Viața lui Ștefan cel Mare

/continuare/

Capitolul 7

RĂZBOIUL CU RADU-VODĂ BASARAB. PREGĂTIRI ALE DOMNILOR ȘI CRAILOR PENTRU CRUCIADĂ ÎMPOTRIVA LUI MAHOMED-SULTAN. SILA OTOMANILOR VINE ASUPRA MOLDOVEI. ȘTEFAN-VODĂ AȘTEAPTĂ ZADARNIC SPRIJINUL CREȘTINĂTĂȚII. STĂ SINGUR ÎN RĂZBOAIELE CU PĂGINII

I

Căderea lui Radu Basarab-Voievod, vestită de cutremur, s-a săvîrșit în luna lui noemvrie a anului 1473 — din mai multe pricini pe care Domnul Moldovei le cumpănise cu luare-aminte, la vreme.

În acei ani țara Poloniei trăia în tihnă, neavînd grijă, din cînd în cînd, decît dinspre partea pustiei ; dar gloaba, cînd năvăleau sălbaticii, o plăteau plugarii de rînd ; așa că domnii se întorceau după asta la huzurul lor. Din mult bine, doi feciori ai slăvitului și înțeleptului Cazimir-Crai se îndemnaseră, cu o samă de șleahtici neliniștiți, să se amestece la domnia Boemiei Și Tării Ungurești. Bătrînul crai Cazimir avînd gloată multă, feciori și fete, înclina, cu voie, fără voie, spre asemenea neguțătorii crăiești, ca să li se alcătuiască zestre. Cui nu-i ajunge la Țara Lehiei, a mai găsi la alte, națn și pămînturi. Deci la moartea lui Podiebrad-Crai al Boemiei, bătrînul sprijinise pe prim-născutul sau Vladislav împotriva lui Matiaș-Crai, care și el Poftea acel tron. O samă din boierii Boemiei țineau cu Matiaș-Crai; alții nu puteau trăi pe lumea asta decît cu ladislav ; în Boemia a trebuit să fie tăiere și sînge și eocamdată a ajuns să se încununeze la Praga Vladislav, primogenitul lui Cazimir ; dar asemenea jocuri nu puteau să se facă decît sub semnul schimbării. în timp ce se împărecheau și se dezbinau unii și alții în Boemia, se scorneau ticăloase lucrări și la Ardeal și la Țara Ungurească : că ardelenii se burzuluiau iarăși împotriva lui Matiaș-Crai și boierii unguri își aduceau iar aminte că Riga nu-i omul lor și le stă unora ca sarea în ochi, altora ca un ghimpe subt unghie. Prin urmare și aici era loc pentru alt fecior al lui Cazimir-Crai, cu numele Cazimir cel tînăr. Ca să aibă cu ce-și agonisi asemenea slujbă, îi trebuiau lui Cazimir tînărul bani și oști. Sol de la craiul bătrîn, cu numele Suhodolschi, veni în tabără la Vaslui la măria sa Ștefan-Vodă, ca să-l poftească să dea sprijin de oaste crăișorului, pentru dobîndirea coroanei ungurești. Și cu acel sprijin bine ar fi să umble fe-ciorașul măriei sale Voievodului, pentru ca să-și dobîn-dească și Alexăndrel-Vodă nume, pămînturi și slujbe, la Țara Ungureasca. «Feciorul meu e crud încă și fără minte, a dat răspuns Vodă ; și oastea îmi face acum trebuință împotriva dușmanului meu Radu-Vodă Basarab de la Țara Romînească. Dar îndată ce isprăvim nevoia de aici, vom vedea. Și trimetem rugăminte măriei sale craiului nostru să ne ierte, și mai ales să ne sprijine la nevoi mai grele, căci noi sîntem aici strajă a măriei sale craiului de cătră păgîn.» Amestecul și războiul lui Cazimir tînărul s-a dovedit îndată a fi tot o jucărie : numai cît cu multă pagubă și rușine, și cu pieire a fraților creștini, în care timp fiara de care scriu cărțile stătea tot cu putere, amenințînd necontenit, supunând pămînturile și obijduind semințiile..

O clipă cumpănirea săbiei turcești asupra lumii creștine se oprise. Se înălțase în olatul Asiei un stăpîn mare și viteaz al turcomanilor, cu numele Uzun Hasan. Acest măreț domn persian luase soție pe o creștină, doamna Ecaterina, fiica împăratului răposat de Ia Trapezunt, pe care-l dărîmase Mahomet-Sultan ; și Uzun se sculase, ca să cîștige zestrea împărătească a soției sale. Își căutase sprijin la Caraman-Șah, alt stăpînitor de neamuri asiatice și la sultanul de la Egipet și Siria și batea război crincen. Se ridicaseră și tateri din pustie, venind în sprijinul lor,_năzumd la măceluri și dobîndă. Se ridicase și regele Georgiei, văr al doamnei Ecaterina, cu călăreții săi caucazieni. Soli de la Uzun treceau la Riga Matiaș și la craiul Cazimir, la Veneția și la prea sfințitul papa, arătînd pregătirile, dînd samă de bătăliile cîștigate și îndemnînd la război și Apusul cu împăratul său și cran, căci acuma e o vreme potrivită să-l strîngă din doua părți pe spurcatul Mahomet, să-i înece oștile în mări, să i le spîrcuiască în ostroave, să-l prindă pe el însuși, să-l puie în cușcă de fier cum s-a mai făcut odinioară, ca să scape lumea de dînsul. Numai atuncea va fi pace pe pămînt.

A în luna lui iulie, a anului 1472, s-a dat mare bătălie în Asia Isac-Beg, sol al lui Uzun-Șah, a poposit în țara Moldovei țrei zile și a adus carte de la stăpînul sau catra Ștefan-Vodă și carte de la Doamna Ecaterina cătră vara sa Doamna Maria a lui Ștefan-Vodă. Acuma e ceasul, lămurea Isac-Beg ; căci Mahomet sîngereaza în Asia și-și linge rănile, și nu știe cum să-și întocmească iar oștile împuținate. Domnia sa Isac-Beg se duce la venețieni și la prea sfîntul papă. Dacă, insfîrșit, împăratul și craii vor înțelege, steaua lui Mahomet-Sultan va asfinți.

Nici împăratul nici craii nu vor înțelege, își făcea socoteală Ștefan-Vodă, cu ascuțime și întristare ; asupra creștinilor stă blăstămul zavistiei. Nimene nu cugetă la ceva mai presus de ticăloasa noastră ființă. Căci in viață avem o datorie ; și cîndva vom sta la un județ înfricoșat. Deci măriile lor craii se sfădesc, se împung și se taie. Cînd și cînd, prin aurul venețienilor, se mișcă, apoi iar se lasă. Puterea lui Mahomet-Sultan, o clipă ostenită, nu va întîrzia a se întoarce iarăși în Bosnia și la Dunăre, la asaltul Europei. Dumnezeu vrea ca domnia sa Ștefan-Vodă să se afle singur în furtună, căci îndemnurile falnice și vorbele diplomaticești n-au o putere în sine. Dacă nu-i oștean bine hrănit și bine armat, Țara nu se îndîrjește să stea și ea cu toate puterile disperării. Așa, la taberile lui se adaugă oricînd călărimile răzășești, precum și mulțimile de țărani cu coasele și furcile. Va binevoi Domnul Dumnezeu să dea armiei sale tărie, la ceasul hotărît.

Pentru ca acel ceas să fie mai puțin greu, se cuvine a nu uita nimic din măsurile folositoare. Țara Romînească trebuie să fie în puterea noastră. Să nu intre în ea cu ușurință dușmanii de peste Dunăre, găsind un voievod plecat lor, strîngînd zaherea, salahori și căruțe, avînd popasuri liniștite și îmbielșugate. În Munteneasca trebuie să fie un prietin al nostru, un om al nostru de sprijin. Chiar dacă el n-ar fi o putere adevărată, totuși între dușman și noi se așează o zonă de întîrziere. Un strateg nu poate înlătura de la sine atari socoteli.

Deci Ștefan-Vodă, întru împlinirea prorocirii, la timp potrivit, pe cînd Mahomet-Sultan se afla încă în Asia, și-a mișcat în jos tabăra de la Vaslui. Radu-Vodă Basarab nu l-a simțit decîf cînd a făcut popas pe hotar, ca să împartă coloanele și poruncile războiului.

La 18 noemvrie 1473, s-a dat bătălia într-un loc care se chiamă Izvorul Apei, trei zile depărtare de scaunul Bucureștilor. Cu toată îndîrjirea lui Radu-Vodă și vitejia oștenilor săi, izbînda lui Ștefan-Vodă a fost hotărîtoare. La 21 noemvrie a început urmărirea. Căpitanii de cazaci și hînsarii au fost în preajma Dîmboviței la 23 noemvrie. A doua zi, la 24 noemvrie, Ștefan-Voda a intrat în scaunul Țării cu temeiul oștilor sale. Radu-Vodă a trebuit să-și urmeze fuga spre cetatea turcească a Giurgiului, părăsindu-și în București curtea și tezaurul.

Luca Arbore, tînăr portar al Sucevei, a pus stăpînire cel dintâi pe curtea Radului-Vodă, găsindu-i straie e în sipete și aurul în lăzi. A găsit și pe Doamna Maria, cu cele două copile ale sale. Și straie și tezaur și domnițe a fost încărcat în căruțe și pornit spre Moldova. Oastea a poposit în București trei zile, dîndu-i-se de cătră măria sa învoire pentru odihnă și bencheturi.

Măria sa le văzuse pe domnițe numai în trecere. Doamna Maria i se închinase plîngînd, cerînd milă mai ales pentru copile. Vodă îi arătase zîmbind că robia doamnelor nu samănă cu a proștilor oameni de rînd. O încredințase că va găsi bună primire la Suceava din partea împărăteștii sale soții Doamna Maria de Mangop. La înfățișarea-i de strășnicie privise uimită Mana Voichița, domnița cea mai mărișoară, o copilă de paisprezece ani. Totuși nu plîngea ; se uita la noul ei părinte și stapîn cu ochi mari negri și cu un obraz cu lunii delicate și nas fin. Era o frumuseță dumnezeiasca, fără îndoială cuprinsă și ea în prorocirea cutremurului; însă Ștefan-Vodă nu și-a dat lămurit samă de asta decît cu mult mai tîrziu, după furtună, cînd imaginea acelei clipe s-a deșteptat în ochiul său cel dinlăuntru.

Domn în locul fugarului a fost așezat Basarab cel Batrîn Laiotă. Acesta era omul său, pe care Ștefan-Vodă îl chemase din pribegia Ardealului și-l ținea ingă sine în tabără. Era un urmaș de voievozi, fecior al lui Dan-Voievod ; mai stătuse un scurt răstimp în scaunul Țării Romînești, în anul căderii Țarigradului, deci cu douăzeci de ani în urmă. Acuma stătea iară, mărturisind mila Domnului său de la Moldova. Era un om uscat, cu gîtul lung și ochi înfrigurați, care așteptase vreme multă, ani după ani, în pribegie la Sighișoara cu feciorul său Basarab cel Tînăr, ca să i se deschidă iar cetatea Dîmboviței, la tronul părintesc. Era un om încercat și viclean pîndind un noroc întîrziat. Despărțindu-se de el, Basarab cel Tînăr, mai puțin uscat și încrețit, însă dintr-aceeași pastă, îi devenise dintr-o dată dușman și compețitor.

II

Întors din războiul Țării Romînești, Domnul își așeza tabăra la Vaslui, așteptînd desfășurarea unor împrejurări care stăteau încă ascunse pentru alții. Pentru el erau limpezi, printr-o hotărîre mai presus de noi care ne hărăzește fiecăruia un destin. Argumentul vieții sale trebuia să se împlinească. Silințile sale, timp de cincisprezece ani, țintiseră orînduirea Țării, întărirea hotarului, întocmirea oștilor. Puterea omului e șubredă și timpul lui e mărginit; Dumnezeu însă adaugă împiejurărilor de tot felul valori misterioase ; profanilor li se arată atunci minuni.

Basarab cel Bătrîn se așezase deci în scaunul Țării la București, purtînd pe el simbolul măririi și puterii, după care tînjise douăzeci de ani. Dar dregătorii otomani din latura Dunării mișcîndu-se, Basarab-Vodă nu putu să le puie împotrivă decît alcătuiri meșteșugite, pe care el le socotea mai tari decît armele. Lăsă beilor cărți de prietinie, făgăduinți de bani, încredințarea celei mai desăvîrșite supuneri slăvitului între toți domnii lumii Mahomet-Sultan, și-și furișă ființa uscată iarăși în pribegie.

— Se vede că Voievodului de la Ardeal nu i-i dat să scape de dînsul, a zîmbit Ștefan-Vodă, cu destulă amărăciune. Dumnezeu nu-i îngăduie lui Laiotă să apuce sărbătoarea Crăciunului în moștenirea părinților săi ; căci în post, pe cînd ne osteneam pentru dînsul, domnia sa mînca în ascuns de frupt, ca papistașii.

Pe cînd turcii schimbau rînduiala din Țara Romînească, Vodă aștepta și alt răspuns, care n-a întîrziat să-i vie, prin prietinii săi neguțători de la Cafa, prin Țara Ungureasca și prin Veneția. Soliman Hadîmbul beglerbegul Greciei, căpitanul cel mare și înfricoșat al ordiilor otomane, primise poruncă să-și întoarcă toate puterile asupra Moldovei, ca să pedepsească îndrăzneala și amestecul lui Ac-Iflac-Bei. În loc să stea cu liniște, plătind tribut cuvenit, acest necredincios se mișcă. Deci Hadîmbul îl va lovi cu strășnicie.

Deși treburile turcilor sînt totdeauna cu încetineală, Ștefan-Vodă a rămas în taberile sale de iarnă, poftind la curțile din Vaslui pe măria sa Doamna, pe coconul Alexandru și pe domnița Olena, ca să fie la un loc cu domnia sa de sărbătoarea sfintei Nașteri. Aici îl găsiră și solii de la Cazimir-Crai, domnii Bișovschi și Suhodolschi, cu carte de la augusta sa strălucire, prin care măritul Crai îi da încredințare de ajutor neapărat. Căci acuma nu mai este îndoială de război.

Într-adevăr, războiul în Moldova însamnă căderea cetății Camenița, a zîmbit Vodă cătră domniile lor solii. Iar dacă bat oștile lui Mahomet-Sultan Camenița, rămîne descoperită Lehia și înspre tatarii de la Volga. Mulțămesc slăvitului meu domn craiul pentru ajutorul făgăduit și îl aștept.

Treburile turcilor erau încete ; nu mai puțin și ale domnilor din Lehia. Ștefan-Vodă stătu la Vaslui pînă la sfîrșitul lumii fevruarie, primind numai vorbe și cărți. Spre primăvară a slobozit pe răzăși la treburile lor. De sfintele Paști, a poftit pe toți căpitanii săi la învierea din Suceava, cum avea măria sa obicei de cinsprezece ani. De Sfîntul-Gheorghe a stat cu luareaminte să vadă dacă nu iese de la Poarta împărăției turcești firman pentru purcederea oștilor : toți scutelnicii și călăreții răzăși aveau ascuțite săbiile și caii înșăuați. Le-a venit veste să puie săbiile în coardă și să sloboadă caii la poieni.

Cea mai ciudată știre dintre toate cele care i-au sosit Domnului la Suceava, în curgerea verii, a fost pieirea lui Radu-Vodă Basarab. Cum și de ce a pierit, nu s-a putut afla bine. Că a căzut la Giurgiu, că a trecut la Vidin ori la Nicopole la un ospăț : a ieșit de la beii Dunării veste de moartea acelui voievod. în același timp Basarab cel Bătrîn Laiotă îngenunchia la mila slăvitului Padișah. Așa că Basarab cel Bătrîn Laiotă a venit la Domnie dinspre miazăzi, cu navrapi și subași otomani și la așezarea sa în scaunul părinților săi a bătut tubulhanaua.

— Dumnezeu mă pedepsește că n-am știut să aleg bine, a zis Vodă cătră sfetnicii săi.

A doua știre, de care Ștefan-Vodă nu s-a mirat, a fost ieșirea lui Haidar Ghirai de la Crîm, ca să prade în hotarul Lehiei, cătră Camenița.

Deci tatarii de la Crîm — a zis măria sa — se alcătuiesc cu sultanul. Trebuie să priveghem și la răsărit. Nu mă mir de Mengli, nici de Haidar, căci mărturisesc în aceeași lege cu Mahomet ; am să mă mir de Laiotă care-i creștin ca și noi, care a jurat pe sfînta cruce și pe sfînta Evanghelie, în paraclisul nostru de la Suceava. Va veni și el în coada oștirilor Hadîmbului.

Ca o frunză care cade cea dintăi, vestind iama, cînd codrul e încă verde, la sfîrșitul verii a căzut și solia așteptată de la împărăția neagră. Cartea marelui sultan poruncea să se deschidă porțile Chiliei și Cetății Albe și să se puie în mîna slujitorilor anumiți birul cătră împărăție.

— Sîntem doritori de pace, a răspuns Vodă, și cunoaștem puterea măriei sale Sultanului, însă nu putem da răspunsul pe care-l poftește măria sa. Nu sîntem datori nimănui și ne vom apăra dreptatea noastră.

Solii s-au dus. în urma lor trebuia să se ridice semnul roș al războiului dinspre miazăzi. Ștefan-Vodă a suspinat, intrînd în paraclis, singur, la rugăciune. Fără întîrziere vestea și răspunsul măriei sale au ajuns la cunoștința căpitanilor și a răzășilor celor răi din Țara-de-Jos. Mîngîindu-și cu mînica minteanului bărbile de arici, spuneau aceștia vorbe mai tari și mai potrivite decît ale măriei sale, împotriva spurcatului Mahomet. Dar se învoiau că domnii și craii grăiesc cu altă cuviință. Ci lor nu le păsa de nimica și grăiau cum trebuie.

Urmîndu-și rînduielile ceasului de cumpănă, Ștefan- Vodă și-a repezit solii la Cazimir-Crai, și la Ardeal; și a dat știre de primejdie lui Matiaș-Crai. Mai cu samă lui Matiaș-Crai, ca domn prea vestit și vitez al creștinătății, îi cerea să-l sprijine ca pe unul ce a făcut legămînt de moarte pentru legea lui Hristos. Drept este că sprijinind oastea Moldovei, Craiul apără însăși Țara Ungurească. Cu vorbe potrivite s-au dus curieri la Veneția și la prea sfințitul papă. Boieri de credință au purces din Suceava la măria sa Vlasie-Maghiar, voievodul Ardealului, cerînd să trimeată pe Basarab cel Tînăr, Țepeluș, cu oaste, în locul vicleanului Laiotă.

Dintre toți, numai voievozii de la Ardeal s-au arătat harnici la faptă și au lovit pe Laiotă. în vremea asta, în toamna anului 1475, a ieșit porunca de la împărăție; și Soliman-Hadimbul, în Albania, lîngă cetatea Scutari, a facut-o cunoscută beilor și oștilor, sărutîndu-i pecețile.

Cum va cunoaște cartea împărătească, Soliman-Beg să-și întoarcă armiile cu fața cătră Dunăre și să pășească fără nici o întîrziere asupra Moldovei, să apuce de barbă pe Voievodul ghiaur Ștefan și să-1 tîrîie la picioarele strălucirii sale Sultanului. Și iernaticul oștilor, Soliman-Beg să nu-l facă în altă parte decît în cetatea Camenița a Lehiei. Iar în primăvara ce vine, din Cameniță, să străpungă la Ieși și la unguri. Aceasta e hotărîrea. Altfel să nu facă.

Deci Ștefan-Vodă își alcătui iarăși taberele la Vaslui. Aici domnia sa Paul Ogniben, sol venețian, îi aduse cărți de la Uzun Hasan-Șah. Iar măria sa porunci diacului de lătinie ă doua scrisoare cătră sfințitul părinte Piu, papa Romei, cerîndu-i să strige craii și domnii la războiul împotriva nelegiuitului, căci vine primejdie pentru toți.

Domnii și craii vedeau că vine primejdie numai asupra Moldovei ; deci au vreme de gîndit. Să vedem dacă putem îndrăzni a tulbura din petrecerile sfintelor sărbători pe unii căpitani de graniță în Lehia ; ne trebuiesc și nouă pentru tatari. Să vedem dacă putem da învoire secuilor să intre în leafă la Moldova. Chiar dacă nu le dăm voie, secuii tot se duc, deoarece cunosc bun ostaș și căpitan în măria sa Ștefan-Vodă, și s-ar putea zice că-l socotesc ca pe un voievod al lor. Asta nu-i bine, dar n-avem ce face.

Pe cind se spuneau vorbe la curți și se închinau pahare, Ștefan-Vodă priveghea înaintarea neînduplecată a lui Soliman-Beg Hadîmbul. Din Tracia, în Bulgaria, la Dunăre, coloanele au evoluat între cele dintăi spulbere ale iernii. Năvile de la Țarigrad au năzuit cu tainuri și straie la gura Dunării. Țăranii de dincolo de fluviu și din Cara-Iflac și-au înșirat căruțele, desfundînd gropile de provizii, au mînat turmele de oi spre bălți, au topit sloiuri de seu, au grămădit în cursul apelor plutele pentru poduri. Basarab Bătrînul și-a adaos oștile lui și a încălecat între căpitanii Hadîmbului și între tuiuri.

În zilele sfinte ale Nașterii Domnului, alergătorii de la Cetatea Crăciuna aduseră veste că navrapii au intrat pe drumurile Moldovei. Pîlcurile de răzăși nu-i lașa și-i hărțuiesc, dar din urmă vine greul pămîntului. domnul pofti pe sfetnici și pe căpitani la sine, în șpatana curților de la Vaslui. Toți stătură în tăcere, în jurul Domnului lor, noaptea, la o cină de taină. Erau de față boieri bătrîni și mai ales tineri, pe care Vodă îi adunase la sine cu multă luare-aminte. Erau Hrean vornic, și Luca Arbore portar nou al Sucevei, și Mihail spatar și Dajbog paharnic, și Ilea Huru comis. Deasemeni Duma de la Hotin, vărul Domnului, feciorul lui Vlaicu, și Arbore pîrcălab de la Neamțu, și Dragoș pîrcălab de la Roman, și Luca, pîrcălabul de la Cetatea-Albă. Celălalt pîrcălab, Hărman Neamțul, rămăsese, din porunca lui Vodă, la bombardele cetății.

— Iubiților boieri ai mei și sfetnici cu priință, a zis măria sa privind la toți cei din juru-i, pînă în fundul rărunchilor fiecăruia ; aflați că Dumnezeu ne trimete pe pagin nu ca să ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credința. Deci iată această cruce, pe care m-am legat eu din zilele tinerețelor mele : să jurați pentru Hristos și să aveți nădejde în sprijinul sfinției sale. Curînd se va vădi dacă v-am ales bine și dacă talantul meu dă dobîndă.

Atuncea au îngenunchiat boierii sub brațul măriei sale, sărutînd crucea și mîna sa. îndată apoi au pătruns medelnicerii cu mîncările, iar paharnicul a dres numai

puțintel vin, ca de împărtășanie. Alergătorii de la liotnogii de călărime veneau neîncetat și intrau uzi de zloată în preajma lui Vodă. Aduceau vești amănunțite de fiece mișcare a oștilor păgîne.

Astfel in sărbătoarea Bobotezei, cînd preoții au sfințit, față de măria sa, toate apele Moldovei, Ștefan-Vodă înțelese că pilcurile pe care le rînduise el pe Șiret și pe Bîrlad își făcuseră totă datoria, împungînd neîncetat și retrăgîndu-se pe valea Bîrladului. Păreau într-adevăr anume sfințite acele ape care se cerneau din văzduh și se revărsau în bălți cu îmbielșugare, pe toate văile. Iarna se muiase la Crăciun. Vremea de moină se prelungea. Drumuriile văilor se desfundau. Cu nespuse greutăți și cu mare vrednicie toată acea armie de o sută de mii de oameni, cu salahorii și coloanele ei, înainta ca să lovească oștile Voievodului. Limbile prinse mărturiseau unde se găsesc aceste oști. Acolo unde se găsesc, trebuie îngrămădit și prins Ștefan-Vodă, ca să se poată plini litera poruncii împărătești. După ce-i va zdrobi oastea, Hadîmbul îl va apuca de barbă și-l va duce într-un loc mai puțin plin de bălți și cu mai mult soare.

Două zile după Sfîntu-Ion, anul 75 al veacului, Ștefan-Vodă a văzut negură deasă asupra cuprinsurilor, între codri și între smârcuri. înțelegînd că acesta-i ajutorul pe care-l ceruse de la puterea cea mai presus de noi, și-a repezit cu grăbire poruncile, dînd înștiințare fiecărui căpitan unde să stea, cum să se miște și ce sa săvîrșească. În zorii zilei, la 10 ianuarie, întăile elemente ușoare și mișcătoare ca și negura au luat contact cu fruntea oștirii lui Soliman-Beg. Era ceea ce s-ar chema astăzi o diversiune : adică buciume, tobe, strigări de război și săgeți, în lunca de dincolo de mlaștină, în laturea drumului pe care se afla intrată oastea. Acest atac de spaimă, călăuzit de oameni dibaci și cunoscăton ai locului, a făptuit tocmai ceea ce trebuia să se întîmple. La strigătele de război, beii au răspuns numaidecît înturnînd bulucurile într-o lăture, năpădind peste mlaștină. A sunat poruncă să se spargă lunca. Vădindu-se astfel dușmanul căutat, urma neapărat ca fruntea și coada să se răsfrîngă în aceeași direcție, ca sa împresoare, să covîrșească și să stropșească. Dar o mișcare de oști se face cu întîrziere. Locurile la Rahova sînt înguste. Într-o parte s-au adunat apele dezghețului. în cealaltă parte prăpăstii și sihlă. Deci peste luncă, la limpeziș, unde stau desfășurate oști : asta e cheia de război a acelei zile. Însă, prin pîcla dimineții, pe cînd coloanele se angajau astfel cătră fantasme, oastea proaspăt gătită a Voievodului lovi în trei locuri din coastă și dindărăt. Acest atac principal, dat cu putere și repegiune, trebuia astfel călăuzit încît să rupă, deșteptînd spaimele mulțimii. Au rămas înomoliți în mlaștină bivolii cu bombardele. Șiragurile învălmășite s-au năpustit unele asupra altora tăindu-se. Îndărăt nu mai putea nimeni ieși fără a se supune fierului. Cei care au răzbit prin luncă după ce au tăiat-o cu săbiile, au dat de alte bălți. Au năzuit mai departe și i-au întîmpinat vînători de oameni care-i așteptau la locurile poruncite. Din toată armia aceea soarele de a doua zi nu a mai luminat decît ghemuri spîrcuite. Unele au fugit cătră lonășești la vadul Șiretului și de acolo cătră Oblucița, altele s-au plecat ostașilor moldoveni. în unii prinși au lucrat crîncen paloșele răzășilor. Unii bei și feciori de bei au fost închinați lui Vodă. Măria sa a poruncit numărătoarea morților și a căruțelor. A pus să se facă slujbă lui Dumnezeu pe cîmp, la Podul înalt, față de pieirea care fumega încă în mlaștini, și a rînduit post întregii oștiri pe ziua de 11 ianuarie.

Cartea de lătinie a lui Ștefan-Vodă cătră craii și domnii creștini:

«Noi Ștefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturora cărora vă scriem ; și vă dorim tot binele. Știți domniile voastre că împăratul cel necredincios al turcilor a fost și este prigonitorul creștinătății și în fiecare zi cugetă cum ar putea supune și zdrobi creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Bobotează trecută a venit de la împărăția Turcului în țara noastră și asupra noastră mare oaste în număr de 120.000 oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman-Pașa beglerbegul ; împreună cu dînsul fiind și toți curtenii Păgînului și toate semințiile din Rumelia, și Voievodul Țării Romînești cu toată puterea, și Asan-Beg, și Ali-Beg, și Schender- Beg, și Grana-Beg, și Oșu-Beg, și Valtival-Beg, și Serefaga-Beg, stăpînitorul Sofiei, și Cusenra-Beg, și Piri-Beg fiul lui Isac-Pașa cu toată sila lui de ieniceri. Aceștia toți au fost căpitanii urdiilor.

Auzind și văzînd noi aceasta, am luat în mînă sabia și, cu ajutorul Domnului nostru atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut subt ascuțișul săbiei noastre ; pentru care lucru dăm laudă Dumnezeului nostru. Auzind de asta, împăratul cel pagîn poftește să se răzbune și va să vie în luna lui mai, cu capul său și cu toată tăria sa împotriva noastră, ca să supuie țara aceasta, poartă a creștinătății, ferită pînă acuma, de cătră Dumnezeu, de asemenea silă. Daca această poartă a creștinătății, țara noastră, va fi Pierdută — ferească Dumnezeu ! — atunci toată creștinătatea cade în primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimeteți pe căpitanii domniilor

voastre ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, pînă mai este vreme, fiindcă Turcul acuma are mulți potrivnici și în toate părțile are de lucru cu oameni ce stau asupra lui cu sabia în mînă. Din parte-ne noi făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre, vă vom sta în picioare și vom lupta pină la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și domniile voastre, pe mare au pe uscat, după ce noi, cu ajutorul lui Dumnezeu atotputernicul, i-am tăiat mîna cea dreaptă. Deci fiți fără întîrziere gata.

Din Suceava, în ziua sfîntului Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.

Ștefan-Voievod, Domnul Țării Moldovei.»

Mihail Sadoveanu, cartea Viața lui Ștefan cel Mare

/va urma/