Viața lui Ștefan cel Mare

Capitolul 9 (continuare)

III

Vînătorul deci și-a desăvîrșit pregătirile în vara acelui an 96. Trimeșii tainici ai lui Olbriht-Crai se țeseau spre Buda. În acest timp, în luna lui iulie, de la Bogdan-Serai din Țarigrad pornea o solie de jale, alcătuită din slujitori bătrîni ai lui Alexăndrel-Voievod. Măria sa Alexăndrel-Voievod răposase, între puținii săi credincioși, pe acel țărm străin, sfîrșit de o suferință care-l rodea de cîtva timp și căreia nici un vraci grec ori italian nu-i găsise pricina. Slujitori împărătești însoțeau pe moldoveni aducînd carte de la Poarta marelui vizir, în care se cuprindeau și cuvinte de mîngîiere ale măritului sultan. Veneau tovărășie și cuvioși monahi de la prea sfînta patriarhie, cu binecuvintare de la slăvitul stăpîn al ortodoxiei. Toți au ajuns cu această veste de mîhnire la Suceava, iar dregătorul marelui vizir a adaos știință că văduva măriei sale Alexăndrel-Vodă rămîne cu coconul domnesc al răposatului la Bogdan-Serai. Iar măria sa Ștefan-Vodă să se mîngîie, căci așa a fost voința lui Dumnezeu ; și măria sa să binevoiască a primi să rămîie la Țarigrad, subt ocrotirea Porții, în locul prințului răposat, prințișorul său, coconul Ștefan.

Vodă s-a dus la Putna, să petreacă singur trei zile de umilință, avînd cu sine puțini curteni. A stat într-o chilie săracă postind și a ascultat toate slujbele de zi și de noapte ale cuvioșilor monahi și pomenirile morților săi, între care se adăogea și fiul său prea iubit. De la acea întristare, măria sa Ștefan s-a întors la Suceava și a așteptat să-i vie solii vestiți de la Crai-Olbriht. Solii se închinau și arătau cîtă părere de rău simte în inima sa craiul lor. Atunci unii sfetnici bătrîni au băgat de samă un zîmbet ușor pe obrazul Domnului. Și ei cunoșteau, ca și Vodă, că mișcarea de oști a leșilor nu poate să mai întîrzie. Acum cînd Vodă e lovit în suflet, se cuvine să fie copleșit de război. Slăbit fiind, va fi zdrobit mai ușor.

La începutul lunii septemvrie a anului nou 97, oștile Craiului începură a se urni din taberele lor. Se aștepta cu mare pohfală și ospețe sosirea strălucirii sale Olbriht. La șleahurile crăiești din Galiția și la drumurile moldovenești din Țara-de-Sus, la hanuri, neguțătorii și gospodarii vorbeau slobod despre războiul de la Moldova. însă dregătorii regești urmau a striga norod în leafă pentru război împotriva păgînilor.

La Colomeea, unde se statornici în popasul cel dintâi curtea Craiului se înfățișară, cu stemele Moldovei și călăreți, doi boieri mari ai lui Ștefan-Vodă, dumnealui logofătul Tăutu și vistiernicul Isac. Cerură intrare la strălucirea sa Olbriht și pășiră înaintea jîlțului regesc, între curtenii, sfetnicii și căpitanii Lehiei.

— Prea luminate și prea puternice Crai, s-a închinat dumnealui logofătul Tăutu, îngăduie supușilor măriei tale să aducă plecată salutare de la domnul lor Ștefan-Voievod. Măria sa Ștefan-Vodă a înțeles din soliile strălucirii tale că, în sfîrșit, Domnul Dumnezeu s-a milostivit pentru binele creștinilor, sporind înțelepciunea mai marilor lumii. Domnul nostru Ștefan-Vodă a înțeles de la aceste solii că luminarea ta vrei să bați război la cetățile Mării, ca să le cîștigi iarăși pentru drept credincioși. Foarte mulțămește domnul nostru strălucirii tale și trimete prin noi cuvenite daruri : treizeci și trei de jderi și șapte lupi. Și roagă Domnul nostru pe strălucirea ta să binevoiască a nu trece hotarul la Moldova, ca să nu strice oștile strălucirii tale țara. Ci să poruncească luminarea ta oștilor să coboare cătră Liman prin stingă Nistrului, prin Podolia și Rusia-Roșă.

-Foarte mulțămesc palatinului Moldovei, prietinului nostru, pentru daruri și pentru sfat, s-a ridicat Olbriht-Crai cu măreție, și vă rog să-i răspundeți prietinului și supusului nostru Domnul Ștefan că vom face așa cum ne va călăuzi Dumnezeu și buna noastră voință.

Boierii au stat față la banchetul crăiesc, apoi s-au retras. Au adus la Suceava vorbele și mai cu samă au arătat domnului lor ce-au înțeles și ce-au văzut. Vodă le-a mulțămit și a urmat a sta în gîndurile și hotărîrile lui. Sfetnicii de oști aveau poruncă să adune scutelnicii și răzășimea în preajma Cetății Nouă, la Roman. Oștile in leafă de asemeni aveau orînduieli poruncite, pe care le cunoșteau căpitanii de taină ai măriei sale.

Oștile leșești s-au mișcat de-a dreptul asupra hotarului Moldovei și meșterii crăiești au prins a lucra la alcătuirea podurilor umblătoare peste Nistru. În aceeași zi au trecut apa, cu aceleași steme domnești, aceiași boieri, dumnealor Tăutu și Isac. S-au rugat să binevoiască strălucirea sa Craiul a-i primi.

Au fost primiți.

Cind ați sosit aici ? s-a ridicat asupra lor, măreț Riga.

— Așteptam pe luminarea ta să vii, a răspuns cu viclenie logofătul.

Amîndoi boierii își mîngîiau cu liniște bărbile. Ținînd cu stîngă toiegele și avînd mîna dreaptă pe piept, se închinau smeriți.

— Am venit, răspunse Craiul. Trebuie să trec la datoria mea.

— îndrăznim a aminti strălucirii tale, a grăit cu blîndeță Tăutu, că domnul nostru Ștefan-Vodă a rugat prea mult pe strălucirea ta să rînduiești armiilor altă cale, ca să nu strice Țara Moldovei.

— Cum ? tresări Craiul ; cutează cineva să poruncească drum oștilor mele ?

— Prea slăvite Crai, nu-i poruncă; e rugăminte.

— Se poate ; însă nouă ne place să trecem pe aici.

— Îndrăznim a întoarce cuvînt strălucirii tale, că țara noastră are stăpînul ei. Domnul nostru e gata să stea în război alături cu luminarea ta împotriva dușmanilor creștinătății și mulțămește luminăției tale pentru ajutorul pe care binevoiește luminăția ta să-l dea pentru dobîndirea cetăților pierdute, însă nu îngăduie să se facă altfel decît a arătat prin rugămintea sa.

— Aha ! S-a încrețit la obraz Crai Olbriht ; vulpea socoate că poate trimete lătrături de amenințare ! Ce spui, stimate prietine și bun sfetnic al nostru, domnule Philippo ? Ce spuneți voi, nobili dregători ai coroanei Lehiei ? Socot că n-aveți a spune altceva decît voi spune eu. Iar eu voi porunci ca acești mișei, cari aduc cu ei asemenea cuvinte îndrăznețe, să fie puși în lanțuri și să fie călăuziți la Liov, în anumite chilii de sub turnul cel mai adînc al castelului nostru. Stemele vulpei să fie sfărîmate ; călăreții care au venit cu acești sclavi să fie dezarmați și trimeși să lucreze cu salahorii.

Mînia Regelui nu s-a potolit ziua aceea întreagă. A zîmbit abia a doua zi, cînd a ieșit să privească trecerea oștilor.

— Sire, a îndrăznit domnul Bohumil Rojanschi, mareșal vechi din războaiele cu cavalerii cruciați ; porunca se îndeplinește, însă îndrăznesc a atrage luarea-aminte a măriei tale că mai este timp să facem altfel.

— Se va face cum poruncesc, răspunse cu privirea încruntată Regele. Aș dori să știu pentru care pricini se alcătuiesc în jurul meu atîtea împotriviri ? îndrăznesc nobilii să ocrotească pe un dușman al Republicii ?

— E un vechi prietin, maiestate.

— E un dușman viclean, domnule mareșal.

— Dacă devine dușman, sire, atunci nu e numai viclean, ci și foarte primejdios.

— Știu, știu ; mi s-a mai spus ; se pare că această acțiune nu e tocmai populară. Clericii găsesc motive în cărți, domnii nobili în generozitatea și sentimentalismul domniilor lor. Ei bine, aflați că regele știe mai bine decît oricine ce are de făcut pentru interesul coroanei.

Astfel toată sila lui Olbriht-Crai a trecut Nistrul pe la Mihălceni.

Era un moment foarte potrivit. Voievodul se afla la mănăstirea Putnei, la slujba parastasului de patruzeci de zile a răposatului Alexăndrel-Vodă. Pe cînd slujitorii crăiești puneau pe solii moldoveni în obezi, călăreții de legătură de pe malul de dincoace nu întîrziară să repeadă vestea ; așa încît poruncile au și fulgerat de la Putna la căpitani și dregători pe unde se aflau, rîn-duind desăvîrșit înțelegerea de mai înainte pusă la cale.

Coloanele de călărime ușoară ale lui Olbriht-Crai au împins înăuntru străjile domnești de la margine ; altele au încercat a pipăi pentru pradă satele mai depărtate, însă au intrat în săgeți și suliți și s-au grăbit a se alătura la grosul oștii. Totuși căile spre Suceava au fost străbătute nu cu prea mare greutate, ceea ce i s-a părut de bun augur maiestății sale. Mai mult decît atît : palatinul Moldovei, după cît se aflase din limbile prinse, ieșise din cetate, retrăgîndu-se în valea Siretului. Fără întîrziere, Craiul a lepădat poruncă să se înșire tunurile în preajma scaunului Țării și să se alcătuiască taberele de asediu, ca să se bată cu strășnicie și să se cuprindă cu repeziciune cetatea.

După puține zile s-a băgat de samă că nu e lucru tocmai ușor.

Craiul făcuse un salt în gol pînă la Suceava. Cum se opri, călărimile sale de recunoaștere îi aduseră veste că sînt împresurați — o, nu de oști ! oștile moldovenești nu cutează să atace — sînt împresurați de o zonă pustie, în care orice aprovizionare e cu neputință de făcut. Satele s-au ridicat în bejenie cu toate ale lor — vite și merinde. Era un lucru ciudat : Olbriht-Crai socotea că a pășit pe neașteptate hotarul. Mai neașteptat era ceea ce găsea maiestatea sa. Războiul acelor vremuri nu se făcea cu coloane de aprovizionare : hrana trebuiau s-o ridice raiterii de pe noroade. Așa încît nu trecută două săptămîni de la împresurate și oștenii din grupele de asediu începură a-și vedea caii pierind și prinseră a pîrpîli piei și ciolane pe jaratic în lipsă de altceva. Ostașii din cetatea Sucevei, pe de altă parte, păreau a nu cunoaște altă poruncă decît cea a Voievodului lor. Rînjeau de pe ziduri cătră crainicii slăvitului Crai, care le porunceau în fiecare zi să se plece luminăției sale. Nu erau numai oșteni ; erau și zidari, în vremea nopții, astupînd cu dibăcie spărturile făcute de bombe în vremea zilei. Erau și buni oșteni; căci după ce zideau noaptea, știau să se bată ziua. Îndrăzneau chiar, uneori, să iasă la amiază cu sabia, bătînd iură-șuri grăbite și retrăgîndu-se ; după care se arătau pe ziduri în vederea leșilor, cu dărăburi de pită și halce de slănină. În săptămîna a treia și a patra li se părea împresurătorilor că cei dinlăuntru ies tot mai grași și mai fără de habar la meterezuri și ia creste. Era o adevărată nerușinare și ticăloșie, cînd ei stăteau rînjiți cu dinții la stele și-și strînseseră cătărămile de trei laturi de palmă. Unora dintre nobili asemenea război nu li se părea numai absurd, ci și straniu. Nu cumva maiestatea sa i-a adus ca să-i lepede aici în Moldova, după sfatul italianului Buonacorsi ? Într-adevăr, cu toate silințile și cu toată vitejia nu-i chip să ajungi, în țara asta blăstămată, la o regiune de hrană. Orice coloană de raiteri trecută în valea Siretului e pierdută fără nici o scăpare. Orice pîlc de slujitori, care năzuiește pe potecile muntelui, nu se mai întoarce îndărăt.

Înșelare și blăstăm a fost această campanie ! Începeau a mormăi oștenii de rînd. Ce caută maiestatea sa într-asemenea pustie a flămîngiunii ? Cum de nu s-a îndemnat maiestatea sa Craiul să înțeleagă semnele care i s-au arătat chiar dintru început ? Le va fi fiind proștilor îngăduit să nu cunoască asemenea semne; însă unui crai nu-i e îngăduit. Chiar dacă luminăția sa nu le-a pătruns, de ce n-a ascultat pe capelanii cei invațați și boierii cei înțelepți, care numaidecît trebuie să fi tălmăcit maiestății sale acele semne ?

Cînd să iasă Craiul la oaste, chiar la începutul lunii iulie, cel întăi povodnic al măriei sale s-a înecat în-tr-un pîrău. Era un pîrău de nimica, în care intrau muierile la pescuit porcușori, cu cereala. Și cînd a fost purcesul oștii din Liov, dintr-odată s-a stîrnit vîrtej mare de vînt, încît boii care duceau ierbărnle s-au rupt din juguri și s-au risipit pe toate dealurile boncăluind. S-a mai aflat, nu mult după aceea, și un țaran nebunit de cap care s-a ridicat pe un dîmb asupra oștilor, răcnind și amenințînd : Măi oameni bum, intoarceți-vă, căci vă duceți la pieirea voastra ! Iar la sfîrșitul lunii septemvrie a venit un puhoi repede de ploaie de cătră Putna și din nour s-a descărcat fulgerul, detunînd în cort pe un șleahtic cu doisprezece cai ai săi. S-a întîmplat și unui popă papistaș, pe cînd slujea leturghia în tabără, să scape jos sfînta cuminecătură. S-au arătat și alte semne, pe care oamenii mai înțelepți și mai bătrîni le tîlcuiau, pricepînd că Olbriht-Crai i-a adus pe toți la mare cumpăna și pieire, precum s-a și dovedit nu mult după aceea.

IV

Cel dintăi brumărel pălise pădurile ; unghiuri de cocoare pluteau pe sub cer cătră sud, cu zvon jalnic , în urma lor vînturi de miazănoapte minaseră spre munții cei mari burnițe reci. Era o vreme cînd tot omul cuminte cugetă să se retragă spre birlogul său. Numai Crai-Olbriht avea gust de mare război la Moldova. Unii din curtenii cei bătrini care tăceau îngîndurați în jurul maiestății sale și-i urmau în tăcere alaiurile mărețe în jurul acelor cuburi înfricoșate de piatră ale Sucevei, primiră cu oarecare plăcere vestea că Bartolomeu Dragfi, adică Birtoc-Voievod de Maramureș, a trecut pe la Oituz și s-a așezat în popas la tîrgul Trotușului.       

Birtoc-Voievod, cu călărimile și pedeștru lui în număr destul de mare, venea fără îndoială pentru pace. Dacă e vorba de război între creștini, apoi domnia sa vine să se așeze între ei pentru pace. Calea sa era îndreptată cătră miazăzi, la acel război pentru care dăduse zvon craiul Lehiei. Dar cătră Mare ne mat fiind nimic, Birtoc-Domn se oprise. Asta era rînduiala mai mult a magnaților unguri decît a lui Crai-Vladislav. În nici un chip domnii Țării Ungurești nu puteau primi călcarea Moldovei în folosul Lehiei. Deci pentru aceea în această alcătuire intrase voievodul de la Maramureș, rudă cu Ștefan-Vodă : legătură veche de sînge de pe cei dintăi descălecători.

Voievodul moldovean, care cumpănea toate cîte se săvîrșeau și toate cîte intrau în ascuțimea înțelegerii sale, pofti pe cuscrul său Birtoc-Domn să binevoiască a-1 aștepta la Trotuș, Ori dacă Birtoc-Domn poftește să coboare la Bacău, atunci n-are nevoie să-și tulbure taberele, căci îi vin, ca să-i facă cinste și alai, boieri și oșteni ai Moldovei. Astfel ținînd despărțiți la mare depărtare pe prietinii încă îndoielnici de dușmanii fățiși, măria sa Ștefan-Vodă a întâmpinat la Bacău pe Birtoc-Voievod, îmbrățișîndu-l și poftindu-l cu dragoste la cină și la sfat în casele domnești, unde sălășluise cîndva răposatul Alexăndrel-Vodă.

Acolo voievodul maramureșan, înțelegînd mai bine întristarea cuscrului său pentru războiul între frați creștini, a suspinat și a lăcrămat și, îmbrățișînd pe Ștefan-Vodă, a strigat că nu va îngădui nici o clipă să mai urmeze dușmănia, și poftește să treacă spre Suceava ca să găsească pe Olbriht-Crai și să-i spuie ce socot creștinii din lumea asta despre războiul maiestății sale.

— Iubite al nostru prietin și frate, a răspuns Ștefan-Vodă închinînd cupa, oftînd totuși cu fruntea încrețită și cu ochiul neguros ; te rog să binevoiești a cunoaște că în această pricină eu nu mă socot cu nimic vinovat. Dacă înălțimea sa Craiul își va mărturisii greșala, să-și ridice oștile și să se ducă ; îndată ce va trece dincolo, putem așeza pace. Dacă înălțimea sa nu-și va mărturisi greșala, eu nu mai aștept decît întoarcerea măriei tale și voi păși înainte. Am așteptat acest amestec prietinesc ; dar pe urmă sînt slobod să fac ceea ce cred eu.

— Slăvite frate și Domn, vei avea pace, a dat încredințare Birtoc-Voievod.

— Se poate, a urmat Ștefan-Vodă, și nu mă îndoiesc de bunăvoința măriei tale. Am să te poftesc însă, ca un frate ce-mi ești de pe sîngele nostru vechi, să asculți o tînguîre a durerilor mele, de cînd mă aflu stăpîn în această țară, de cînd am luptat împotriva necredincioșilor, de cînd am stat ca un bun prietin cu pieptul meu pentru prietinii mei din Lehia. Tinereța mea nu mai este ; părul meu e alb ; rana mea de la picior mă ustură iar ; amărăciuni după amărăciuni mă bat ca valurile ; și iată în ce ticăloasă stare mă aflu : că am primit veste de la Bali-Beg din Silistra, ca înțelege să-mi trimeată sprijin de oaste numaidecît împotriva Craiului. Deci prietinii mă lovesc și dușmanii mă sprijină.

Paharnicul a dres iar vin în cupe și înălțimea sa Birtoc a lăcrămat iar, înțelegînd amărăciunea fratelui său.

— Dacă măria sa Craiul, s-a întors din nou Voievodul, cu sprinceana neguroasă ; dacă măria sa Craiul nu înțelege și nu se lasă încredințat, eu îmi spăl mînile ca Pilat; căci nu voi mai putea stăpîni pe curtenii mei, nici noroadele care au cunoscut sila, jaful și pieirea de la frați creștini. Deci, prin măria ta, să afle Craiul că, dacă se învoiește la liniște, atunci numaidecît trebuie să-și ridice taberile și să se retragă prin același loc pe unde a venit. Vorba asta te poftesc pe măria ta s-o spui înălțimii sale Craiului de două ori. Nu vreau să mi se strice și prin altă parte țara, căci atunci însamnă alt război.

Cu aceste prea deslușite vorbe, Birtoc-Domn a trecut la Suceava.

Toamna înaintase ; asediul însă stătea pe loc într-un punct mort și în mocirla ploilor. Caii cădeau fără contenire ; oamenii cerșeau ca lupii hrană singurătăților ; mestecau cu greață rădăcini, scoarță și lut. Intre oștenii pravoslavnici umblau zvonuri cum că au să pălească tatarii în Rusia-Roșă ; de la cuvioși monahi ortodocși, intrați între ei, aflară că raiterii Craiului au spart sfinte lăcașuri în Moldova, prădînd odoare și nestemate. Într-adevăr, asupra unui asemenea crai se cuvine să cadă o pedeapsă ; iar ei mai bine ar face dacă ar lepăda tot și ar fugi peste Nistru, ca să-și apere muierile și pruncii de spaima nohailor.

Deci Bartolomeu-Voievod a găsit pe luminăția sa Olbriht foarte scîrbit și de mișelia vremii de toamnă, și de foamea care-i împuțina oastea, și de mîhnirea cernită și tăcută a tuturor oștenilor săi și a domnilor celor mari Ieși. Așa încît măria sa Craiul s-a îndîrjit puțin cînd a ascultat vorbele de pace. S-a ridicat plimbîndu-se amenințător pe dinaintea Voievodului, întru toată măreția sa, și s-a înduplecat să se milostivească asupra acestei țări creștine, părăsind-o.

— Atunci, dacă înălțimea ta binevoiește a ridica taberile, a adăugat Birtoc-Voievod, trebuie să mai arăt care este supusa dorință a palatinului Ștefan.

Olbriht-Crai a zîmbit cu îngăduință ascultînd solia lui Birtoc, apoi a poruncit să se adune sfatul mareșalilor și căpitanilor coroanei. Prestigiul regesc trebuia salvat cu orice preț și în același timp împresurarea trebuia numaidecît ridicată. A face drumul îndărăt, printr-o regiune devastată, era cu neputință ; deci trebuia să străpungă în Lehia prin altă parte a Moldovei, unde oastea ar putea găsi cît de cît susținere de hrană. Condiția palatinului se primește ; însă el însuși va fi bucuros să închidă ochii asupra acestui drum nou de întoarcere, care, de altfel, se va face cu cea mai mare repeziciune.

Însuși Birtoc-Domn a înțeles că altfel nu se poate. Ceva mai tîrziu a priceput că Ștefan-Vodă pricepuse asta înaintea tuturor, luîndu-și măsurile pentru sfîrșitul campaniei Craiului.

În ziua de joi 19 octomvrie au cîntat trîmbițele pentru ridicarea împresurării. Flamura domnească a rămas fîlfîind peste singurătăți, ruini și necurățenii, cătră care priveau cu nepăsare străjerii de pe platforme, rezemați în suliți. La asfințitul soarelui aceleiași zile, a sunat corn și paznicul cel mai de sus a vestit că s-au arătat spre miazăzi călăreții măriei sale Ștefan-Vodă.

În același timp, concentric, toate căpiteniile de pedestrime și călărime se mișcau, cuprinzînd în voloc retragerea Craiului Olbriht. Între boierii săi, Ștefan-Vodă trecu a doua zi dimineața călărind prin preajma cetății, fără a se opri. Căpitanii de cazaci astupau de cătră munte și de cătră cîmpie, pe departe, căile la Nistru.

Solii domnești găsiră pe Olbriht-Crai în popas duminică, abătut din drumul legat și jurat față de Birtoc și de solia păcii. Îl poftiră să nu se abată. Acesta era cuvîntul lui Ștefan-Vodă. Măria sa Craiul să nu treacă decît pe unde a intrat în Moldova ; deoarece nici țara, nici măria sa Ștefan-Vodă nu pot suferi alt jaf.

Măria sa Craiul era înnegurat de supărare și a respins solia. Negreșit oastea nu mai putea fi răsucită în altă parte. Suferise destul de lipsuri. Ce poruncă și ce strășnicie o puteau întoarce printre cenușele pojarurilor de la începutul lui septemvrie ? Deci porunca regească hotăra să se grăbească mersul oștilor în aceeași direcție. Luni porniră. Joi după amiază în 26 octomvrie, colanele se angajară în codrul Cozminului.

Bătălia, de mai înainte prevăzută în toate desfășurările ei, a început în acel ceas.

A trece un codru, care acopere dealuri, văi și prăpăstii, bungeturi și tauri, sălaș de la începutul lumii al sălbătăciunilor și al umbrei, e o lucrare dintre cele mai anevoioase pentru o oaste în putere. Cînd acea oaste e vlăguită de lipsuri și trude, cînd asupra ei nu mai lucrează legea disciplinei, operația cuprinde în ea primejdii înfricoșate. Era un codru vechi și tare, bine cunoscut de localnici și luat de ei în stăpînire ca pentru marile vînători domnești. În toate potecile, în toate țiitorile, în toate rîpile, în toate piscurile erau arcași. Țărani de rînd se ațineau, după datina lor, în alte părți la capetele puhoaielor, cu toporul.

Cînd asupra șiragurilor intrate în codru s-au prăvălit copacii de mai înainte tăiați și stăpîniți în odgoane de pădurarii domnești, neorînduiala și spaima s-au mestecat dintrodată zvîrcolindu-se. Dintrodată calea îndărăt s-a închis. Partea de dindărăt a coloanelor, în marginea pădurii, a și fost apucată de călărimea Moldovei ieșită de pretutindeni. Șiragurile intrate și rupte de rest prin prăbușirile, încîlciturile și încleștările fagilor, erau bîntuite de pîlcuri de vînători care dezvoltau o agerime neostenită. Era o crîncenă goană mînată din toate cotloanele și din toate cotiturile văilor. Oamenii străini au căzut buluc, ca vînatul alungat, înroșind pîraiele și tăurile. Cei mai mulți și-au căutat scăparea înainte, năzuind spre luminișuri, și din poiană în poiană spre marginea de dincolo, presurînd cu morți potecile și locurile scurte de încăierare. Husarii îmbrăcați în fier ai Craiului au apărat cu cea mai mare vitejie pe înălțimea sa, purtîndu-1 pas cu pas înainte pînă în sat la Cozmin. Pilcurile de călărime moldvenească, ținînd laturile și drumurile înainte, se încleștaseră cu tărie de risipiturile Craiului; rupînd și zdrobind rămășița de oaste au ținut strîns contactul și urmărirea pînă la malul Prutului. Alergătorii moldoveni au trecut și dincolo și au adus lui Ștefan-Vodă veste că sosesc în sprijinul Craiului mazuri, repeziți de castelanii de margine. Îndată măria sa le-a trimes întru întîmpinare pe Boldur vornicul, cu panțîri călări. Ieșindu-le dintr-o lăture, la Șipinți, domnia sa Boldur i-a lovit sfărîmîndu-i, încît resturile s-au întors în fugă cu fața cătră Țara Leșască. Olbriht-Crai n-a aflat vestea ajutorului, decît după ce i s-a făcut cunoscută pieirea mazurilor.

Astfel pînă ce măria sa Olbriht a putut să scape spre Sniatin, toate trupurile de oaste, care numărau la începutul toamnei optzeci de mii de viteji, s-au prăpădit. L-au apărat pe Crai cu înfricoșată jertfă, ocrotindu-i trecerea ; dar s-au împuținat așa, încît cei care au scăpat se uitau unii la alții necrezînd ochilor că mai stau pe pămînt și în această lume. Mulți bărbați de frunte și slăviți oșteni ai Lehiei au căzut într-acea vîltoare : doi frați Tincinschi și Nicolai voievodul Rusiei, și Gavril din Moravit, și Hervor ; deasemeni doi frați Grotov, Homițchi și Murdelio. Cîți alții ! Nimeni nu le-a mai putut ținea izvod cu amănuntul. Iar alții au căzut în robie la moldoveni, cumu-i Tucinschi, Zbignev de Cracău, Bruhațchi, Gargovițchi și alți mulți. Pe unii i-au prins țăranii în rîpile codrului și i-au legat pe cîte doi de plete, pentru că nobilii Ieși umblau în acea vreme păroși, ca și nemții. Le-au făcut și alte multe batjocuri pămîntenii, după năravurile lor cele rele. Umblau vînînd cu arcanele și cu baltagurile și nici nu le păsa, știind că războiul e în stăpînirea lui Ștefan-Vodă, deoarece în ziua de joi, 26 a lunii, înainte de începerea bătăliei, cînd preoții slujiseră leturghie lîngă flamura domnească, măria sa Ștefan-Vodă cunoscuse în vedenie, deasupra oștilor, venindu-i întru ajutor, pe sfîntul mare mucenic Dimitrie.

V

A ieșit poruncă de la Suceava că, în ziua de Sfîntul-Nicolai, măria sa Ștefan-Vodă chiamă pe toți luptătorii Țării la Hîrlău, ca să le dea mare ospăț. După retragerea mai mult decît grăbită a Craiului, vodă își sprijinise izbînda prigonind din vecinătatea hotarului și desfăcînd cele din urmă rămășițe de oaste leșască. Apoi își împinsese călăreții pe urma alaiului crăiesc, într-o necontenită strînsoare, pînă lîngă Liov. În sfîrșit cercetase cu vornicii și pîrcălabii măriei sale jafurile, risipele și pojarurile din partea de sus a Țării, rînduind pentru primăvara următoare răscumpărările.

După ploile de toamnă, urmaseră brume; apoi dintrodată se așezase asupra Moldovei o vară lină a Sfinților Arhangheli. Peste întinderi sta lumina de aur ca o tihnă după oboseli și pluteau funigei pe miriști și pășuni. Pădurile mai păstrau puțină frunză în colori schimbătoare. Cînd făceau drumeții popasuri la fîntîni, în vâlcele, ascultau în amurg tălăngi de turme nevăzute și zvon depărtat de bucium. Apoi purcedeau încet înspre hanuri și mori, unde erau adunări la focurile de sară. După ce se împînzea noaptea, se ridica luna de pe pustii depărtări; în preajma satelor apropiate luceau iazuri, ca misterioase oglinzi ale trecutului.

Ca și cum ar fi fost rînduiala unei binecuvîntări, acea vreme sfîntă s-a prelungit pînă la hramul sorocit și s-au adunat în preajma curților domnești de la Hîrlău iarmaroacele. Au stat în fața măriei sale nu numai oștenii, cu căpiteniiie, ci și răzășimea, și scutelnicii domnești ; iar împrejur mult popor de rînd cu căruțele deshămate și cu merinde în chilne. Domnia sa Moghilă paharnicul călăuzise însuși de la Hîrlău antalele de vin, pentru împărtășania lui Vodă cu Țara. Așa că soborul de preoți, cu vlădica de la Roman, a făcut slujbă pe un pod de scînduri, în vederea tuturor, sub catapeteazma cerului. Și Voievodul a stat între boierii săi, ascultînd cu fruntea plecată pomenirile. Mulți oșteni și răzăși ruginiți îl cunoscuseră pe măria sa tînăr ; de atuncea erau ani patruzeci. Acuma era sur; își încovoia cătră Dumnezeu grumazul stînd în genunchi ; însă după aceea se înălța dîrz stăpinindu-și anii și îi lucea în soarele de dechemvrie fruntea puțintel pleșuvă. Îl priveau de departe, de pe draghinile căruțelor, muierile, căci li se părea frumos, și-i luceau zalele. După năravul femeilor prostimii, întru nimic deosebit de al jupîneselor, nu uitau să bage de samă că măria sa a oprit pe Doamnă de a veni la Hîrlău și a lăsat-o la Suceava ; de și, fiind încă tinără, Voichița Doamna iubea petrecerile și ospețele și îi plăcea foarte să se afle lîngă Domnul său. De data asta măria sa o lăsase și avea cu sine numai pe feciorașul Doamnei, Bogdan-Voievod, pe care începea a-1 deprinde la petreceri ostășești. Poate singură Voichița-Doamna să nu fi poftit a veni, căci trăia încă la curțile din Hîrlău Maria Răreșoaia, o ibovnică mai de demult a măriei sale. I se petrecuseră anii fragezi, totuși era încă frumoasă, cu sprîncenele îmbinate și ochii vii; și din post în post își tot amîna călugăria. Iar acuma, grăiau între ele femeile, s-a auzit că Vodă îi zidește un sfînt schit, unde să se aline, căci are de la măria sa fecior căruia i-a înfierat mustața. Se auzise că-i vicleană muiere și are un rîs desmierdat; dar acuma ar fi rușine să mai rîdă. A trăit în vremea ei subt aripa Domniei ; acuma îi ajunge. Un oștean ca măria sa, umblînd pretutindeni și întruna cu treburile Țării și războaiele, e ca și văduv ; și are drept să poftească o mîngîiere la un popas; dar această taină nu se cade să facă ochi și glas. Așa, vestea umblă pe toate drumurile, căci de mult nu mai este rușine în Țara Moldovei. Și încă s-au aflat unele care s-au lăudat în gura mare. Au fost și de cele care au tăcut. Iar Răreșoaia, de și n-a strigat în uliță, s-ar cuveni să-și acopere gura cu broboada și să se ducă la schitul ei.

După sfînta leturghie, vlădica a blagoslovit oștile și Țara. Domnia sa paharnicul a dres lui Vodă vin armaș de la Cotnari în cupă de aur. Întăi a luat credința și după aceea a întins măriei sale cupa. Domnul a închinat în patru părți; noroadele și oștenii s-au descoperit și au căzut în genunchi ; iar îndată ce au trăsnit puștile de pe dealuri și au dat zvon surlele, măria sa a deșertat vinul, apoi s-a întors zîmbind spre sfetnicii săi.

Au fost trimes plocoane toate mănăstirile ; și însuși binecredincioșii egumeni veniseră să le închine. Toate satele de pe Bahlui și Jijia și din preajma Prutului întinseseră năvoadele în iazuri și bălți și căraseră peștele la hram. Ciobani mînaseră de sub munte și dinspre bălți cîrduri de canarale, căci vlădica dăduse deslegare de carne. Așa că a fost mare ospăț și din mila Domniei și din voia bună a norodului. Au fost răzăși cutezători care au înaintat pînă la măria sa la curte, punîndu-i la picioare faguri și colac din grîu nou și spunîndu-i vorbe potrivite, cum că măria sa e părintele acestui pămînt al Moldovei, pe care-l apără cu sabia sa și-l întocmește cu dreptate.

Foarte s-au veselit noroadele, după datină, cu cîntece, jocuri și beție. Erau lăutari țigani de pe lalan, unde se aflau tarafuri vestite. Erau și munteni de pe Bistrița, cu cimpoaie și fluiere. De la ospăț la ospăț și de la foc la foc, umblau sărmani calici strigînd și ei jalnice cîntări.

Cînd s-a lăsat soarele la chindie, a trecut prin înălțime, deasupra curților domnești, un unghi de gîște sălbatice dinspre miazănoapte. Pe zid s-a ridicat un baci bătrîn de la Rarău. Cu stînga și-a înălțat cața, iar cu dreapta s-a bătut peste chimir, poftind să grăiască. Îndată cei care erau în preajmă au tăcut și au rămas cu gura căscată. Au tăcut și oștenii din Iăuntrul ogrăzii.

— Oameni buni și fraților, a strigat acel baci ; eu sînt Irimia, despre care socot că ați auzit, căci nu se află baci mai bătrîn decît mine în tot muntele. Bine îmi pare că se veselesc noroadele și să mulțămim lui Dumnezeu și lui Vodă. Aflați că această zi a Sfîntului-Neculai are semnul ei. De acu într-o sută de ani are să fie una la fel. Și alta așa de lină nu s-a pomenit de o sută de ani. Căci a fost har lui Ștefan-Voda pentru izbînda măriei sale împotriva lui Crai ; ca să ne adunăm noi și să ne bucurăm la acest ospăț. Iată, după ce ne-am săvîrșit închinarea și ne-am plecat cătră măria sa, crîngul vremii se întoarce și stihia intră în rînduiala ei. Ca baci vechi, am să vă spun domniilor voastre să vă înhămați caii, să încălecați buiestrașii și să grăbiți la locurile domniilor, voastre.

Chemați feciorii cu vitele, duceți la perdele oile. Căci de la noapte prinde a vremui și de mîni e iarnă.

Soarele era încă deasupra asfințitului și în lumină jucau roiuri de muscuțe. Cum ș-a aflat vestea moșneagului de pe Rarău, s-au întărîtat rîsetele; nimeni n-a vrut să deie crezămînt la asemenea vorbe fără de noimă și fiecare mai întindea încă o dată oala spre cep. Însă chiar din acea noapte s-a învîrtejit viforul iernii asupra țării.

Mihail Sadoveanu, cartea Viața lui Ștefan cel Mare

/va urma/