La hotarul dintre mileniul I şi II situaţia geografică, influenţele străine din diferite direcţii şi de diferită origine au determinat, s-a arătat, condiţii, oricum aparte, de dezvoltare a lumii nord-dunărene. Aceste împrejurări, pe de o parte, au îndepărtat vorbirea sud-dunăreană de cea nord-dunăreană. Pe de alta – aceleaşi cauze de ordin geografic, etnodemografic au prefigurat apariţia anumitelor particularităţi ale tipurilor de vorbire de la sud de Carpaţi, din platoul intracarpatic şi de la răsărit de Carpaţi, care, de altfel, nu periclitau «unitatea, relativă, desigur» a vorbirii nord-dunărene în general.
Particularităţile incipiente vor contura o arie sudică (dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre), alta – nordică (platoul intracarpatic) care, începînd cu veacul V se va extinde cuprinzînd spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, «creîndu-se astfel noi premise de dezvoltare a viitorului idiom moldovenesc». Această realitate etnolingvistică a fost constatată încă de Miron Costin, care pe la 1686 scria că populaţia «de supt aceste locuri, pustiindu-să de năvala tătarilor, se mutase aceştia de aici la Maramoroş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului. Trecînd munţii, s-au strămutat şi graiul».1
După cum au demonstrat diferiţi lingvişti de mare prestigiu Al.Filippide, Al.Rosetti, V.Şişmariov, N.Corlăteanu, N.Raevskii, procesul valorificării de către volohi a pămînturilor de la răsărit de Carpaţi, este confirmat de mărturiile de ordin toponimic, de «unele trăsături fonetice şi morfologice ale limbii moldoveneşti», cercetate cu deosebită pătrundere de către filologul moldovan N.Raevskii.
Studiile privind geografia istorică, toponimia, direcţiile de strămutare a est-carpaticilor semnate de L.Polevoi, P.Bîrnea, N.Corlăteanu, A.Eremia ş.a., concluziile lor temeinic sprijinite documentar confirmă că, «începînd cu mijlocul secolului XIV, volohii de la răsărit de Carpaţi parcurg o nouă epocă etnică în istoria lor – cea moldovenească (N.Raevskii).
Spre deosebire de epocile etnice anterioare, care din lipsă de mărturii documentare sînt mai puţin cunoscute, epoca moldovenească, dimpotrivă, este amplu reflectată de diferite izvoare. În prezent dispunem de o literatură ştiinţifică destul de bogată, în care sînt studiate laturile esenţiale ale vieţii formaţiunii est-carpatice în decursul celor peste şase secole de existenţă: orînduirea social-economică, sistemul politic, cultura, ştiinţa ş.a. (…) Întrucît principalele aspecte ale istoriei poporului moldovenesc din răstimpul dat sînt, în genere, chestiuni relativ limpezi (…), vom arunca o privire globală asupra lărgirii în continuare a ariei etnice moldoveneşti spre est (…), precum şi asupra trăsăturilor esenţiale ce individualizează idiomul nostru».2
Arborile genealogic al limbilor indo-europene (fragment)
Cercetătorii problemei au stabilit că «pînă pe la mijlocul sec.XIV populaţia moldovenească a sporit», mai întîi, pe calea migrărilor din afară; într-o perioadă următoare populaţia est-carpatică se va mări pe cale naturală. În secolele XV – XVI «elementul etnic moldovenesc se va mări şi prin asimilarea unor grupuri conlocuitoare de alte origini», bunăoară, a ucrainenilor. Grigore Ureche constată: «Ştefan Vodă (…) strînsă ţara şi au intratu la Podolia şi la rusi (…). Şi mulţi oameni, bărbaţi, mueri, copii au scos în robie, mai mult de 100 000, mulţi de aceia au aşezat Ştefan Vodă în ţara sa de şi pînă astăzi trăieşte limba rusască în Moldova, ales preunde i-au descălecat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte». (1635).3
Mai tîrziu, la începutul veacului XVIII, D.Cantemir va observa: «Cei care au fost aduşi din Polonia în mijlocul Moldovei, uitîndu-şi după lungă trecere de vreme limba părintească, şi-au însuşit pe cea moldovenească (moldavicam recepere)» (Descrierea Moldovei, 1716). Deci s-au moldovenizat, înmulţind numărul moldovenilor.
Aşadar, de-a lungul epocii feudale elementele slave (rusi, sîrbi, bulgari), de origine turanică ce populau, împreună cu moldovenii, spaţiul carpato-nistrean, vor alcătui, într-o măsură mai mare sau mai mică, «părţi integrante ale etnosului neolatin, moldovenesc».
«Şi aşe cum am dzis, cu vremea şi-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenesc, cu daţesc şi cu alte (sîrbască, rusască)…».4
Astfel, de-a lungul a mai bine de 656 de ani, de la întemeierea Moldovei (1359), limba est-carpaticilor, dezvoltîndu-se într-un spaţiu izolat oricum de celelalte regiuni ale vorbirii neolatine, şi-a însuşit anumite particularităţi – vreo 10, pe care le-a examinat N.Raevskii.
La marginea acestui registru concludent N.Raevskii constată: «Schimbările consemnate în majoritate constituie inovaţii (în spaţiul lingvistic est-carpatic), ce capătă extensiune, mai ales, începînd cu sec.XVI. Cu unele mici excepţii, ele nu au devenit caracteristici ale normei literare. Însemnate vor fi şi prefacerile, primenirile lexicului în răstimpul despre care tratăm. Acum vocabularul moldovenesc se va îmbogăţi cu un numeros fond de împrumuturi venite din slavonă, din rusă, ucraineană, polonă, turcă, greacă ş.a., precum şi din limbile romanice occidentale».5
După cum conchide pe bază de numeroase exemple academicianul N.Corlăteanu, «Împrumuturile lexicale slave contribuie nu numai la diferenţierea limbilor romanice răsăritene de cele apusene (război «bellum», bogat, sabie, a păzi, a zidi ş.a.), ci şi la diferenţierea limbilor între ele: cuvintele slave boală, boier, bolnav, glumă, clae, cîrmă, colţ, lanţ, pagubă, cinste ş.a. apar numai în limbile nord-dunărene, moldovenească şi romînească».6
Condiţiile geografice, etnodemografice, politice diferite în care s-au dezvoltat Moldova şi Valahia au diferenţiat căile de înrîurire slavonă asupra limbilor moldovenească şi romînească. S-a stabilit demult că limba romînească se află în sfera de influenţă a limbilor sîrbă şi bulgară, iar limba moldovenească – în aria înrîuririlor limbilor ucraineană şi rusă. «Unele cuvinte de origine slavă răsăriteană (rusă, ucraineană) apar în limba moldovenească, dar lipsesc sau se întrebuinţează rar în romînească. Cuvîntul coromîslă este răspîndit numai în Moldova şi Bucovina, avînd corespondent în sudul Moldovei şi Valahia cobiliţa (din bulgară – кобилица); prisacă, prisăcar, prisăcărit (Moldova, Bucovina) din limba ucraineană просiка are corespondent în Valahia – stupină… Alte unităţi lexicale de origine slavă răsăriteană ca: ahotă, ahotnic, baler(că), boroană, borş, buhai, a dubi, a ghili, calească, cartuz, cuşmă, cociorvă, leică, lozie, lotcă, scripcă, strună, toloacă, harbuz, horn, hrubă, uliţă, hreapcă, stative, hulub, ciubote, zacuscă ş.a. imprimă lexicului moldovenesc unele trăsături specifice faţă de cel al limbii romîneşti».7
Este vorba de unităţi lexicale larg răspîndite (Moldova, Bucovina, nu rareori o parte din Ardeal), demult încetăţenite în limba moldovenilor, avînd o serie de derivate, alcătuind expresii frazeologice (a se vedea, de exemplu, expresiile axate pe apelativul borş). De altfel, delimitarea (clasificarea) «limbă – dialect», sub aspectele lingvo-etno-psihologice, cultural-istorice, demult a devenit o preocupare a politicului, care nu poate ignora procesele de sociologizare a comunităţilor etnice cu adînci tradiţii.
Urmare a situaţiei geografice şi relaţiilor politice şi culturale sînt împrumuturile din limba polonă, proces cunoscut demult şi comentat de savanţii moldoveni. Dimitrie Cantemir constată în «Descrierea Moldovei»: «Acei care locuiesc la Nistru folosesc multe cuvinte poloneze şi mai mult vase de casă le denumesc cu cuvinte poloneze». Potrivit academicianului N.Corlăteanu, «se pot atesta mai mult de 350 de cuvinte poloneze ce apar, mai ales, la cronicarii moldoveni: ocop, rotmistru, podgheaz, hatman, joimir, haşcă, panţir, spijă, palancă, herb, şleahtă, moţpan, zlot, potronic, taler ş.a. Ca elemente diferenţiatoare pot fi menţionate şi toponimele cu fonetism slav răsăritean: Horodca, Horodişte, Soloneţ, Solotvino ş.a. sau Colincăuţi, Dubăuţi, Vancicăuţi, Tărăsăuţi ş.a».8
Alte exemple de diferenţiere între limba moldovenească şi limba romînească: purtătorii lingvonimului limba moldovenească folosesc helge (din ungurescul holgy «doamnă»), purtătorii lingvonimului limba romînă zic slavoneşte невестка + uică; lingvomoldovenii folosesc borş de origine slavă; lingvoromînii preferă ciorbă turcească. Etc., ş.a.m.d.
Aceste şi alte dovezi demult cunoscute şi general acceptate demonstrează lipsa de orice temei a teoriei «identităţii lingvistice», echivalenţei unor fenomene sociale atît de complexe şi schimbătoare cum sînt idiomurile, fie şi cele înrudite.
Desigur, aceste şi alte probe diferenţiatoare nu afectează forma literară comună a tipului de vorbire neolatină răsăriteană, pe care moldovenii s-au obişnuit de vreo 700 de ani s-o numească moldovenească, iar valahii s-au obişnuit s-o numească romînească. Şi, slava Domnului, că avem o bogăţie comună. Că ne înţelegem, noi moldovenii şi romînii, precum se înţeleg sîrbii şi croaţii (şi bosniacii), indienii şi pakistanezii, flamanzii şi olandezii, caraceaii şi cerchezii, bengalezii şi indieniii, mocşanii şi erzia, nemţii şi luxemburghezii, catalanii şi valencienii, olandezii şi frizonii, sud-africanii (burii) şi flamanzii, bosniciacii şi croaţii, provensalii şi occitanii, iranienii (o parte) şi afganii (o parte), suedezii şi norvegienii (şi danezii). Etc., ş.a.m.d.
Constatările lui N.Raevskii, ale lui N.Corlăteanu, ale multor alţi lingvişti corelează cu concluziile academicianului romîn Iorgu Iordan privind limba vie a moldovenilor în care şi-a scris Letopiseţul – I.Neculce. «… Limba vorbită dincolo şi dincoace de Milcov (hotarul dintre Moldova şi Muntenia), – conchide lingvistul romîn, – prezintă particularităţi caracteristice fiecărei provincii… Prin forţa împrejurărilor, graiul moldovenesc îndeplinea, pentru locuitorii provinciei unde se vorbea, rolul de limbă a întregului popor» (inclusiv de peste Milcov – I.Iordan). Se are în vedere limba din nordul Moldovei, «care şi în momentul de faţă (1959) se dovedeşte a fi, din punct de vedere lingvistic, mai autentică moldovenească, în sensul că prezintă anumite particularităţi caracteristice, dispărute sau necunoscute în sudul Moldovei; şi aceasta datorită unor condiţii de viaţă mai mult sau mai puţin specifice, precum şi poziţiei geografice laterale sau periferice… Deosebiri mai mult cantitative decît calitative, ce izbesc puternic de la prima vedere…».9
Limba moldovenească înveşnicită de I.Neculce («graiul moldovenesc», cum le place să spună unor chiar filologi romîni) «avea, prin urmare o situaţie deosebită şi aş zice privilegiată în comparaţie cu graiul moldovenesc de astăzi…». – Scria I.Iordan în anii cînd era la zenit creaţia patriarhului literaturii moldoveneşti Mihail Sadoveanu, intrau pentru totdeauna în literatură moldovenii N.Labiş, Ion Druţă…
Cum ar fi spus moş Ion Roată: la, graiul ista moldovenesc al nostru i-a născut pe V.Pogor, C.Hogaş, M.Kogălniceanu, A.Russo, V.Alecsandri, M.Eminescu, I.Creangă, M.Sadoveanu – «moldoveni care au făcut invazie în istoria literaturii romîneşti»,10 autori, care «au folosit formele moldoveneşti, moldoveni fiind», creînd opere cu care se mîndresc toţi romanicii, chiar şi cei sud-carpatici.
Dovezi de netăgăduit ale existenţei şi dăinuirii particularităţilor deosebitoare – fonetice, gramatice, lexicale ale limbii vorbite de moldoveni, ale dulcei limbi moldoveneşti sînt registrele de cuvinte lămurite, ce însoţesc şi astăzi ediţiile romîneşti ale operelor lui I.Creangă, M.Sadoveanu ş.a.
«Luate în ansamblu, – conchide N.Raevskii, – asemenea fenomene – fonetice, gramaticale, lexicale moldoveneşti – ne îngăduie să vorbim despre o perioadă aparte a idiomului moldovenesc».
1 Costin Miron. Opere. Bucureşti, 1958. P. 271.
2 Raevskii N. Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. P. 139.
3 Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti, 1955. P. 107.
4 Costin Miron. Opere. Chişinău, 1989. P. 323.
5 Raevskii N. Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. P. 139 – 144.
6 Corlăteanu N., Purice M. Schiţe de istorie a limbii moldoveneşti. Chişinău, 1986. P. 42.
7 Corlăteanu N. Limba moldovenească literară contemporană. Lexicologia. Chişinău, 1982. P. 141 – 144.
8 Corlăteanu N. Limba moldovenească literară contemporană. P. 146.
9 Iordan Iorgu. Introducere//Neculce Ion. O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti, 1959. P. LXI.
10 Sadoveanu M. Drumuri basarabene. Chişinău, 1995. P. 12.
Vasilie Stati, cartea ”Moldovenii”
va continua
istoria și filologia moldovenească 