Viața lui Ștefan cel Mare

/continuare/

Capitolul 6

SOLIE LA VILNA. VORBE ÎNTRE MĂRIA SA ȘTEFAN-VODĂ ȘI COCONUL SĂU ALEXANDREL. PLINIREA PEDEPSEI UNUI UCICAȘ  DE DOMN ȘI FRATE. DESPRE NĂVĂLIREA TATARILOR DE LA VOLGA ȘI DESPRE SFINȚIREA PUTNEI. DESPRE UN CUTREMUR CARE  A FOST ÎN ANUL AL PAISPREZECELEA  AL DOMNIEI LUI ȘTEFAN-VOIEVOD   

I

Înțeleptul crai Cazimir a primit în aceeași iarnă, la Vilna, vestea întîmplărilor de la Moldova. Solii aduceau cărți care înoiau credința cuvenită a palatinului, închinînd și steaguri ale lui Matiaș-Crai într-adaos.

Măria sa Cazimir s-a bucurat, însă nu prea tare, ci potrivit, lucru pe care voievodul de la Suceava îl știa de mai înainte, în clipa cînd rostea diecilor de leșașcă, în canțelaria de la Suceava, vorbele întocmite și ocolite cătră suzeranul său.

Stanciu, pîrcălab al Cetății Albe, și Vlaicu, unchiul Domnului, pîrcălab la Hotin, și Toader Diacul, dădură cele mai bune răspunsuri măriei sale Craiului și sfetnicilor săi. Arătară că măria sa Ștefan are prea aspre griji asupra sa și amenințări de cătră dușmani, încît nu poate veni pe cît de degrabă ar dori în fața măriei sale Craiului, dar îndată ce se așează țara, cînd Dumnezeu va binevoi să-i dea un răstimp de tihnă, nu va lipsi de la o datorie și de la o cinstire așa de însemnată.

— Cum a fost bătălia cu craiul ungur ? întrebau curtenii care erau de față în preajma Regelui, în strălucite straie.

— A fost o bătălie ca toate bătăliile, au răspuns boierii, întocmai după povața domnului lor.

— S-aude că riga Matiaș ar fi fost săgetat ?

— Așa se spune, însă numai de trei săgeți. Dar acuma măria sa Craiul e bine, slavă lui Dumnezeu, și face judecăți la Ardeal. Strălucirea sa Cazimir-Crai să binevoiască a trimete în curgerea anului, ori la toamnă, soli pentru înoirea legămîntului, după datina prietiniei de la Alexandru-Vodă Bătrînul.

— Se zice că ar fi pierit la Baia atîtea mii și mii de oșteni ai lui Matiaș ?

— Într-adevăr, au pierit destui, dar au fost îngro-pați, și li s-a făcut slujbă la biserica cea mare catolică din tîrg, slujind însuși prea sfințitul episcop Augustin.

— Au pierdut ori au îngropat bombardele ?

— Ce erau să facă cu ele ? au trebuit să le piardă, au răspuns cu nevinovăție boierii. La Moldova drumurile sînt grele și s-a nimerit să fie și o iarnă tare.

Măria sa Cazimir asculta cu luare-aminte, bătînd cu degetele în marginea mesei de abanos. Apoi a mulțămit solilor pentru închinare, zîmbind plăcut ; după care s-a ridicat întru toată măreția sa, prăsind sfatul. Lui Vlaicu pîrcălab i s-a părut că măria sa a suspinat, pentru multele gînduri pe care le are un crai.

II

Cum a ajuns primăvara în munte și s-au scurs puhoaiele, Ștefan-Vodă a poruncit lui Ion vistiernicul să sloboadă cheltuielile zidirii de la Putna. Căci după mila pe care Domnul Dumnezeu i-o arătase nu numai o dată, se cuvenea să se înalțe în Moldova un altar de jertfă și laudă.

De un sfert de veac și mai bine domnii țării nu săvîrșiseră decît ucideri între ei. Chiar vechile lăcașuri de închinare ale bătrînilor cădeau în risipă. Așa că nu tîrzie vreme după dobîndirea dreptului său, Ștefan-Vodă, se sfătuise cu prea sfințitul Teoctist și alți clerici și ieșise în mai multe rînduri în poienile desfătate de sub munte, cu curtenii săi, căutînd un loc potrivit. Așa se oprise la Putna și, după obiceiul vremii, hotărîse împrejmuirea trăgînd însuși măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniței. Unde a căzut săgeata urma să se așeze altarul. A poftit apoi pe neguțătorii genovezi de la Cetatea Albă să-i năimească un meșter iscusit de la Italia și a și pornit lucrările. În primăvara de după războiul cu ungurii s-a dus să le vadă și le-a găsit, pentru mulțămirea sa, ajunse cătră săvîrșire. Meșterii pentru acoperișul turnurilor intraseră la rînd și așezaseră în vîrf icoana Maicii Domnului, basma albă și smicele de sălcii.

Domnul adusese cu sine pe coconul său iubit Alexandru, ținîndu-1 călare pe un căluț șarg din a stînga sa. Așa umblară amîndoi în jurul zidurilor, urmați de curteni. Căpitanul de nemți sta la o parte cu oștenii săi, sprijiniți în suliți. Primăvara aburea și cînta de pretutindeni.

— Îți place acest loc, copile ? a întrebat măria sa.

Coconul nu înțelegea de ce e întrebat. Îi plăcea. Mai ales că ieșise la larg și călare din cetatea de stîncă de la Suceava și dintre dascăli. Nimeni nu-și poate închipui și nu poate cumpăni năcazurile unui prunc. Așa încît acolo a rămas numai Olena, copila Doamnei răposate Evdochia, cu dădacele ; iar el petrecea cu părintele său și cu oștenii.

— Îți place ?

— Îmi place.

— Mă bucur, Alexandre, deoarece aici e locul nostru pentru odihna cea lungă.

Cuprinzîndu-și de după umăr feciorul, vodă l-a sărutat pe tîmplă. Coconul și-a potrivit la loc gugiumanul, nedumerit de dulceața cu totul neobișnuită a glasului părintelui său. Era un prințișor fraged și subțirel ; abia trecuse de zece ani. Tatăl său îl privi în tăcere, pe cînd umblau pe sub streșina codrului. Acest copil avea nevoie de ocrotire ; pentru liniștea zilelor lui viitoare trebuiau isprăvite cu un ceas mai curînd toate. Înălțîndu-și sufletul cătră stăpînul său Hristos și închizînd o clipă ochii într-o rugăciune interioară, Domnul dori și mai mult să aibă în sfîrșit sub brațul său pe Petru Aron pribeagul.

Această rană a începutului domniei lui nu s-a putut închide decît în anul următor, la sfîrșitul verii. Atunci, avînd anume știri, Ștefan-Voievod a poruncit la o samă de călăreți ai săi să încalece, spre a-1 însoți la Vaslui.

Acolo Domnia avea curți. S-a oprit două zile la Vaslui cu curtenii, ținînd scaun de judecată. Apoi a ieșit iar la tabără în valea Șiretului. Dintr-o dată, cu cei două mii de oșteni, s-a aflat la Cașin în ziua Schimbăm la față. Apoi, la Sîntă-mărie, de pe opcină a privit în Ardeal, iar sulițașii săi au pipăit în secuime. Acolo se afla nu atît un dușman temut, cît un vierme al grijii, care roade necontenit, zi și noapte.

Zadarnic, într-atîtea rînduri, cinstiții neguțători brașoveni dăduseră sfaturi boierilor și dregătorilor din Trei Scaune să nu ție la ei o primejdie ca aceea. Domnul cel nou de la Moldova începea să fie vechi; brațul său ocirmuia și stăpînea de unsprezece ani. Acea sabie dovedise ascuțime, ca și mintea. Domnii au putut vedea asta nu mai departe decît în iarna cealaltă, cînd boresele lor au sughițat cu jale în sfintele sărbători. De ce țin ei pe pribeag ? Hai-hai ! au să cadă în comitatul Trei Scaune hultani.

Au căzut, pe vifor. Fulgerau din clonțuri și ghiare, prin fumul pojarului. Mocanii au dat în văgăuni cu tui mele , călăi eți dibaci i-au călăuzit pe poteci dincolo, în valea Trotușului. Dregătorii au fugit spre Țara Bîrsei. Domnii au încercat să se înalțe în scări, chemînd în jurul lor slujitorii, dar unii n-apucau să încalece, alții se prăvăleau în rîpi, bătuți de aripi de fier.

Nimeni nu înțelegea ce este. Știrile încă nu se limpeziseră, cînd doi curieri sosiră, călăuziți de țărani secui, la curtea din Ghelemiș, în marginea cealaltă a secuimii, unde hălăduia Petru Aron-Vodă. Au așteptat smeriți la poartă, s-au închinat și au arătat că sînt de la Moldova și aduc carte de la o samă de boieri pentru măria sa Petru Aron. Ce fel de carte, măria sa va binevoi să vadă.

Pribeagul i-a primit, privindu-i cu pătrundere și resfirîndu-și între degete bărbuța-i rară. Avea ochi alburii, obraz uscățiv și pistrui. Umbla încovoiat și privea într-o latură.

— Cine sîntețl voi ?

          Măria ta, sîntem boiernași din starea a treia și am primit poruncă de la mai-marii noștri să punem la picioarele măriei tale această carte.

          Despre ce burzuluiala se zvonește la hotar ?

— Au intrat călăreți de la Moldova în secuime. Boierii care trimet cartea au socotit și au pîndit acest prilej, ca să putem veni noi la măria ta. Căci și noi te cunoaștem pe măria ta de cind ne-ai fost Domn cu pace. Iar acum venim din crîșcarea durerii, poftindu-te să te întorci, căci, dacă mai stă asupra pămîntului tiranul Ștefan, se va pustii Moldova.

— Hm ! într-adevăr, mi-am închipuit că acest fecioraș e vrednic de soarta tatalui său. Sa vedem cartea. Văd și pe alții care s-adaoge la sfatul celor dintăi. Deci oamenii mei n-au stat in zadar dincolo.

Vorbind, Petru Aron-Vodă cerceta iscălituri și peceți bine cunoscute de el : a lui Stanciu, pircălab al limanului mării, a lui Toma logofătul, a lui Golan și Isaiia, a pîrcălabilor Sbierea și Buhtea, a lui luga vistiernicul, ale lui Luca și Pascu postelnici, a lui Toma Ghindă, a lui Neagu comisul, a lui Negrită paharnicul și a altora.

Îi cer întîlnire și sfat. Se pun subt ocrotirea măriei sale. Să vie măria sa unde poftește : să poruncească un loc de întîlnire, ca să-i dea pe tiran în mînă și să-i puie Moldova la picioare, ca să contenească strînsoarea boierilor și plîngerile văduvelor și orfanilor !

Cetind, Aron-Vodă își arunca din cînd în cînd privirile spie soli. Erau doi oameni blajini, răzăși cărunți, frații Moica și Costea de la Fîntîna lui Știubei. Aveau obrazuri brăzdate, grumazurile împletite ca din gînjuri, și supărați tare și bătuți de pulberi, încît abia li se vedeau clipirile ochilor din tufărișul sprîncenelor. Atîta i-a ispitit pribeagul pînă ce au spus tot, vărsind și lacrimi. I-a pus să jure pe sfînta cruce : au jurat.

Atunci măria sa a bătut din palme și a poruncit să-i vie calul și să încalece numaidecît slujitorii. Are o treabă grabnică și chiar în după amiaza aceea trebuie să pornească, nu cu alai, însă cu foarte mare repeziciune. Iată, unde n-au putut craii și oștile, poate voia lui Dumnezeu.

Mergeau pe cale, înspre răsărit. Răzășii erau îndeaproape păziți de slujitori. Pribeagul tresărea din cînd în cînd din gîndurile sale.

— Văd și nume nouă în cartea ce mi-ați adus, grăi el într-un răstimp. Văd și pe Vlaicu.

— Apoi, măria ta, acela-i frate cu mama lui Vodă, răspunse Moica.

— Cum se face asta ?

Măria ta, acela-i mai aprig, după vorba veche de la noi : că străinul îți scoate un ochi, iar fratele îți scoate doi. Parcă măria ta nu cunoști ?

— Cunosc. Se pare că ești învățat filosof domnia ta.

Sînt, stăpîne. Am învățat toate din durere. Ai să cunoști însuți măria ta și ai să vezi cu ochii măriei tale pe dumnealui pîrcălabul Vlaicu, la popas. Ceilalți nu știu dac-or fi toți, dar dumniasa Vlaicu n-are să lipsească.

-Asta e o bună încredințare pentru mine, a rîs mai mult cătră sine Petru Aron-Vodă.

La asfințitul soarelui s-a făcut scurt popas pentru adăpatul cailor. Medelnicerul a poftit pe măria sa la puțină cină, dar Petru Aron-Vodă nu i-a îngăduit să desfacă trăistile.

— Mergem mai departe ! a hotărît măria sa. Treburile bune se fac fără întîrziere.

— Asta-i numaidecît, a încuviințat celălalt răzăș.

Au trecut muntele și s-au aflat la cea dintâi gazdă, boier secui, prietin al măriei sale, unde au mas. Au mers și ziua a doua toată, pînă într-o măgură a unui alt munte și au suit un drumeag pustiu.

La poiana anumită, după vorba solilor, boierii s-au vădit. Erau descălecați și fără arme, cu capetele goale. Slujitorii erau în fund, cu caii de căpestre. Amurgea, sub streșina brădetului.

Petru Aron-Vodă făcu slujitorilor săi semnul știut, ca să apuce unii slugile, iar alții să împresure între piepturile cailor pe acei boieri descălecați, pentru mai bună încredințare ; cînd deodată lefegiii de la Suceava stătură de jur împrejur din patru laturi, închizîndu-1 în capcană. Lucrul se întîmplase cît ai scăpăra. Cei doi răzăși vicleni, îndîrjindu-se în clipită, porunciră slujitorilor să se supuie ca să-și apere capetele. Apoi trecură la domnul pribeag, strîngîndu-1 între scări. O surlă sună prelung, poftind pe Ștefan-Vodă la judecata robului său. Pe loc și în aceeași noapte, la lumina făcliilor, întocmai ca și la Reuseni, Petru Aron-Vodă a fost doborît în ștreang, și gîdea a ținut de chică, sus, căpățîna retezată, ca s-o vadă și s-o cunoască anume și s-o atingă cu piciorul din scară feciorul lui Bogdan Mușat.

Chiar a doua zi pilcurile de călărime s-au mistuit în munte ieșind prin poteci la vămile Moldovei. Iar secuii au primit această veste, prin crainic :

«Domnilor și frați creștini, eu Ștefan-Voievod vă fac cunoscut că nu mai am nimic cu domniile voastre și vă rog să înștiințați și pe măria sa Craiul că mă închin la bunăvoința măriei sale și doresc să fiu prietin al măriei sale, căci Dumnezeu s-a milostivit să ne dea în mină pe ucigașul părintelui nostru».

Îndată ce a ieșit iarăși la lume din iadul propriului său suflet, Domnul a umblat fără nici o întîrziere spre cetatea Sucevei, urmat de călărimea lui ușoară. Satele de pe șleahul cel mare al Domniei nu părăseau rînduiala de a-i ieși întru întîmpinare printre fînațuri și holde ; dar Vodă nu făcea popas ; lăsa în urmă pulberi înalte de secetă și se ducea cu grăbire. Abia cînd ajunse în răcoarea apelor celor limpezi de sub munte, se opri. Boierii alcătuiră divanurile de judecăți poruncite și scriitorii își ascuțiră penele de pajură în canțelarie. Fără să se odihnească, măria sa trecu în paraclis, la rugăciune, poruncind să-i fie aduși acolo copiii și să nu mai stea după aceea nimeni de față, între domniile lor și Dumnezeu fără decît Doamna Oltea Maria, maica măriei sale și Chiajna, mătușa măriei sale.

Copiii veniră în straiele lor mici, care semănau cu ale sfinților iconostasului, și sărutară mîna părintelui lor. Erau la rînd Alexăndrel, Petru, Bogdan și Olena. Iar doamnele monahii, maica și mătușa, erau în straie cernite, cu ochii umezi, umbriți de spaimele trecutului și ale viitorului.

Copiii zîmbeau nevinovat. Ele priveau furiș cătră stăpînitor, pîndind un cuvînt, pipăind cu gîndul o prăpastie a unei noi dureri. Domnul tăcea, îngenunchiat subt icoana îmbrăcată în argint a Maicii Domnului, cu fruntea rezemată de piciorușele pruncului sfînt. Lumina începutului de toamnă intra pieziș prin firidele înguste. Prin zidurile reci pătrunse abia simțită vibrarea ornicului din turn.

Domnul se ridică.

— Ce este ? îl întrebă șoptit Doamna maica sa.

— Domnul Dumnezeu a binevoit să ne izbăvească, răspunse fiul său. Aron a pierit subt ochii mei. Am poruncit să fie astrucat la o bisericuță din secuime. Domnia Moldovei s-a limpezit, căci n-au mai rămas alte odrasle din trunchiul vechi, decît acestea.

Doamnele se plecară asupra pruncilor, ocrotindu-i cu brațele și suspinînd. Apoi doamna Oltea mulțămi sfintei Marii singură, închinîndu-se adine și făgăduindu-i în gînd un dar de mărgăritare.

Cum ieși Vodă din paraclis, îi stătură înainte cuvioși manahi de la mănăstirea Zografi din sfîntul munte al Atonului. Cu mîinile la piept, își plecară spre măria sa camilafcele lor cernite, apoi sărutară pe rînd mîna întinsă a măriei sale. Erau trei : tineri și în putere, foarte oacheși și cu bărbi negre îmbielșugate. Aduceau carte de la egumenia lor. Pofteau pe măria sa Domnul să binevoiască a primi trei burdufuri de undelemn din cel mai bun, pentru postul Sfintei-Nașteri. Deasemenea roagă pe măria sa biruitorul Voievod să afle că toate rugăciunile și pomenirile poruncite se săvîrșesc întocmai la sfînta mănăstire. Și cuvioșiile lor au venit să-și primească merticul de galbini pe care l-a hărăzit prin uric cu pecete în veci sfintei mănăstiri măria sa binecredinciosul Voievod Ștefan.

— Toate se vor face cum am poruncit eu, a răspuns Domnul. Veți primi drepturile sfîntului lăcaș. Și chiar astăzi voi mai porunci un dar pentru sfînta mănăstire, poftindu-vă să faceți pentru domnia mea mulțămire și rugăciune, după anumita lămurire ce am să vă dau. La cuvioșiile voastre toate sînt bune ?

— Mulțămim Iui Hristos, luminate Doamne, toate sint bune ; și dorim să vedem pe măria ta străpungînd balaurul.

Domnul trecu în sala diecilor, cu pintenii sunînd și cu zalele pe el. Mai avea și alți oaspeți. Soli de la Crîm, cu scrisori și vești. Neguțătorii genovezi de la Cafa nu lipseau să-l ție în cunoștință de toate faptele uimitoare ale spurcatului prigonitor al lumii Mahomet-Sultan. Căpitenia acelor neguțători, senior Federigo, ar fi dorit să apropie mai mult de sine puterea stăpînului Cetății Albe, așa incit să fie aceeași rînduială la cetatea cea maie a Crimeei ca și la cetatea Limanului moldovenesc. Lajtăruințile domniei sale, Mengli Ghirai hanul de la Crîm își înnoiește și-și întărește legăturile de prietinie cu Moldova. În curînd are să-i dovedească apriat această prietinie prin anume vești pe care are să le trimeată la vremea lor. Deasemeni trăiesc pe acele țărmuri desmierdate ale Mării neamuri împărătești, coborîtori din Paleologi, care au castel la Mangop, și să cugete măria sa Ștefan cînd e bine să se săvîrșească ucrarea cea înțeleaptă și diplomaticească despre care i s-a mai scris.

Trimeșii lui senior Federigo își depuseră și ei darul la cămările cetății.

III

La Crîm, mîrzacii și hanii, așezați în case de piatră, învățaseră de la levantini și italieni o altă rînduială a vieții. Locul îmbielșugat, priveliștea Mării, cerul blînd muiaseră asprimea înfricoșată cu care poposiseră aici dintru început urmașii lui Ghinghis. Erau aceiași războinici fără frică ; din cînd în cînd își puneau tabunurile în mișcare cătra asfințit ; dar și Hagi Ghirai bătrînul și Mengli Ghirai fiul său au dovedit înțelepciune în fața lumii cîrmuind cu blîndeță, și în fața lui Dumnezeu ținînd pace în grădinile Mării Negre. Însă dincolo de Volga rămăsese temeiul cel mare și neîmblînzit al tătărimii. Acolo erau sălbaticii de demult, așa cum îi adusese Sabetai-Behadîr și Batie-Han. Aveau încă locuințe mișcătoare ; alții se adăposteau sub pămînt în bordeie muruite cu humă. Robi din toate semințiile lumii le păzeau turmele în stepă, sub straja călăreților singuratici care țineau cerul în suliți, în toate zările. De la sălașele acestor hoarde hanul trebuia să poată privi în toate afundurile depărtării. De aceea toate pădurile erau distruse de foc în cuprinsurile tătărești. Se hrăneau cu carne de cal, își păstrau platoșa neagră de piele, sulița, arcul și juvățul; iarna puneau căciulă înfricoșată și cojoc mînjit de sînge; erau aceiași oșteni de pradă din veac, dușmani ai omenirii, despre care Bogdan-Vodă povestise cîndva fiului său Ștefan-Vodă, și despre care și Ștefan-Vodă povestea coconului său Alexandru în seri de iarnă în castel la Suceava.

Între hanii de la Crîm și cei de la Volga nu era prietinie. Mamac-Han, care se așezase de curînd în kuriltai și se numise, după obicei, împărat al lumii, dorea să bea lapte de iapă din tidva lui Mengli. Îi și trimesese răspuns să se pregătească. Căci războinicii adevărați se vor ridica iarăși asupra pămîntului, ca odinioară, călcîndu-1 în copitele cailor, și destrăbălații de la Crîm vor pieri cei dintâi.

Mengli Ghirai surîdea la aceste laude și socotea mai plăcută pentru ființa lui tihna grădinilor suspendate. Dar în vara anului 1469, emisarii săi din pustie îi aduseră vestea că se ridică hoardele de dincolo de Volga ale lui Mamac-Han.

Îndată plecară curieri repezi la castelanii Podoliei să-i înștiințeze că Mamac nu așteaptă decît secerișul țarinilor din Lehia, ca să vie să ridice pînile, împreună cu robii care-i mai fac trebuință. Alergători pe cai sprinteni sosiră și la Moldova, cu carte de la Mengli Ghirai pentru Ștefan-Vodă.

Domnul primi pe slujitorii Hanului de Crîm în Suceava, răsplătindu-i cu arme și stofe, și lăudîndu-i. După ce ei se sculară din genunchi și se retraseră, Vodă porunci tălmacilor să-i deslușească epistola.

«Noi Mengli Ghirai-Han, stăpînul lumii și al Crîmului, cuvinta cartea, cel mai puternic și mai slăvit dintre toți domnii Oardei de aur, adevăratul urmaș al lui Ghinghis-Han și al lui Batie-Han ; cel mai plăcut lui Dumnezeu prin faptele sale și ale părintelui său Hagi Ghirai, scriem ție Ștefan-Voievod de la Moldova și să știi că ticălosul Mamac feciorul haitei vrea să iasă la Lehia în dobîndă și la țara Moldovei în dobîndă ; și să fii harnic și să veghezi, așa cum am aflat de la neguțătorii de aici și din faptele măriei tale cu Craiul, că ești harnic și cu priveghere.»

Mihail Sadoveanu, cartea Viața lui Ștefan cel Mare

/va urma/