fie demult şi definitiv stabilite. Să urmărim declaraţiile cu alură de magister dixit.
Academicianul C.C.Giurescu: «Poporul a zis întotdeauna ţinutului dintre Carpaţi şi Dunăre Ţară Românească…»
«Numele nostru generic şi străvechi, pe care îl întrebuinţează poporul este numele de «rumîn»… Sîntem singurul popor romanic, care am păstrat numele vechilor stăpînitori»…, ‒ C.C.Giurescu. Istoria românilor, vol. II, 2000. P. 241, 242. (Din păcate, C.C.Giurescu nu ne spune: cine?, cum? şi ce «nume»? a păstrat la nord de Dunăre din anul 271 pînă în 1330. Declaraţiile lui C.C.Giurescu despre «întotdeauna», «generic şi străvechi» se sprijină numai pe titlul său de «academician». Mai mult pe nimic.
P.Panaitescu (1933, 1947): «Numele, pe care şi pe atunci, în prima parte a Evului Mediu, şi-l dădeau «rumînii» înşişi: rumîni…». «Românii din Ţara Românească… întotdeauna s-au dat drept români din Ţara Românească» (P.Panaitescu. Interpretări româneşti, 1994. P. 76, 78). Din păcate, şi acest reputat istoric românesc nu ne spune: care ar fi începuturile acestui (infinit?) «întotdeauna». Rămîne taină nedezlegată: de unde a aflat P.Panaitescu că «în prima parte a Evului Mediu» transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-au numit «rumîni». Şi încă «întotdeauna»?!
Chiar şi academicianul Dimitrie Onciul, poate cel mai documentat şi cumpătat istoric, învăluit de clăbucii românismului, declară: «Românii indigeni (muntenii) au numit ţara lor totdeauna (sic!) Ţară Românească, nume întrebuinţat regulat (sic!) în documentele interne româneşti (sic!) şi în cronicile ţării» (D.Onciul, 1904). Fără să se trudească a-şi argumenta declaraţia.
Academicianul E.Stănescu: «Romîn» ‒ mai ales sub forma de «rumîn» ‒ este numele cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie poporul nostru» (E.Stănescu. Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Mărturiile interne: «romîn» ‒ «romînesc» în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII, 1964. P. 969). Şi acest tare ploditor rumînolog românesc (autor al trei studii întinse despre «român» ‒ «românesc» ‒ «România») păstrează ca pe o straşnică taină: cine i-a spus că transalpinii/basarabii/ungrovlahii s-ar fi numit «rumîni» «în întreaga lor istorie»? Sau măcar pînă în veacul al XVIII-lea? Nu aduce nici o dată măcar o brumă de dovadă, păstrînd «secretul» cu frică de moarte…
Adolf Armbruster (1972): «Românii înşişi nu s-au numit pe ei niciodată altfel decît români (rumîni). ‒ A.Armbruster. Romanitatea românilor. Istoria unei idei, 1972. Acest, cel mai înfocat cîntăreţ al românilor româneşti românizaţi, atît de mult şi de tare declara (cînd traia în România) credinţă «veşnicului» nume «român», că repetă această lozincă lipsită de orice temei şi în 1993 (ediţia a doua a cărţii sale despre «romanitatea…» etc).
Victor Spinei, doctor, profesor: «Poporul român s-a denumit pe el însuşi (…) printr-un nume asemănător cu cel al strămoşilor săi păstrînd în mod permanent conştiinţa originii sale romane» (V.Spinei. Moldova în secolele XI ‒ XIV. Ed. a II-a. Chişinău, 1992. P. 106).
Nu stă în intenţia noastră să completăm lipsa de informare (prin ignorarea arogantă a conţinutului actelor moldoveneşti, cum procedează domnia sa în studiul Terminologia… (1982), sau să subliniem interpretarea declarativă, sub orice nivel, a dlui doctor profesor a «permanenţei conştiinţei romane». Vom arăta totuşi că domnia sa este atît de sigură şi iritată la limită, că repetă declaraţia absolut nefondată (şi invectivele nedemne pentru un doctor, profesor) şi în sinteza sa Universa valachica. Românii în contextul politic internaţional de la începutul mileniului al II-lea, editată adulator la Chişinău (2006) în 300 de exemplare:
«Românii s-au autodesemnat prinr-un nume derivat de la Romanus… Românii sînt singurul popor neolatin menţinut pînă astăzi, care au păstrat numele strămoşilor descinşi din Peninsula Apeninică» (V.Spinei. Universa Valachica… 2006. P. 31).
Dl doctor profesor, probabil, ştie că «romanus» a cunoscut cea mai mare extensiune şi utilizare pe vremea lui Charlemagne (800 ‒ 814). Cu vremea s-a redus la Rumelia, Romania, desemnînd «imperiul otoman» (C.Tagliavini, V.Arvinte). Cu acest sens este atestat într-un document al lui Ştefan cel Mare: «Sulaman bassa… con tutta Romania» (Soliman paşa… cu toate (popoarele) din Romania). ‒ I.Bogdan, II. P. 323.
Probabil, numai doctorul profesor V.Spinei ştie cum de la «romanus» ‒ Rumelia ‒ Romania (pe la 1453) s-a ajuns la «România» şi «român». Carlo Tagliavini, fără să se consulte cu V.Spinei, constata la 1962: «Este vorba de o aparenţă, pentru că nu poate exista nici o continuitate între (moştenitorul lui «romanus») grecescul Romania şi numele Rumeliei din turcescul Rumeli, cum nu există nici între Romania (gr.) şi România de astăzi, construcţie recentă de origine savantă» (Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine. Bucureşti, 1977. P. 128 ‒ 129). Astfel, declaraţia lui V.Spinei cum că «românii s-au autodesemnat cu un nume derivat de la «romanus» este lipsită de orice temei şi nu face cinste unui doctor profesor.
Se cuvine să arătăm, că şi privitor la altă declaraţie cum că «românii… au păstrat numele strămoşilor din Peninsula Apeninică» doctorul profesor Victor Spinei «nu suflă nici un cuvînt», cum scrie dînsul într-un stil elevat (Moldova…, 1992. P. 357), în loc să aducă vreo dovadă, probă, vreun argument…
Străduindu-se din răsputeri să descopere în textele ungrovlahe din perioada secolelor XV ‒ XVII careva informaţii despre «romîn» ‒ «romînesc», E.Stănescu compensează lipsa de probe cu divagaţii uşuratice întinse pe 33 de pagini, deseori recurgînd la declaraţii. Referindu-se la anumite texte tipărite în Valahia, dar cele mai multe din Ungaria şi Moldova, E.Stănescu decretează «Creşterea continuă a frecvenţei lui «romîn ‒ romînesc» în veacurile XV ‒ XVII…» (Premiselele medievale ale conştiinţei naţionale romîneşti. Romîn ‒ romînesc în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII. 1964. P. 777).
După cum a arătat chiar E.Stănescu, «romînesc» este menţionat numai în două izvoare ungrovlahe: 1521 şi 1602.
Dacă scădem din numărul tipăriturilor însumate de E.Stănescu, pentru ultima perioadă a veacului XVII, cele apărute în Ungaria şi Moldova, deci din alte ţări, argumentaţia lui E.Stănescu devine iluzorie.
Situaţia triadei «român ‒ românesc ‒ România», adică prezenţa termenilor «romîn», «romînesc», «Romînia» în actele oficiale interne ale ţării de la sud de Carpaţi, este şi mai jalnică.
În istoria etnică a basarabilor/transalpinilor/ungrovlahilor/muntenilor, azi «români», există anumite «spaţii albe», zone tabuizate. Această impresie este greu de înlăturat, după ce consulţi indicii (onomastic, toponimic) ai primelor volume ale colecţiei DRH, comaptimentele A; B; D.
Basarabii, menţionaţi în diferite surse vechi, pomeniţi de Mihail Eminescu, umflaţi de B.P.Haşdeu, continuă să rămînă găvozdiţi în covrul supravegheat al tăcerii, deci al ignoranţei. Pentru a se convinge, doritorii pot consulta indicii de la sfîrşitul volumelor pomenite.
Cum afirmă B.P.Haşdeu, cel mai înflăcărat trubadur al acestei comunităţi etnice, basarabii au dat «numele ţării basarabilor, pe care l-a purtat deja în secolul XIII…». Dînsul invocă «mai multe texturi din secolii XIV ‒ XV», în care ţara de la sud de Carpaţi «e numită «a basarabilor» sau «Basarabie»: ţarul sîrbesc Şt.Duşan (1330 ‒ 1356), papa Grigore XI (1370 ‒ 1378), regele Sigismund (1366 ‒ 1437), regele Vladislav Iagello (1350 ‒ 1434), istoricul Dlugosz (1415 ‒ 1480), cronicarul polon Miehowskii (1450 ‒ 1523), cronicarul maghiar Thuroczi (1450 ‒ 1490)… Se mai pot adăuga alte surse… La 1424 marele duce litvan Vitold constata «differencias inter basarabitas et Moldavanos»… La 1430 ambasadorii poloni scriu despre «woywoda Dan Bessarabie adunatis gencium bessarabicorum (= neamul «basarabilor»). Însuşi Mircea cel Mare (corect: cel Bătrîn) la 1403 îşi dă titlul de «voievod şi domn a toată ţara basarabilor». Alexandru cel Bun şi Ştefan al III-lea cel Mare, domni ai Moldovei, «numeau ţara de la sud de Carpaţi Basarabie sau şi mai bine o numeau cu pluralul: basarabi (до бессараб, из бессараб), ca şi cînd ar fi fost basarabi toţi locuitorii ei» (B.P.Haşdeu. Etymologicum magnum Romaniae, II. P. 280 ‒ 281; M.Costăchescu, II. P. 631; I.Bogdan, II. P. 274, 292, 398, 423, 439).
Curios, de ce se ruşinează transalpinii/ungrovlahii/muntenii, azi «români», de denumirea ţării lor ‒ Basarabia?! De ce se ruşinează de fondatorii ei ‒ basarabi?! Din care interese ‒ expansioniste?! ‒ întind prostirea basarabă, de origine turco-tătară, asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru, de la Nisporeni pînă în Bugeac, de la Basarabia-Nord pînă la Filarmonică cu Dorul de Basarabia?!
| MOLDOVA NU E A VOASTRĂ! «Răspuns celor care ne tot învaţă cum să întrebuinţăm cuvîntul MOLDOVA. România nu mai are Moldovă. Moldova de dincolo de Prut a dispărut, a fost mătrăşită de pe faţa pămîntului. Ea este o amintire şi nimic mai mult. Noi n-am renunţat la Moldova, cu toate că ruşii ne-au numit impropriu basarabeni. La recăpătarea independenţei în 1991, am revenit la toponimicul ştefanian: MOLDOVA. Care-i problema? Redaţi autonomie regiunii istorice dintre Prut şi Carpaţi cu cele opt judeţe moldoveneşti, repuneţi capitala la Iaşi şi după aceea … veniţi la Chişinău să negociem». Viorel Mihail, 2011 |
Denumirile ţării de la sud de Carpaţi, acte interne
| DRH B., vol.I (1247 – 1500) | ||||
| Denumiri | Menţiuni | Limba | Traducerea | |
| 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. |
Земля Угровлахийская, Угровлашская Земля Влашская Земля, Власское Transalpina Ţara Muntenească Унгровлахийский стол Valahia Ungaria rumînească Anonime (nu se arată ţara) |
227 66 2 1 1 1 1 53 |
slavă slavă lat. valahă slavă lat. valahă slavă |
Ţara Ungrovlahiei, Ungrovlahia Ţara rumînească* Ţara rumînească* Ţara rumînească* (fără original) scaunul (mitropolitan) al Ungrovlahiei Oltenia tradus în sec.XX, în perioada denaturării/politizării realităţilor din sec.XV – XVII – |
* Traduceri din secolele XIX – XX, denaturîndu-se/ politizîndu-se realităţile etnice din perioada medievală.
Actele interne din vol.I (DRH B. Ţara Românească (1247 – 1500) nu divulgă numele etnic al trăitorilor.
Aşadar, nici unul din actele interne oficiale de epocă (1274 ‒ 1500), emise de cancelaria Ungrovlahiei şi semnate de domnii Ungrovlahiei, nu menţionează nici o dată, nici într-un hrisov, nu se face măcar vreo aluzie la ceva ce ar ţine de radicalul rom ‒, de vreo «ţară rumînească», de niscaiva «rumîni».
Culegerea de acte oficiale DRH B. Ţara Românească (vol. I, 1274 ‒ 1500) are cîteva particularităţi. În primul rînd, ea cuprinde o serie de acte străine, emise de cancelaria Ungariei.
Apoi, un număr impresionant de acte ‒ vreo 53, semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anonime: emitenţii ori nu ştiu, ori ascund sau, poate, li-i ruşine de ţara în care domnesc ‒ nu indică numele ei. Semnatarii sînt voievozi, domni ai nu se ştie care tărîm anonim.
În al treilea rînd, actele interne oficiale ale Ungrovlahiei de pînă la 1500 nici o dată nu menţionează numele etnic al populaţiei. Probabil, din cauza că trăitorii acestei ţări încă nu închegaseră o colectivitate conştientă de comunitatea sa etnică. O dovadă în plus: martorii tuturor actelor semnate de domnii Ungrovlahiei sînt anaţionali, etnoanonimi.
Spre deosebire de martorii ‒ înalţi demnitari moldoveni, boieri de divan, care adeveresc actele semnate de gospodarii, voievozii Moldovei. Suveranii Moldovei în toate actele interne (vreo 881!) semnate de ei pînă în 1504 (DRH A. Moldova, vol. I, DRH A. Moldova, vol. II, DRH A. Moldova, vol. III) se sprijină din 1392 pe «credinţa boierilor moldoveni», iar din 1403 ‒ pe «credinţa tuturor boierilor moldoveni mari şi mici» ‒ în 698 de documente!
Este surprinzător, dar semnificativ: printre martorii actelor ungrovlahe, semnate de domnii Ungrovlahiei/Valahiei este Groza Moldovan (în hrisovul din 27.12.1391, semnat de Mircea cel Bătrîn); Moldovan, spatarul ‒ în gramotele din 16.04.1457 şi din 20.09.1459, semnate de Vlad Ţepeş (Vezi DRH B. Ţara Românească, vol. I. P. 37, 199, 203).
Se cuvine, totuşi, să constatăm că numele trăitorilor din ţara de la sud de Carpaţi este atestat documentar. Bunăoară, într-un act semnat la 8 decembrie 1397 Sigismund, regele Ungariei, menţiona «cohorte walachorum et turcorum» (tradus «oaste de valahi şi turci». ‒ DRH D. I. P. 162 ‒ 167. La 1431 într-un hrisov Vlad Dracul, «voievod şi domn» al nu se ştie cărei ţări, enumeră: или с молдовени или с власи (ori cu moldovenii ori cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»). În altă gramotă din acelaşi an Vlad Dracul, «voievod şi domn» al (???), menţionează: с власи ‒ cu vlasii/vlahii, tradus «rumîni»…
Pe această cale şi în aşa mod ‒ siluirea actelor, falsificarea conţinutului ‒ numărul rumînilor poate fi umflat la nesfîrşit…
Academicianul E.Stănescu, de asemenea menţionează, în veacurile XVI ‒ XVII, numele etnic al localnicilor sud-carpatici: vlas, vlah, vlaşi în documente din 1533, 1535, 1596, 1603… (Vezi Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Romîn ‒ romînesc în textele romîneşti din veacurile XV ‒ XVII. 1964. P. 993, 994).
Denumirile ţării dintre Carpaţi şi Dunăre, numele încă necunoscut sau încă nestatornicit al populaţiei, judecînd după actele oficiale interne de pînă la 1500, demonstrează că titlul seriei DRH B. Ţara Românească nu este sprijinit de nici o dovadă şi deci este necorect.
Componenta «Ţara Românească» din titlul seriei «B» este o făcătură artificială din veacurile XVIII ‒ XIX, folosită ca ambalaj pentru a dosi realităţile etnice şi politice din secolele XIV ‒ XVI.
Pornind de la realităţile etnice şi politico-geografice, confirmate de actele ungrovlahe interne de pînă la 1500, ţara dintre Carpaţi şi Dunăre trebuie numită Ungrovlahia, adică Vlahia/Valahia Ungurească, după cum ne demonstrează clar, fără putinţă de îndoială, cele vreo 227 de acte semnate de domnii a toată Ţara Ungrovlahiei. Nu în zadar unii domni ai Transalpiniei, bunăoară, Vladislav mărturisea la 1368, 1369 cu închinăciune şi recunoştinţă că este «voievod al Transalpiniei din mila lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei».
«Romîn ‒ romînesc – Romînia» în lumina menţiunilor externe
Alături de «problema centrală ‒ a numelui romîn», P.Panaitescu socoate «aproape tot aşa de interesante şi instructive şi celelalte nume ale neamului: cele date de străini: vlahi (P.Panaitescu. Op. cit. P. 66).
Ca şi în celelalte compartimente, şi în cele ce urmează ne vom baza numai pe documente, în primul rînd, pe informaţiile din izvoarele externe, pe mărturiile despre «romîn ‒ romînesc», dacă ele sînt atestate în actele ţării de la miazăzi de Carpaţi. Evident, vom fi nevoiţi, în cazurile respective şi în treacăt, să recurgem la anumite declaraţii şi comentarii ale autorilor români, corelîndu-le cu datele din documente.
Observînd întrebuinţarea termenului «România» în unele publicaţii din Ungrovlahia/Muntenia (anii 1837 ‒ 1859), E.Stănescu îşi închipuie că «generalizarea terminologică în perioada arătată a noţiunii de «România», din punctul de vedere al denumirilor interne, reflectă ca o oglindă procesul dezvoltării conştiinţei de unitate teritorială a poporului român» (E.Stănescu. Unitatea teritoriului românesc în lumina menţiunilor externe. «Valahia» şi sensurile ei. 1968. P. 1105). Domnia sa crede că «acelaşi proces poate să se reflecte în acelaşi fel şi din punctul de vedere al menţiunilor externe… relativ stabile de-a lungul perioadei secolelor XIV ‒ XVIII… » (Ibidem).
Cu o certitudine de invidiat academicianul E.Stănescu declară: «Analiza izvoarelor arată, că în cadrul sistemului terminologic de denumiri externe ale teritoriului locuit de romîni, noţiunea fundamentală este cea de «Valahia» (Ibidem).
Originalitatea şi picanteria acestui banc «ştiinţific» românesc constă în faptul că în actele externe/cu destinaţie externă din 1222 pînă în 1456, de fapt pe parcursul a mai mult de 100 de ani de existenţă a ţării de la sud de Carpaţi (1330 ‒ 1456) teritoriul ei este desemnat «Valahia» numai de 11 ori: 8 în documente de provenienţă maghiară (unul în limba germană); de trei ori în actele valahe cu destinaţie externă: prima dată la 1413 (într-o gramotă în care Mircea cel Bătrîn «waiwoda transalpinus» (tradus «voievodul Ţării Româneşti») este, totodată, şi al «terre nostre Walachie» (tradus tot «ţară Românească»). ‒ DRH D. I. P. 198 ‒ 199.). Ultima dată ‒ în 1456 (într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş). De notat, că în timpul domniei sale Mircea cel Bătrîn (1386 ‒ 1418) s-a intitulat domn şi voievod al Ungrovlahiei de 22 de ori, al Transalpiniei ‒ de 5 ori, Угровлашкой Земли ‒ de 2 ori, Влашкой Земли ‒ 1 dată…
Primul act cunoscut din ţara de la sud de Carpaţi este din 25.11.1369, fiind semnat de Ladislau «woyoda transalpinus» (voievodul transalpin) în ţara Transalpină (in terram Transalpinam). ‒ DRH B. I. P. 12 ‒ 13.
În general, noţiunea «Valahia» pentru ţara de la sud de Carpaţi prima dată este folosită într-un act al lui Sigismund, regele Ungariei, din 1399.
Judecînd după datele documentare depistate, însumate de cercetătorii români şi incluse în volumul I al colecţiei academice Documenta Romaniae Historica. D. Relaţiile dintre ţările române (1222 ‒ 1456) (Bucureşti, 1977), «noţiunea fundamentală pentru teritoriul locuit de romîni» în veacurile XIV ‒ XV era «Terra Transalpina» ‒ Ţara transalpină ‒ 155 de menţiuni. «Valahia» în actele interne este menţionată de 4 ori, «Власка», «Влашкя», este menţionată de 10 de ori.
Denumirile ţării de la sud de Carpaţi, acte externe
| DRH D., Relaţiile…, vol.I (1222 – 1456) | ||||
| Denumiri | Menţiuni | Limba | Traducerea | |
| 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. |
Terra Transalpina Угровлахийская Земля Власка, Влашкя Земля Volahia, Wallachey (externe) Wallachia (interne) Valahie Transalpine Ungroromînă Запланина terra basarab, Bessarabie Бессарабское, Бессарабия Басарабска от, до, из бесараб |
155 26 10 8 3 1 1 1 2 2 1 5 |
lat. slavă slavă lat., germ. lat. lat. valahă slavă lat. slavă slavă slavă |
Ţara rumînească* Ţara Ungrovlahiei, Ungrovlahia Ţara rumînească* Ţara rumînească* Ţara rumînească* Ţara rumînească* Ţara rumînească* (fără original) Ţara rumînească* Ţara rumînească* Ţara rumînească* Basarabească Ţara rumînească* |
*Traducere politizată din veacurile XIX – XX.
Numele trăitorilor din ţara sud-carpatică (acte externe)
| 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. |
olati, olacum, olachi volachi, valachi, влашки blachorum, balachorum власи walachi transalpini olachos transalpinis до, от, из басараб basarabitas, basarabicorum |
22 29 3 3 1 1 5 2 |
lat. lat., slavă lat. slavă lat. lat. slavă lat. |
rumîni* rumîni* rumîni* rumîni* rumîni* (rumîneşti) rumîni* (rumîneşti) rumîni* rumîni* |
* Traducere neadecvată, politizată în veacurile XIX – XX.
Titlul seriei apare tare amuzant: Relaţiile între ţările române… Care «relaţii»? Cu care «ţări româneşti», cînd, la 1456, nu exista nici una! Să fie oare Ungaria «ţară românească»?! Dacă nu a fost, de ce mai mult de o treime din 281 de acte, emise de cancelaria regală a Ungariei pînă în 1456, sînt incluse în volumul «Relaţii între ţările române?» Iar unele acte, bunăoară, din 27.12.1391, se dublează în DRH B. şi în DRH D.
Sau, poate, «ţara transalpină», că aşa este numită ea în majoritatea covîrşitoare a actelor, nu era de sine stătătoare?! Este semnificativ că în gramota sa din 20.01.1368 voievodul sud-carpatic se intitula: «Vladislav din mila lui Dumnezeu şi a maestăţii sale regeşti Ludovic rege al Ungariei, voievod al Ţării Transalpine… » (DRH D. vol. I. P. 86 ‒ 87). Tot aşa se va intitula Vladislav transalpinul şi în actul din 25.11.1369…
Desigur, pe aiurea diferiţi suverani, pontifici, calători, misionari uneori au scris despre ţara de la sud de Carpaţi ceea ce credeau, ceea ce îşi închipuiau sau au auzit de la alţii, extinzînd, cum vom vedea, noţiunea de «Valahia» nu numai asupra fostelor colonii rîmlene, dar şi asupra spaţiului est-carpatic. Noi aici, şi în continuare, ne-am bazat pe informaţiile documentate, depistate, sistematizate şi girate de forurile ştiinţifice româneşti.
Vasile Stati, cartea ”Moldovenii nu-s români!”
va continua
istoria și filologia moldovenească 